Alegerile din 1996, după 20 de ani. Iosif Boda, directorul campaniilor electorale ’90-’96: „Eu cred că Iliescu era mai însetat de putere decât Ceauşescu“

Alegerile din 1996, după 20 de ani. Iosif Boda, directorul campaniilor electorale ’90-’96: „Eu cred că
Iliescu era mai însetat 
de putere decât Ceauşescu“

Ion Iliescu Foto: Mediafax

După aproape şapte ani în care a fost condusă de Ion Iliescu, după zeci de ani în care a cunoscut trei dictaturi, România a virat la dreapta. Era 17 noiembrie 1996. Alesul era tot un „escu“. Emil Constantinescu. Cei mai mulţi îşi amintesc prima dată ciocul şi apoi preşedintele. Aşa s-a întâmplat.

Totul a început cu Proclamaţia de la Ruginoasa. Documentul istoric a fost rostit de Emil Constantinescu în localitatea natală a lui Alexandru Ioan Cuza, în judeţul Iaşi, la 4 septembrie 1996, în prima zi a campaniei electorale oficiale. Un fel de masterplan pentru România, condimentat cu promisiuni şi declaraţii de război. Au urmat şi alte proclamaţii, şi alte anunţuri, toate grupate tematic: „Apelul de la Alba Iulia pentru reconciliere naţională“, susţinut la 9 septembrie, „Decada fiii satului“ din 27 septembrie şi „Contractul cu tinerii“, din 1 octombrie. Totul era simbolic. De fapt, Constantinescu îşi lansase programul prezidenţial încă din 27 iunie 1996, nu era niciun secret.

În tabăra adversă lucrurile erau şi mai clare: Ion Iliescu şi-a anunţat candidatura după Conferinţa Naţională a PDSR din 26 iulie 1996, cu o zi mai devreme decât contracandidatul său din turul doi. Totuşi, participarea lui Ion Iliescu pe listele de vot a fost vehement contestată de adversari, chiar dacă acesta a susţinut că îşi depune candidatura abia pentru al doilea mandat constituţional, deşi participa pentru a treia oară la alegeri. Lansarea oficială a candidatului PDSR a avut loc la 28 august.

16 candidaţi pe un loc
Scrutinul din 1996 a fost însă unul al superlativelor, cu 16 candidaţi înscrişi în cursa prezidenţială, faţă de 3 în 1990 şi 6 în 1992. Pe buletinele de vot din primul tur, organizat la 3 noiembrie, mai apăreau Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, György Frunda, Nicolae Manol escu, Radu Câmpeanu, Adrian Păunescu, Ioan Pop de Popa, Tudor Mohora, George Muntean, Constantin Niculescu (Partidul Naţional al Automobiliştilor), diaconul Nuţu Anghelina, generalul Nicolae Militaru (care a murit mai târziu, pe 27 decembrie) şi, poate cel mai exotic dintre toţi, vindecătorul Constantin Mudava. Pe 3 noiembrie, au votat exact 13.088.388 de români, 76,01% dintre cetăţenii cu drept de vot. 32,25% dintre ei l-au plasat pe Ion Iliescu pe primul loc, 28,22% au votat cu Emil Constantinescu, iar 20,54 – cu Petre Roman, candidatul Uniunii Social Democrate.

Deşi candidatul PDSR s-a clasat pe primul loc, cifrele de la alegerile parlamentare, organizate tot pe 3 noiembrie, entuziasmau presa străină: jurnaliştii Associated Press scriau despre faptul că, pentru prima dată de la căderea comunismului, Opoziţia a câştigat cel puţin o parte din puterea politică, CDR având cel mai puternic grup parlamentar. „The Washington Post“ îl descria pe Ion Iliescu drept preşedintele care a condus ţara pe o cale ezitantă a reformei, fiind însă vulnerabil pentru prima oară de la preluarea puterii, în 1990. Agenţia France Presse sublinia însă o nuanţă importantă: Ion Iliescu era singurul lider al fostelor state comuniste provenit chiar din rândul comuniştilor şi care a rămas la putere fără discontinuitate timp de şapte ani.

Căţeluşa care a mirosit flagrantul
Problemele scrutinului erau întrucâtva similare cu cele de ieri, de azi, căci tot ce-i românesc nu piere, după cum anunţase deja şi îndrăgitul Jean Moscopol. Carevasăzică, în dimineaţa de după primul tur, pe la 6:45, s-a întâmplat: domnul Petre Tudorache, preşedintele secţiei de votare nr. 92 din Brăila, a fost surprins pe o bancă de pe faleza din oraş ştampilând la buletine de vot furate. Tâlharul a fost surprins de către o căţeluşă simpatică din rasa Doberman, care, lăsată din lesă, a alergat fulger, ca detectivii, surprinzându-l pe Tudorache în flagrant. Din cercetările poliţiei, s-a constatat că bărbatul furase 50 de buletine de vot şi apucase să ştampileze doar 17, arată „Monitorul de Brăila“, citat de „Evenimentul zilei“. Pe căţeluşă o chema Arista.


Emil Constantinescu. preluând puterea şi zâmbetul de la adversarul său, Ion Iliescu FOTO EPA

O problemă cu adevărat importantă pentru candidaţi era însă legată de grafica buletinelor de vot. Astfel, la 8 noiembrie, Biroul Electoral a decis că buletinele de vot nu vor fi tipărite sub forma cerută de PDSR, cu doi candidaţi, unul sub altul: 1. Ion Iliescu; 2. Emil Constantinescu. Astfel, numele lui Ion Iliescu a fost trecut pe pagina din stânga, iar numele lui Emil Constantinescu – pe dreapta.Turul doi rămâne decisiv. Politicienii se încordează şi încep delirul declaraţiilor războinice. Se reţin, din tot valul de vorbe, care ca valul trece, câteva maxime rulate cu ambiţie în spaţiul public. De pildă, PDSR avea şi atunci fetişul superlativelor: expresia „cel mai important partid din România“ era pe buzele tuturor liderilor. În tabăra cealaltă, „schimbare“ era cuvântul-cheie. Retorica de campanie, încă neşlefuită, păstrează multe lucruri în comun cu politica din prezent.

La a doua dezbatere dintre cei doi candidaţi, difuzată de PRO TV, în curtea televiziunii s-a iscat un întreg conflict ideologic. Deşi susţinătorii lui Emil Constantinescu erau pe cale să câştige supremaţia, cu 70 de persoane care-şi prezentau argumentele în faţa celor 30 de susţinători din tabăra adversă, situaţia a fost echilibrată de binecunoscutul Bebe Ivanovici. Bărbatul a adus două autocare cu neobosiţi pro-Iliescu, plătiţi cu 15.000 de lei de persoană, potrivit ziarului „Evenimentul zilei“ din 13 noiembrie 1996. Tensiunea a escaladat după apariţia lui Dan Iosif, dacă-l mai cunoaşteţi, care s-a ridicat pe un gard de protecţie montat de jandarmi şi le-a transmis votanţilor lui Emil Constantinescu tradiţionalul deget mijlociu. „Unde-aţi fost la Revoluţie? Aţi stat acasă, aţi mâncat sarmale şi aţi băut vin!“, a continuat Dan Iosif, după care a repetat primul mesaj, de data aceasta folosindu-se de ambele mâini.

Foto: "Evenimentul zilei" a sărbătorit succesul lui Emil Constantinescu în alegeri

Victoria, savurată în piaţă
În fine, nu e niciun suspans aici. În turul II, după ce semnează o alianţă electorală controversată cu partidul lui Petre Roman, Uniunea Social Democrată, Emil Constantinescu adună cele mai multe voturi şi devine preşedintele României. 17 noiembrie i-a purtat noroc candidatului Convenţiei care, în ciuda avantajului liderului PDSR din primul tur, a obţinut cu aproape 8 procente mai mult decât Ion Iliescu: 54,41%, respectiv 45,59%. E prima alternanţă la putere din România postdecembristă, o piatră de hotar pentru democraţia dâmboviţeană.

Victoria lui Emil Constantinescu e sărbătorită în Piaţa Universităţii, tot acolo unde, în decembrie 1989 şi în iunie 1990, românii au ieşit în stradă cerându-le comuniştilor să plece. Manifestaţia spontană a rămas în istorie prin numărul românilor de pe străzi; nimeni nu credea că e posibilă scena în care Emil Constantinescu îşi savurează victoria în piaţă, anunţând că a sosit momentul ca guvernanţii să fie cei care se sacrifică.

Nimeni nu ştia atunci că marea şansă a României va fi irosită cu seninătate, pe mâna incompetenţei, a vanităţilor gratuite, a orgoliilor şi a spiritului excesiv de boem sau, după caz, rapace al noii clase conducătoare. Până la urmă, eşecul politic din perioada 1996-2000 a fost unul pe măsura speranţelor iniţiale. Emil Constantinescu a părăsit scena politică pe uşa din dos, iar PNŢCD, principalul partid de guvernământ, nu a mai intrat în Parlament după alegerile din anul 2000. Lumea s-a întors la Iliescu, sfârşit. 

Vorbe de campanie ale candidaţilor la preşedinţie

Ion Iliescu:

  • „Ceea ce nu pot să înţeleg este absurdul.“ (campania electorală)
  • „Eu am contribuit la consolidarea statului de drept.“ (campania electorală)
  • „Am încredere în electoratul român, dar sunt pregătit pentru orice. Sunt un luptător.“ (la Liceaul Jean Monet, după vot)
  • „Necazurile or să apară atunci când populaţia va înţelege că a fost înşelată în aşteptările ei.“ (ultimul discurs de camapanie)
  • „Campaniile electorale vin şi trec, dar ţara rămâne.“ (primul discurs după anunţarea rezultatelor)

Emil Constantinescu:

  • „Nu pot fi acuzat de competenţă.“ (campania electorală)
  • „Într-o campanie electorală se promite şi apoi vezi ce poţi să faci.“ (campania electorală)
  • „Uitaţi-vă în ochii mei. Eu nu mint niciodată.“ (campania electorală)
  • „Voi invita la Cotroceni un sfat al bătrânilor ţării, ca împreună să hotărâm un viitor patriei noastre.“
  • (în comuna Daia)
  • „Am aranjat schimbul de ţărani între România şi Germania. Ţărani de-ai noştri vor putea să meargă să lucreze în Germania. Ţărani de-ai lor vor lucra şi ei în România, aşa, pentru efectul de gard.“ (campania electorală)
 

Zoe Petre, fost consilier prezidenţial al lui Emil Constantinescu:
„Când am aflat că am câştigat, redactam discursul preşedintelui în eventualitatea înfrângerii“

 Zoe Petre (76 de ani) vorbeşte despre culisele campaniei prezidenţiale din 1996, în urma căreia echipa ei „a tras“ lozul câştigător, Emil Constantinescu înfrângându-l pe Ion Iliescu, şi face o analiză a celor patru ani victorioşi ai forţelor de dreapta. Are un singur regret: că n-a putut să-şi „fidelizeze“ mai bine colaboratorii echipei, unii dintre ei dansând, şi astăzi, cu Puterea, indiferent cum arată ea.

„Weekend Adevărul“: Doamna Zoe Petre, de ce aţi ales, dintre variantele existente în anii ’90, să faceţi parte întocmai din echipa lui Emil Constantinescu?
Zoe Petre: Opţiunea mea s-a datorat în mare măsură experienţei anilor ’90 şi ’91 din Universitatea Bucureşti. Îl cunoşteam pe Emil Constantinescu încă din deceniul anterior, putând aprecia direct inteligenţa, remarcabila lui competenţă ca geolog, şi, nu în ultimul rând, cultura lui generală, neobişnuit de bogată pentru un specialist în ştiinţele naturii. Dar, în 1990, am fost aleasă decan al Facultăţii de Istorie în acelaşi timp în care Emil Constantinescu era ales prorector. În acea perioadă, Universitatea era în mare fierbere, încercând să-şi regăsească vocaţia şi identitatea în condiţii de libertate academică. Am avut astfel prilejul să constat direct că, sub aparenţa de sfială, Emil Constantinescu dispunea de o energie nesecată când era vorba de construcţia democratică. Evenimentele din mai şi iunie 1990 au accentuat această percepţie şi mi-au dovedit că împărtăşim acelaşi ideal, astfel încât, când, în 1992, se punea problema desemnării unui candidat unic al Conveţiei Democrate Române (CDR) pentru alegerile prezidenţiale, m-am alăturat colegilor din Solidaritatea Universitară care l-au propus drept candidat pe noul rector ales al Universităţii noastre. Nu am regretat nicio clipă această opţiune, înainte de toate pentru înaltul spirit de responsabilitate pe care l-a vădit şi înainte, şi după alegerea sa ca preşedinte al României.
 
Cum şi de ce criterii aţi ţinut cont pentru constituirea echipei de campanie în 1996?
Încă din 1992, am considerat că e nevoie de o echipă de campanie separată faţă de cea a Convenţiei, fiindcă, chiar dacă proiectul politic era comun, exista un element care le deosebea: CDR avea, desigur, nevoie de cât mai multe voturi, dar candidatul la preşedinţie avea nevoie de cel puţin jumătate plus unu din voturi, altfel tot efortul era zadarnic. Or, asta presupunea o abordare oarecum diferită, şi, în esenţă, capacitatea de a convinge şi o parte din electoratul care nu votase CDR la alegerile pentru Parlament. Încă din 1992, voturile pentru Emil Constantinescu le-au depăşit pe cele pentru partidele din Convenţie, chiar dacă nu au reprezentat decât aproximativ 38% din voturi. În 1996, el a izbutit să obţină peste 54% din sufragii. Echipa s-a constituit în parte cu cei care rămăseserăm activi în susţinerea lui Emil Constantinescu între 1992 şi 1996; ni s-au alăturat mulţi alţii, de la Constantin Teleagă, venit dinadins pentru asta de la Paris, unde era stabilit de mulţi ani, la tinerii pe care regretatul Corneliu Coposu îi remarcase, în frunte cu Dorin Marian. De asemenea, Laura Ganea, Petru Berteanu, Alexandra Caracoti şi Bogdan Teodorescu au constituit un grup foarte eficient de comunicare vizuală, Daniel Barbu şi Dan A. Petre, de la nou-înfiinţata Facultate de Ştiinţe Politice au adus şi câţiva absolvenţi străluciţi ai acestei facultăţi, sporind numărul universitarilor, foarte prezenţi încă din 1992 - Tudor Marian, Octav Duliu, Nicolae Anastasiu, Dan, eu însămi şi atâţia alţii.
 
O parte dintre apropiaţii preşedintelui Constantinescu nu au acceptat faptul că preşedinţia nu e o instituţie colegială, unde stăm împreună şi luăm împreună decizii.
 
Misterul celor 15.000 de specialişti
Credeţi că Emil Constantinescu avea şanse săştige în turul 2 şi fără alianţa cu Uniunea Social-Democrată a lui Petre Roman şi  – pentru prima dată în istorie – cu UDMR, pe atunci reprezentată  de György Frunda?
Era evident că poate câştiga doar cu susţinerea unui mai mare număr de alegători decât cei din turul I. Şi dacă obţinuse cel mai mare număr de voturi pentru Parlament, CDR nu putea să obţină singură majoritatea necesară pentru guvernare. Dacă nu s-ar fi aliat cu USD şi cu UDMR, aceste formaţiuni se puteau eventual alia cu PDSR, partidul condus de Ion Iliescu, şi ar fi format cu totul altă majoritate. Din ambele considerente, colaborarea politică cu cele două formaţiuni era imperios necesară. La colaborare s-a ajuns simplu – în numele PD, Roman şi-a declarat susţinerea în turul 2 pentru candidatul CDR, la fel şi Marko Bela (György Frunda fusese candidatul UDMR în turul 1). Lor li s-au alăturat chiar şi partide din „tabăra adversă“, PSM sau PUNR, dar în acest caz nu putea fi vorba de vreo colaborare post-electorală. Cu PD şi PSD - Cunescu însă, colaborarea avea să fie la guvernare, ca şi - pentru prima dată în istorie - cu UDMR.
 
În campanie, preşedintele Constantinescu a promis că, în 200 de zile, 15.000 de specialişti vor relansa economia şi vor repara nedreptăţile sociale. În următoarele luni, leul a suferit o depreciere istorică, iar preţurile s-au dublat. În 2000, mulţi români s-au declarat însă foarte dezamăgiţi de neîmplinirea „Contractului cu România“. Programul electoral cu care câştigase CDR a fost unul nerealist sau nu a fost suficient înţeles de populaţie?
Un bun prieten mi-a spus, la un an de la alegeri, că e supărat pe Constantinescu fiindcă nu a respectat „Contractul cu România“. L-am întrebat ce punct anume nu a respectat, şi mi-a răspuns că nu ştie, fiindcă el nu a citit contractul, dar, cum nu i-a crescut leafa, e clar că nu l-a respectat. Nimeni nu a promis că, în 200 de zile, 15.000 de specialişti vor rezolva toate deficienţele moştenite după 45 de ani de comunism şi economie dirijată. Cei 15.000 de specialişti au fost menţionaţi de Emil Constantinescu într-o dezbatere cu candidaţii CDR, în care i-a îndemnat să nu se concureze între ei, fiindcă, la câştigarea alegerilor, va fi nevoie de cel puţin 15.000 de specialişti la toate nivelele de exercitare a puterii, de la consiliile comunale şi direcţiile judeţene la Parlament şi Guvern, şi s-a declarat optimist în legătură cu competenţa reprezentanţilor CDR. Nu se poate spune că nu ar fi existat cei 15.000, iar competenţa guvernelor coaliţiei CDR-USD -UDMR este incontestabilă.
 
Inflaţia la care vă referiţi a fost consecinţa directă a politicilor FSN/FDSN din anii anteriori; evitând să liberalizeze integral cursul valutei, guvernul Văcăroiu a umflat artificial leul, ceea ce a dus la o inflaţie cu trei cifre în momentul în care s-a trecut la liberalizarea integrală. Vă amintesc, totuşi, că, în 2000, inflaţia scăzuse sub 10% şi România a avut primul an de creştere economică efectivă, confirmat apoi de anii următori.
 
Peste tot în fostele ţări «socialiste», reformele economice au fost dureroase, dar, fără aceste politici curajoase, economia s-ar fi prăbuşit. Aşa că nu poate fi vorba de lipsă de realism; dimpotrivă. Politicile pe care le-au pus în operă guvernele din acei ani au fost ca un fel de operaţie pe cord ddeschis, dureroasă, dar vitală pentru supravieţuirea pacientului. Şi, fiindcă aţi pomenit de Contractul cu România, vă amintesc că, din cele 20 de puncte ale manifestului, 18 chiar au fost îndeplinite; nu s-a putut realiza reogranizarea administrativă preconizată, fiindcă ar fi fost nevoie de un referendum, şi în 1996 domeniul nu era încă legiferat.
 
 
„Mulţi se aşteptau la o nouă revoluţie“
Din acei mii de specialişti sau chiar din partenerii proiectului politic cu care Emil Constantinescu a câştigat  alegerile, unii au devenit ostili la adresa modalităţii de guvernare, alţii „au migrat“ la alte partide. Privind retrospectiv, despre ce moştenire putem vorbi – referindu-ne strict la lideri politici –,  în urma guvernării din 1996-2000?
Mulţi dintre susţinătorii lui Emil Constantinescu se aşteptau, probabil, la o nouă revoluţie – la o ruptură radicală cu regimul Iliescu, poate chiar la eliminarea din viaţa publică a susţinătorilor acestuia din urmă. Dacă partidele din Convenţie ar fi obţinut singure majoritate în Parlament, poate că s-ar fi putut realiza mai mult – chiar dacă nu totul. Or, rezultatul alegerilor nu îndreptăţea nici pe departe o asemenea atitudine, câtă vreme peste 40% din electorat nu susţinea programul CDR decât cel mult în privinţa politicii externe, şi nici aceasta până la capăt, cum s-a văzut din reacţiile societăţii civile faţă de susţinerea campaniei NATO şi UE în fosta Iugoslavie. PD a susţinut cu consecvenţă programul de integrare, dar, în acelaşi timp, a provocat criza politică din 1998, care a blocat pe termen mediu investiţiile străine, şi s-a opus unor obiective esenţiale pentru electoratul CDR, cum ar fi restitutio in integrum sau legea lustraţiei. Noua lege a educaţiei a fost blocată în parlament de PSD, PUNR şi PRM, legile reparatorii referitoare la persoane şi la bunuri nu au putut fi adoptate decât foarte târziu sau chiar după alegerile din 2000.  La acestea s-a adăugat şi faptul că o parte dintre apropiaţii preşedintelui Constantinescu nu au acceptat faptul că preşedinţia nu e o instituţie colegială, unde stăm împreună şi luăm împreună decizii. Odată ales, preşedintele se poate consulta cu cine crede de cuviinţă, dar deciziile le ia singur – şi tot singur răspunde de consecinţe.
 
Unii dintre miniştrii de-atunci nu mai avuseseră funcţii aşa importante niciodată, iar acest lucru nu a fost tocmai bine.
Într-adevăr, lipsa unei experienţe de management la nivel înalt s-a făcut simţită uneori, dar acesta a fost un risc asumat şi de CDR, şi de electoratul Convenţiei: la acea dată, singurii politicieni care ar fi avut o atare experienţă erau foştii activişti de vârf ai regimului comunist, or votul pentru CDR era explicit în a recuza asemenea cariere.
 
Foto: Ziarul „Evenimentul zilei“ din 10 noiembrie anticipa rezultatul turului II al scrutinului prezidenţial, din 17 noiembrie 1996
 
Vă reproşaţi unele dintre deciziile luate atunci?
Văzând cum au evoluat unii dintre colaboratorii echipei noastre în anii ulteriori, îmi reproşez uneori că nu am ştiut să-i apropii – să-i „fidelizez“, cum se spune. În euforia de după alegeri, am avut convingerea că singura răsplată pe care şi-o doriseră era alternanţa la putere; poate că nu era chiar aşa.
 
Ce aţi făcut în seara de 17 noiembrie?
Petrecusem întreaga zi la sediul de campanie şi redactam un proiect de discurs al preşedintelui în eventualitatea înfrângerii, când a intrat în biroul meu Dorin Marian. Palid, s-a rezemat de perete şi a spus: „Se pare că am câştigat“. Am lăsat de-o parte discursul pe care nu l-am mai terminat niciodată. Ne-am dus cu toţii la Primărie, într-un haos euforic, după care eu însă a trebuit să mă duc la TVR, unde avea loc o dezbatere cu şefii de campanii, analişti politici şi ziarişti. Dezbaterea a ţinut ore şi ore la rând, şi, abia când s-a terminat, am ajuns la sediu, unde trebuia să termin un articol pentru Revista „22“. Acolo a venit şi preşedintele ales cu un alai de susţinători entuziaşti. Am o fotografie din acel moment, fără îndoială cel mai fericit din cei patru ani care au urmat. Într-adevăr, atunci totul era posibil. Dar ştiţi cum se spune: campania este poezia, guvernarea e proza.
 

Dialogul câştigător

La finalul unei campanii în care folosise o retorică ce conţinea cuvinte-cheie cu trimitere religioasă, într-una dintre dezbaterile televizate, Emil Constantinescu îi adresează contracandidatului său întrebarea decisivă, despre care se spune că ar fi tranşat soarta alegerilor. În următorii ani, genul acesta de atac final în dezbaterea electorală a devenit normă. Vă amintiţi, probabil, despre tema vizitelor la Sorin Ovidiu Vântu. De altfel, discuţiile despre religia candidaţilor au fost vizibile şi în urmă cu doi ani, când confesiunea preşedintelui Klaus Iohannis nu a trecut neobservat. În fine, ne întoarcem în timp. Acesta este întreg dialogul care ar fi hotărât preşedintele României în 1996.

Emil Constantinescu: Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?
Ion Iliescu: Dle Constantinescu, eu m-am născut într-o familie de oameni evlavioşi, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română şi am această calitate. Sigur, în evoluţia mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinţei şi ale moralei creştine. Eu sunt mai creştin şi mai credincios decât mulţi alţii care îşi etalează în public această credinţă, cu care eu cred că nu trebuie să se facă nici comerţ, nici propagandă politică. "Crede şi nu cerceta!"
E.C.: Aţi declarat că sunteţi liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu.
I.I.: Nu, asta nu înseamnă necredincios.
E.C.: Asta înseamnă. Orice dictionar...
I.I.: Asta înseamnă respect faţă de...
E.C.: Dle Iliescu, cu limba română nu poate fi... Când aţi minţit, atunci sau...
I.I.: ... inclusiv oamenii Bisericii evoluează în contactul cu ştiinţa. Intoleranţa de o parte şi de alta nu aduce nimănui nici un fel de folos. "Crede şi nu cerceta!", spre exemplu, este un concept care a fost părăsit de oamenii Bisericii, pentru ca se împrumuta din ceea ce aduce ştiinta, inclusiv în viaţa cultelor, în viaţa Bisericii. Fundamental este altceva, ceea ce pătrunde în comportamentul şi în starea morală a fiecăruia în parte. Eu am mai mult decât alţii, care işi afişează credinţa în Dumnezeu.
 
 

Iosif Boda, consilier prezidenţial şi directorul campaniilor electorale ’90-’96:
„Eu cred că Iliescu era mult mai orgolios şi mai însetat de putere decât Ceauşescu“

Iosif Boda (70 de ani) a fost consilierul preşedintelui interimar Ion Iliescu în 1990. A rămas în preajma instituţiei prezidenţiale până în 1996, când a condus campania electorală a preşedintelui Iliescu. Astăzi, Iosif Boda vorbeşte despre evenimentele care au premers prima schimbare de putere din România postdecembristă cu lejeritatea şi înţelepciunea omului care a trăit istoria chiar în mersul ei, lăsând deoparte orice urmă de partizanat politic. Nu se teme de analize reci, spune lucrurilor pe nume. Lasă deschise ferestrele istoriei către unicul eşec electoral al preşedintelui Ion Iliescu şi povesteşte despre problemele de organizare ale campaniei electorale, dar şi despre idiosincraziile de necurmat ale candidatului. Asta a fost, istoria o fac oamenii.


Iosif Boda a cunoscut îndeaproape politica românească de tranziţie Fotografii: David Muntean


„Weekend Adevărul“: Domnule Boda, dumneavoastră eraţi ambasador în Elveţia, când v-aţi întors, la începutul anului 1996 şi aţi fost numit director al campaniei prezidenţiale. Cum aţi primit ideea?
Iosif Boda: Eu am plecat în Elveţia în 1994, iar înţelegerea dintre noi, dintre mine şi Iliescu, a fost că merg pentru un an, doi, poate trei şi mă întorc pentru perioada de campanie.

Nu v-au luat prin surprindere.
Nu, deloc. Dar, în trecăt fie spus, şi campania prezidenţială din 1990, şi cea din ’92, tot eu le-am coordonat – din umbră, cum se spune. Mi-a plăcut întotdeauna penumbra (râde). M-am conformat convenţiei şi am revenit şi în ’96. Oricum veneam lunar în România, pentru că-mi trimitea săptămânal toate dezbaterile politice televizate, chit că prezentau sau nu mare interes pentru problema respectivă. Dar, de data aceasta, am solicitat funcţia de purtător de cuvânt, nu pe-aceea de director de campanie. Eu l-am vrut pe Teodor Meleşcanu director de campanie electorală. El era atunci ministru de Externe şi eu m-am bazat pe o similitudine cu Statele Unite: când a candidat Bush Senior, l-a scos din funcţie pe Secretarul de stat de atunci, James Baker, pentru a putea fi directorul lui de campanie. Meleşcanu avea, la vremea respectivă, o anumită simpatie şi o anumită abilitate. După părerea mea, era apt pentru aşa ceva, dincolo de faptul că eu mă gândeam la Meleşcanu, în perspectivă, şi ca viitor preşedinte. Şi funcţia asta de director de campanie ar fi fost un foarte bun exerciţiu de a intra în rânduri, cum se spune.
 
Stânga a intrat cu stângul
Şi? De ce n-a fost?
S-au opus foarte vehement mulţi, de la Silviu Brucan până la Alexandru Bârlădeanu. Au ameninţat chiar cu o opoziţie făţişă. Au şi apărut, de fapt, destule articole şi dezbateri televizate despre cum nu se scoate din funcţie un om de stat, un demnitar cu atâta greutate cât poartă un ministru de Externe.
 
Aţi rămas dumneavoastră director de campanie, până la urmă. Cum a fost începutul? A fost greu de pus pe picioare echipa?
Eu cred că acea campanie a început cu stângul. Şchiopăta, pentru că preşedintele Iliescu n-a acceptat nici să ia hăţurile campaniei în mâini, dar nici n-a vrut să mi le dea mie în întregime.
 
Daţi-mi un exemplu. Care a fost diferenţa de perspectivă?
Eu îl voiam pe Iliescu detaşat complet de PDSR. Eram convins că adepţii preşedintelui erau ceva mai mulţi decât ai partidului, care începuse să fie tot mai prost privit, inclusiv din motivele care astăzi înnebunesc toată ţara – corupţia, arestările, guvernarea. Apoi, a fost o problemă şi cu disjungerea staff-urilor electorale. Eu i-am cerut imperativ: dacă vrea să mă ţină în funcţie, să facă bine şi să-mi spună ce oameni de la Cotroceni sunt disponibili pentru campanie şi pentru ei să fac un ştat de plată separat pentru campania electorală Ion Iliescu. Atunci, echipa asta nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de legătură cu preşedinţia. S-a făcut pe jumătate numai. S-au poticnit lucrurile când vorbeam despre departamentul de presă şi comunicare. Cei de la Cotroceni care au rămas în echipa preşedintelui – nu cei care veniseră în echipa candidatului la preşedenţie – nu s-au putut detaşa. Atunci a avut loc o interferenţă extrem de nefavorabilă. Mai ales că eu, cât am stat la Cotroceni, am avut relaţii excelente cu presa. Nu chemam ziariştii la whisky, dar dădeam ştiri în exclusivitate unor ziare mari. De pildă, cu Ion Cristoiu m-am înţeles excelent – chiar dacă el îşi pusese pe bulina de la „Evenimentul zilei“ „Interzis la Cotroceni“. Şi o a doua interefenţă a fost între staff-ul de campanie şi membrii staff-ului de campanie a guvernului.
 
Adică s-a amestecat campania prezidenţială cu cea parlamentară.
Eh, eu nu-i acuz dar, i-au băgat în cap lui Iliescu ideea că dacă PDSR pierde alegerile, atunci înseamnă că totul este dus... Or, eu nu credeam chestiunea asta şi nici nu cred că s-ar fi întâmplat dacă preşedintele nu s-ar fi lipit foarte tare de partid. Eu încă din ’92 îl sfătuiam pe Iliescu să nu candideze la prezidenţiale.
 
Scenariu postrevoluţionar de rezervă
Pe cine aţi fi văzut în locul lui?
Îl vizam pe Mihai Botez. El era şi cetăţean american, era considerat un fel de Vaclav Havel al României. Avea o recunoaştere în Statele Unite, unde şi preda, fiind unul dintre cei mai mari matematicieni români. Avea o arie exterioară care, îmi pare rău, dar nu se compara cu a domnului Iliescu. Domnul Iliescu încă avea de ispăşit şi păcate pe care le făcuse, dar şi păcate care i se atribuiau. Nu vorbesc eu cuvinte mari că au vorbit destui, dar României i-au trebuit mulţi ani ca să recâştige încrederea Occidentului după chestiunea cu mineriada. Or, Iliescu şi-a făcut studiile în URSS, iar Botez era profesor universitar în SUA. Contrastul era mare pentru societatea românească şi pentru exterior şi cred că eram mult mai avansaţi dacă acest lucru reuşea.
 
În 1996 s-a gândit cineva să nu mai candideze tot Ion Iliescu?
Nu. Nimeni n-a mai îndrăznit să-i pună problema asta. Acum, trebuie să îmi dau atâta răgaz de benevolenţă, după ce din 1996 drumurile noastre s-au despărţit complet, încât să-mi permit să spun că domnul Iliescu era şi un tip foarte orgolios. De pildă, eram într-o întâlnire neoficială, la Capşa, cu Henri Wald, unul dintre cei mai mari stilişti români din toate timpurile, Silviu Brucan şi ginerele lui care stă în Statele Unite de mulţi ani. La un moment dat, Brucan ne-a spus: „Voi ştiţi care e secretul cel mai mare al lui Iliescu? Care e slăbiciunea lui cea mai mare?“. „Care?“ „Băi, e fricos!“ Eu mai degrabă aş zice ezitant, iar pentru un conducător de oşti, ezitarea este fatală. Eu, atunci, am replicat: „Nu, nea Tache – aşa-i spuneam lui Brucan – hai să împărţim lucrurile în două. Eu cred că Iliescu a fost şi este mult mai orgolios şi mai însetat de putere decât a fost Ceauşescu“.
 
 
Cum aşa?
Nu mai avea el la dispoziţie mijloacele pe care le avusese Ceauşescu, care făcuse în trei ani Transfăgărăşanul. În fine, nu el, ci sistemul lui. Ceauşescu era foarte dornic de putere, dar Iliescu îl întrecea. Numai că Iliescu nu mai avea mijloacele respective. Nu putea scoate muncitori din toată ţara, nu avea nici mijloace financiare, tehnice, nimic. El nu ar fi putut să facă nimic din ce a făcut Ceauşescu. Atunci s-a apucat de cărţi, care sunt majoritatea mesaje şi cuvântări la câte o reuniune mai simandicoasă.
 
„Nu poţi să-i tai capul. Nu se face“
Revenind la alegerile din 1996. Cum s-a construit strategia de campanie? Cui vă adresaţi, cu ce mesaj v-aţi lansat?
Sloganul era „Schimbarea în bine a României“, iar principalele lozinci au fost furate de la Bill Clinton. Eu cred că lucrurile serioase trebuia să le prezinte Iliescu cam în felul lui Clinton. Nu s-a putut. Strategia de campanie a fost gândită în Elveţia. Am făcut şi eu ca Lenin (râde). Eu i-am promis lui Iliescu că, atâta vreme cât voi sta acolo, mă voi ocupa în principal de partea de campanie. La prima reuniune, care era destul de largă, cu Adrian Năstase, cu Oliviu Gherman, cu academicianul Tudorel Postolache, am avut puse pe hârtie toate ideile, tot ce trebuia făcut. Ceilalţi nu erau pregătiţi cu nimic. Eu aveam trei pagini. În ceea ce priveşte planul strategic, exista o broşurică, însă foarte mică, şi mergea mai ales pe atribuţiile preşedintelui din Constituţie.
 
Către ce categorie de populaţie mergeaţi?
N-am fost cu toţii de acord asupra acestei chestiuni, dar eu credeam că nu mai e cazul să te adresezi numai unei anumite categorii de populaţie. Oricare dintre cei care au candidat nu devenea şef de partid sau şef de corporaţie a ţăranilor, a micilor meşteşugari. Nu, el devenea preşedintele unei ţări întregi. Din cauza asta eu militam pentru despărţirea dintre PDSR şi Iliescu. Una e candidatura la preşedinţie şi alta este chestiunea de partid. A şi pierdut foarte mult din cauza asta, pentru că lua lângă dânsul nişte figuri de la partid, care pur şi simplu erau urâte de populaţie. Eu vă spun că la lansarea candidaturii lui Iliescu nu l-am lăsat nici pe Văcăroiu să urce pe scenă. Singurul om de partid pe care l-am lăsat era Năstase, care era şi şeful partidului. În rest, au fost medici, scriitori veniţi inclusiv din străinătate.
 
În timpul campaniei aţi încercat să încheiaţi vreun pact de neagresiune cu cineva, poate chiar în ideea unei viitoare alianţe?
Prima dată când am intrat în sediul FSN, pe Modrogan, m-am întâlnit cu Petre Roman, în februarie ’96, încercând să-l conving: „Domnule, eu înţeleg că voi v-aţi certat cu Iliescu, dar tu ai fost crescut de familia Iliescu, te-a pus prim-ministru. Nu poţi să-i tai capul. Nu se face. Îţi propun o înţelegere amiabilă ca să nu ne atacăm în mod vulgar. De atacat ne vom ataca, pe ideologie, pe doctrină, ne vom face reproşuri, dar să nu se depăşească anumite limite“. Petre Roman a fost perfect de acord şi s-a şi ţinut de cuvânt. 
 

„Cred că Emil Constantinescu putea fi cel mai bun preşedinte de până acum“

Cât de mult apreciaţi că a contat la eşecul lui Ion Iliescu întrebarea „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?“?
Nu a contat. Au contat alte chestiuni, care în parte se leagă de dezbaterea aia. Eu vă pot arăta acum două sondaje care îi atrag atenţia lui Iliescu că dacă continuă aşa, pierde alegerile. Şi asta cu trei săptămâni înainte de alegeri.
 
Au mai fost alte momente în campanie care au condus la eşec?
Situaţia era oricum la limită, pentru că a intrat în joncţiune Partidul Naţional Ţărănesc cu PD-ul lui Petre Roman. Eu mi-am făcut griji din momentul în care Coposu l-a acceptat pe Roman. A fost o mutare decisivă pentru tot spectrul politic românesc. Roman a câştigat 21-22% din voturi. Era arhisuficient pentru Constantinescu să primească voturile lui. E adevărat că nu toţi votanţii lui Roman au votat apoi cu Emil Constantinescu, pentru că erau în acelaşi timp şi oameni foarte ataşaţi de Iliescu. La urma urmei, doi ani şi ceva au mers împreună şi lumea nu uita cuplul Roman-Iliescu. Eu cred că de pe-atunci soarta campaniei lui Iliescu era serios ameninţată. Pe de altă parte, domnule, nu ştiu cine i-a băgat în cap, cât eu eram la Berna, că nu e bine să participe diverşi oameni din partea lui Iliescu la dezbaterile televizate. Ţin minte că Tele7ABC avea o emisiune foarte audiată, „Foc încrucişat“. La un moment dat, chiar Nistorescu a simţit nevoia să-i ţină partea lui Iliescu, ca un contramaistru, pentru că nu avea cine altcineva în platou.
 
Ce efect a avut această decizie a lui Iliescu?
Lumea a aflat de la televizor atunci numai că Ion Iliescu nu mai are voie să candideze. Cel mai aprig teoretician era Turianu (n.r. – Corneliu Turianu, jurist şi senator din partea PNŢCD în legislatura ’96-2000). Lumea atât a aflat, pentru că oamenii lui Iliescu nu participau la dezbateri. Ba au aflat că şi cei care vor vota cu Iliescu sunt culpabili şi se lăsa de înţeles că sunt culpabili chiar penal pentru că votează cu un om care nu mai are dreptul să candideze. De ce? Pentru că Ion Iliescu ar fi fost, de fapt, la al treilea mandat. Constituţional nu era. Dar el avea destui prieteni chiar jurişti de primă mărime, care puteau să meargă şi să pledeze pentru el. Au fost oameni care nu s-au mai dus la vot de teamă.
 
Foto: După ce CDR şi PD au intrat în alianţă, a fost evident pentru Ion Iliescu că va pierde alegerile; caricatură din „România Liberă“
 
Presa la mare distanţă
Presa a avut un impact atât de mare pe cât s-a vorbit ulterior? Au contat atât de mult editorialele lui Ion Cristoiu şi ale lui Cristian Tudor Popescu, de exemplu?
În vremea aia, Cristoiu ieşea cu un milion şi ceva de exemplare. Tot ziarul (n.r. – „Evenimentul zilei“), care era mare, era făcut pentru un singur lucru: să scoată în relief scrierile lui Jack Cristoiu, cum îi ziceam noi pe vremea aia. Lumea citea editorialul lui Cristoiu prima dată. Deci el a avut o influenţă foarte serioasă. Dar în acelaşi timp, omul a fost constant şi corect. Pentru că el a atacat absolut toate guvernările şi absolut toţi preşedinţii.
 
Au existat atunci publicaţii pro-Iliescu?
Sigur. El înainte avea de partea lui, cu excepţia „Dreptăţii“, toată presa românească. Dar, cu timpul, au devenit fie neutre, fie potrivnice. Pentru că el a ţinut neapărat să-şi menţină un ziar despre care eu i-am spus public că e un ziar născut avorton, „Dimineaţa“. Şi acum cred asta. Nu avea gazetari buni, cât de cât cunoscuţi. Nici nu ştiu dacă există cineva de acolo care să fi supravieţuit.
 
În orice caz, dintre publicaţiile şi televiziunile mari, nu existau unele pro-PDSR. De ce credeţi că au virat toţi către Constantinescu?
Pentru că era trendul şi pentru că li se umpluse paharul cu modul în care se purtau pedeseriştii şi în administraţiile locale, şi la centru. Trei ani sunt de-ajuns ca să-ţi dai seama ce hram poartă.
 
Dacă ar fi să tragem linie şi să spunem de ce a pierdut Ion Iliescu în 1996?
Din cauză proprie! Iliescu a pierdut războiul pe mâna lui. Şi cu aceste neclarităţi: 1. Este candidat şi se adresează românilor, şi nu doar partidului propriu. 2. A menţinut această dualitate: el ţinea aproape zilnic întâlniri cu Năstase, Mitrea şi toţi ceilalţi care lucrau la campania cealaltă. Poate că în mintea celor de la PDSR exista o foarte mare doză de dreptate să se mişte, pentru că Iliescu era un fel de spărgător de gheaţă atomic. Sunt convins că dacă rămânea Iliescu, se forma şi un alt guvern.
 
„Cei 15.000 de specialişti nu ştiu dacă erau cinci“
Cum vedeţi după 20 de ani schimbările de putere din România postdecembristă?
Eu am un respect deosebit faţă de domnul Constantinescu. El a fost greşit îndrumat, consiliat, dar cred că putea fi cel mai bun preşedinte de până acum. Şi-a şi asumat nişte roluri care erau la limită. Pedeseriştii erau în stare să-l suspende când cu survolul avioanelor americane spre Iugoslavia. Dar nu pot să reţin foarte multe nume de miniştri care au trecut în aceşti patru ani prin Guvernul României. A fost un fel e mişcare browniană, nu se ştia ce se doreşte. Însuşi preşedintele nu s-a înţeles bine cu doi dintre prim-miniştri. Din păcate, s-au produs atunci nişte chestiuni economice care nu se mai pot reface, aşa cum nu se mai pot reface acelea pe care le-a produs Năstase, cu privatizarea companiilor de stat.
 
Nimeni nu a fost, de fapt, pregătit pentru schimbarea de putere...
Nimeni. Şi cei 15.000 de specialişti nu ştiu dacă erau cinci. Şi ăştia cinci, dacă erau puşi în poziţii-cheie, poate că mai puteau face ceva. Astăzi, pe mine mă dezamăgeşte situaţia noastră şi mi-e un fel de teamă pentru viitor. Noi nu am avut nici sub Ponta, nici sub Cioloş, sub niciun guvern nu avem cinci-zece obiective mari. Şi-n plus, e aceeaşi administraţie de pe vremea lui Gheorgiu-Dej! 
 

„Nu există continuitate. Ceea ce făcea PSD era dărâmat de liberali“

Cum îi percepeţi pe cei care judecă astăzi modul în care s-au desfăşurat lucrurile în timpul campaniei din 1996?
Majoritatea dintre noi gândim lucrurile de atunci cu mintea de acum. Sigur că şi eu am dreptul să fiu mai deştept astăzi decât am fost ieri. Dar în niciun caz nu poţi să-i pretinzi lui Iliescu să se fi purtat aşa cum s-a purtat Emil Constantinescu sau cum s-ar fi purtat Corneliu Coposu. Din multe motive, inclusiv pentru că a trecut vremea peste el. De exemplu, eu în ’92 i-am propus să facem cumva să se intersecteze cu regele. Era cât pe-aci să mă dea afară. Pe urmă, aţi văzut că dintre toţi cei patru preşedinţi de până acum, Iliescu s-a înţeles cel mai bine cu regele. Există în filosofie un dicton aproape imperativ, precum jurământul lui Hipocrate, care spune: „Niciodată să nu citeşti un filosof în limba ta, ci în limba lui“. Nu înseamnă că trebuie să citeşti în greaca veche, ci să încerci să mergi cu gândirea înapoi în timp, exact acolo unde era acel geniu. Atunci ai fi putut să înţelegi. Dar mai ales în România există numai certuri, dar nu unele oarecare, ci unele în care ura e mai mare decât era ura dintre nemţi şi sovietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Niciunul nu e bun din vechea echipă. Ceea ce făcea PSD era dărâmat de liberali. Nu există continuitate. E imposibil ca într-un răstimp de patru sau opt ani să nu poţi să durezi nimic. E absurd ce se întâmplă astăzi.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: