Apostolii Epocii de Aur, episodul #29. De ce ne-a zâmbit mereu Ion Iliescu? Elena Ceauşescu: „Ereditar, e lipsit de caracter“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
ion iliescu

În interbelic, Ionel era un proscris: fiul unui militant comunist, la periferia societăţii. S-a ridicat până la vârful partidului. În ceauşism, tovarăşul Iliescu ajunsese exilat şef de judeţeană. A făcut o Revoluţie. În România postdecembristă, domnul Iliescu ajunsese să fie dispreţuit visceral. A devenit de trei ori preşedinte. A supravieţuit tuturor regimurilor politice. În ciuda pronosticurilor, a rămas nemuritor. Aşa, cu zâmbetul pe buze.

„Sărbătorim un an de la victoria Revoluţiei Române, un an de când, pe temeliile sfinţite cu sângele şi jertfele martirilor, am început să înălţăm libertăţile noastre, drepturile inalienabile ale omului, democraţia. [...] Dar trebuie să recunoaştem că Revoluţia ne-a pus în situaţii absolut inedite, pentru care nimeni nu era pregătit. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, judecata ultimă aparţine istoriei, generaţiilor viitoare, care vor cântări lucrurile dintr-o perspectivă pe care noi nu o putem avea azi“. Preşedintele Ion Iliescu, 22 decembrie 1990, Parlamentul României.

Ion Iliescu este, în clipa acestui discurs, la apogeul puterii sale. În anul acesta pentru care spune că nu era pregătit, reuşise să devină, din director la Editura Tehnică, preşedintele României. Nimeni nu i se putuse opune cât de cât coerent şi cu rezultate electorale. Cei mai mulţi dintre români îl credeau salvatorul unic, soluţia împotriva conducătorului unic. Era logica anului 1990. Iliescu îşi făcuse mulţi prieteni. Coordonase un parlament provizoriu, îi dominase pe toţi opozanţii politici şi domina mulţimile. Manevrase abil un conflict interetnic la Târgu Mureş. Pregătea prima Constituţie. Nu-l primise în ţară pe fostul suveran al României, Mihai I, dar se apropia din ce în ce mai mult de Moscova. Adversarii săi cei mai virulenţi, grevişti în Piaţa Universităţii în timpul primăverii, renunţaseră la un protest maraton după alegerile din 20 mai, pe care Iliescu le câştigase cu 86,19% din voturi. Cei mai neînduplecaţi, care nu plecaseră din Piaţă, aveau să fie victimele minerilor. Alături de ei, alţi bucureşteni cu barbă şi blugi. Ion Iliescu reuşise să facă faţă celui mai turbulent an din istoria recentă a României. Acum se află în faţa Parlamentului şi zâmbeşte. Greul trecuse. Trecuse un an de la acel polisemantic, profetic „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă“.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Logo Apostolii Epocii de Aur Desen de Vali Ivan şi Florian Marina

Încă lucrează la biografie
Cine e acest om cu zâmbet providenţial? Biografia lui Ion Iliescu nu se remarcă prin concizie. Dimpotrivă, pare un şir interminabil de completări şi rectificări. De fapt, nimeni nu ştie cine a fost, cine este cu adevărat acest om care a hotărât soarta a 23 de milioane de români. Poate doamna Nina, soţia sa, dar nu insistăm şi sănătate!

Ion Iliescu rămâne cel mai cunoscut politician român postdecembrist şi, totodată, cel mai misterios. În cei 26 de ani care au trecut de la căderea comunismului, lui Ion Iliescu i s-au găsit: un tată în prima ligă a comuniştilor ilegalişti, o relaţie personală veche cu cuplul Ceauşescu, câteva confruntări cu studenţii în ’56 şi ’68, momente de un servilism edificator în faţa conducătorilor statului comunist şi nicio disidenţă în sânul partidului, câteva relaţii de prietenie suspecte şi un complot bizar la adresa dictatorului. Ion Iliescu a primit zâmbind toate aceste adăugiri şi revizuiri ale biografiei sale. Mai întâi le-a negat, apoi le-a acceptat, uneori pe jumătate. N-a fost afectat, de fapt, de nimic din toate acestea. Rezultatul e în volumul său de memorii, „Destinul unui om de stânga“, o caldă autobiografie, dar fără prea multe introspecţii.

Citiţi şi: Sergiu Nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism. A fost un alintat al Revoluţiei, în care s-a implicat ca şi când s-ar fi aflat pe un platou de filmare. În România postdecembristă, a reuşit să-şi construiască un titlu de glorie din cariera sa susţinută prin compromisuri şi intoxicări ideologice.

Mitul fondator
În ultimii ani, povestea s-a mai împlinit. Incerte au rămas numai câteva clipe aparent inexplicabile. Sunt momentele primordiale din formarea lumii de azi. Ca un Big Bang politic modern, cu toate forţele care îl creează: Revoluţia şi Mineriada. Şi aici, însă, unii susţin teoria creaţionismului politic, alţii – pe a evoluţionismului. Dar zona asta crepusculară a intrat deja pe tărâmul miturilor. Iar miturile nu se explică. Se trăiesc sau nu se trăiesc. Şi, de fapt, nici nu prea se mai trăiesc, la ce folos?

Ion Iliescu trăieşte cu această convingere, că nu i se mai poate întâmpla nimic. A fost preşedintele ales al României în trei mandate (n.r. – motivând că legea fundamentală cu limitarea la două mandate prezidenţiale a fost adoptată abia în 1991, a candidat cu succes şi a treia oară, în 2000). A fost senator în două legislaturi (1996-2000 şi 2004-2008). E preşedinte de onoare al celui mai mare partid politic din România, creaţia sa. A reuşit să deschidă uşile Palatului Elisabeta şi să stea la aceeaşi masă cu regele Mihai. În timpul ultimului său mandat, pe 29 martie 2004, România a aderat la NATO. Tot el a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Va rămâne cel mai important personaj din istoria postdecembristă a României, iar miturile vor rămâne mituri. A acoperit totul cu instinct de felină, cine mai poate săpa în trecutul lui? Justiţia s-a dovedit a fi o armă fără trăgaci. Iar cei care ar fi putut răspunde fie nu mai sunt, fie sunt prea mici. Au ajuns şi alde Liviu Dragnea să-l sfideze, şi el tot nu e mişcat. Îi ignoră şi pe ziariştii care ar mai vrea să tulbure apele în care se scaldă: nu acceptă interviuri. În sufrageria lui Iliescu e linişte, oricât de curios ar fi acest zen pentru un vechi revoluţionar. Pare că nimeni nu-i mai poate şterge lui Iliescu rictusul detaşat de pe figură.

Citiţi şi: Adrian Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţa lui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibil al lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.

Întrebările
Totuşi, de două ori pe an, în decembrie şi în iunie, fostul preşedinte se enervează: izolat, nişte neîmpăcaţi îl mai contestă. Întrebările sunt aceleaşi: cum de, în cele câteva ore, cât a durat instalarea sa în locul lui Ceauşescu, în România n-au fost nici morţi, nici terorişti, în timp ce, după Comunicatul CFSN pentru ţară, recitat la Televiziune în noaptea de 22 decembrie 1989, haosul a pus stăpânire pe marile oraşe? Cu alte cuvinte, cine-a tras în noi după 22? Şi mai sunt câteva nedumeriri: cum de, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, a ajuns atât de repede de la etajul 7 al Casei Scânteii, unde lucra, direct la Televiziune (ora 14.15), apoi la ministrul Athanasie Stănculescu, care i-a predat puterea la sediul MApN (16.00), apoi la CC al PCR, unde a dominat toţi activiştii în căutare de guvern (17.10), apoi din nou la Televiziune (22.15)? Ce rol au avut consultările telefonice cu sovieticii? De ce l-a pus Nicolae Militaru în fruntea Armatei, în condiţiile în care generalul, spion GRU, era în rezervă? Cine e bizarul acela mistic, Gelu Voican Voiculescu, şi ce treabă avea Silviu Brucan cu Revoluţia? De ce a luat decizia de înfiinţare a Tribunalului Militar Extraordinar (care l-a condamnat pe Nicolae Ceauşescu) în WC-ul generalului Vasile Milea în seara de 24 decembrie, cu robinetele de la apă deschise pentru a bruia eventualele microfoane din încăpere? Nişte întrebări.

Care sunt, de fapt, legăturile din trecut cu cei polarizaţi în jurul lui la Revoluţie? Ce ascundea dosarul său de cadre de la Arhivele Naţionale, care acum e dispărut? (O anchetă internă a instituţiei a arătat că însuşi directorul din perioada 1997-2007, Corneliu Mihai Lungu, l-a făcut dispărut după ce l-a citit. Dosarul ar fi putut conţine autobiografii, evaluări ale Partidului Comunist sau recomandări de la tovarăşi.) Apoi, mai sunt dilemele din timpul Mineriadei. De ce a chemat Iliescu minerii în Capitală? Măcar aici, răspunsul l-ar putea obţine procurorii care au dispus, în octombrie 2015, începerea urmării penale împotriva mai multor foşti demnitari pentru infracţiuni contra umanităţii. Dar, până când va fi adus în faţa Justiţiei, Ion Iliescu rămâne cu imaginea pe care a şlefuit-o în ultimii 26 de ani: un nemuritor. Şi asta în ciuda multor, multor glume.

Foto: Mediafax. 

ion iliescu

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Deţinutul 29222. Primul Iliescu şcolit la Moscova

Alexandru Iliescu, tatăl viitorului preşedinte postdecembrist, se naşte la 28 septembrie 1901, la Olteniţa. Tatăl acestuia, Vasili Ivanovici e un evreu fugit din Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea, de serviciile ţariste. Cu doar câteva clase absolvite, Alexandru se face mecanic. Suferă două condamnări. Prima, de trei luni, în ianuarie 1927, pentru fals în acte publice, executată la Văcăreşti. La 10 aprilie 1927, se eliberează şi începe să lucreze intens pentru partidul comunist aflat în ilegalitate. O notă a Siguranţei Braşov din 2 noiembrie 1928 preciza că Iliescu a fost concediat de la Fabrica de avioane Braşov pentru că făcea propagandă comunistă. Mai mult, pleacă în Bucureşti pentru a fi mai aproape de comuniştii care aveau putere de decizie.

Cel mai important Congres
Lucrează mai întâi la Fabrica Metalurgică Freiser, apoi la Atelierele Centrale CFR. Concomitent, îşi continuă activitatea în rândul comuniştilor.

Ion Iliescu vede lumina zilei la 3 martie 1930. Fără a fi preocupat de creşterea celui mic, lăsat în grija părinţilor săi, Alexandru Iliescu reuşeşte să devină un nume în rândul comuniştilor. La 3 octombrie 1931, acesta părăseşte ţara pentru a participa la Congresul al V-lea (3-24 decembrie 1931), cel mai important din perioada interbelică, potrivit istoricului Cristina Diac.

În Rezoluţia Congresului ţinut la Gorcovo, lângă Moscova, se preciza că România „a cucerit“ Basarabia, Bucovina şi Dobrogea şi i-a supus unei exploatări naţionale şi semicoloniale pe toţi cei care nu sunt români. Se cerea, astfel, respectarea principiului autodeterminării celor trei regiuni şi despărţirea de stat. La acest congres au participat comunişti cu greutate din România ca Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Borilă, Ecaterina Arbore şi Elena Filipovici, dar au lipsit Marcel Pauker, Ştefan Foriş şi Vasile Luca. Iliescu nu se va mai întoarce în ţară ci va merge la Moscova pentru a urma cursurile Şcolii Leniniste, instituţie care îi pregătea teoretic şi practic pe comunişti.

Revenirea în ţară a lui Iliescu are loc în februarie 1937, la două luni de la începerea Marii Terori în Uniunea Sovietică. La fel ca unul dintre oamenii pe care-i simpatiza, Lucreţiu Pătrăşcanu, scapă din infernul roşu. Reîncepe munca în cadrul mişcării comuniste din ţară. Va lucra la suprafaţă, fiind responsabil de Breasla muncitorilor în metal din Bucureşti, iar pentru a-şi câştiga pâinea, e tinichigiu la garajul „Leonida“. Pe ascuns, e în continuare propagandist comunist. Potrivit lui Pavel Câmpeanu, Alexandru Iliescu era, de fapt, prezent la manifestaţia din 1 mai 1939, despre care propaganda comunistă scria că a fost luminată de prezenţa tânărului Nicolae Ceauşescu. Numai că, asemenea unui banc de la radio Erevan (E adevărat că tovarăşul Ivan Ivanovici a câştigat o Volgă? E adevărat, însă nu Ivan Ivanovici, ci Piotr Petrovici, şi nu era Volga, ci o bicicletă Sputnik. Şi n-a câştigat-o, ci i-a fost furată), nu dictatorul fusese la adunarea comunistă, care, la rigoare, nu prea era nici comunistă, ci proregalistă. 

Garantat Eftimie Iliescu
Până la 13 august 1939, când Elena Ceauşescu (pe atunci, textilista Lenuţa Petrescu de la fabrica Jaquard) era aleasă regina balului la serbarea câmpenească din Parcul Veseliei, cartierul Ferentari, Alexandru Iliescu era deja la puşcărie. Iliescu e arestat împreună cu Ştrul Zighelboim, membru al Comitetului Central al PCdR, Ilie Pintilie, important lider comunist, membru al CC al PCdR, şi Ovidiu Şandru, cunoscut ceferist şi activist comunist, la începutul lunii iulie 1939 „cu ocazia unei razii, fiind surprinşi redactând mai multe proteste în spiritul comunist, pe care intenţionau să le înmâneze parlamentarilor cunoscuţi că nutresc idei de stânga“, arată o notă a Siguranţei din 3 iulie 1939. În septembrie 1939, e condamnat la şase luni pentru activităţi comuniste, pedeapsa fiind executată la Jilava. Avocat fusese Ion Gheorghe Maurer. Pe cărţile poştale care erau adunate pentru concursul „Regina Muncii“, dintre care Lenuţa adunase cele mai multe, comuniştii scriseseră declaraţii de adeziune şi pentru eliberarea lui Alexandru Iliescu. Era prezent însă la manifestaţie măcelarul Eftimie Iliescu, fratele lui Alexandru, care se pare că ar fi plătit cărţile poştale cu ajutorul cărora Lenuţa ajunsese regină, devenind astfel patronul spiritual al relaţiei dintre cei doi dictatori. Se pare că Eftimie cunoştea destul de bine calităţile Lenuţei, pe care o iubise şi el înainte de a o ceda tânărului Nicolae. După ieşirea de la Jilava, Alexandru Iliescu se va bucura de libertate pentru încă trei luni. Revine în iulie după gratii.

18 iulie 1940, ora 18.00, Ploieşti, strada Isvoare, numărul 90. Agenţii Siguranţei Generale descind în casa cizmarului Constantin P. Nicolae în căutarea unuia dintre comuniştii celebri ai vremii: Alexandru Iliescu, bolşevic şcolit la Moscova timp de aproape cinci ani. Iliescu era acuzat că se ocupa de propaganda comunistă şi că se afla în plin proces de organizare a celulelor PCdR din Prahova. Bărbatul e reţinut, dus la secţie şi acuzat oficial „că agita masele de ceferişti, îndemnându-i la grevă“. A doua zi, e trimis pentru a fi internat pe o perioadă nelimitată în lagărul de la Miercurea Ciuc, loc unde se aflau şi alţi comunişti. Deţinutul are, însă, ghinion. Conducerea închisorii nu-l primeşte din cauza lipsei de locuri şi e trimis în lagărul de la Caracal. Vor urma patru ani petrecuţi în lagăre.

Deţinutul 29222. Alexandru Iliescu. FOTO: Arhivele Naţionale, Fond 95

alexandru iliescu

La doar trei zile de la internarea în lagăr, la cabinetul ministrului de Interne de la acea vreme, ajunge o scrisoare lacrimogenă din partea unei soţii îndurerate. Redăm o parte din misivă. „Soţul meu Alexandru Iliescu, pe când mergea spre familie, a fost arestat şi dus la siguranţa din Ploieşti, unde fără niciun motiv şi fără pic de milă omenească, a fost bătut până la sânge. Deşi bunul simţ şi «Protecţia animalelor» cere să avem milă de animale, totuşi soţul meu a fost bătut mai crunt decât un animal. Astăzi se găseşte în «Lagărul de concentrare» din Caracal, iar eu cu 2 copii şi părinţi bătrâni şi bolnavi, suntem rămaşi pe drumuri fără nici un ajutor. Vă rog, domnule ministru, să binevoiţi a dispune punerea lui în libertate pentru a putea câştiga hrana familiei“, se arăta în scrisoarea redactată la 26 iulie 1940 de Maria Iliescu, soţia lui Alexandru Iliescu şi mama vitregă a tânărului Ionel.

Povara bolilor
În lagărele în care va sta, Caracal şi Târgu-Jiu, Iliescu va fi prins între două mari probleme care-i vor zdruncina sănătatea psihică şi cea fizică.

1. În momentul în care ajunge în lagărul de la Târgu-Jiu, acesta se implică în „luptele fracţioniste“ din închisoare. Pe scurt, în lupta dintre taberele care-şi disputau puterea. Pe de o parte, era liderul legitim al celulei din închisoare, Ovidiu Şandor, pus de secretarul PCdR de atunci, Ştefan Foriş. Pe de altă parte, şefia e disputată şi obţinută de cel mai cunoscut comunist al vremii, Lucreţiu Pătrăşcanu, susţinut şi de Alexandru Iliescu. Disputa va fi tranşată odată cu ajungerea în lagăr a lui Gheorghiu-Dej, lider peste toţi comuniştii din închisori şi lagăre, care îl repune ca şef de celulă pe Şandor, iar pe deviaţionişti îi va marginaliza.

Într-un referat al lagărului de internaţi politici de la Târgu-Jiu datat 30 august 1943, se arată că Iliescu nu respecta nici conducerea închisorii: „Internatul Iliescu Alex. este un element turbulent care nu respectă ordinele ce se dau pentru bunul mers al lagărului. Are o atitudine insolentă atunci când i se atrage atenţiune asupra abaterilor constatate“, preciza referatul din 30 august 1943.

2. În al doilea rând, Iliescu se confrunta cu probleme de sănătate, fiind bolnav de stricturi uretrale şi insuficienţă aortică. „Din referatul medicului lagărului se constată că internatul suferă de stricturi uretrale foarte strâmte, care îi fac urinarea foarte greoaie, iar pentru rezolvarea definitivă a acestei afecţiuni, trebuie internat într-un serviciu de specialitate «Urologie» din Bucureşti“, se arăta într-o notă a conducerii lagărului, datată 5 ianuarie 1944. De altfel, problemele de sănătate erau curente printre deţinuţi. Chiar rivalul Gheorghiu-Dej fusese operat în toamna anului 1943 de hemoroizi, boală „contractată în timpul detenţiunii“, după cum mărturisea într-o scrisoare către comandantul lagărului Târgu-Jiu la 19 decembrie 1943. Ciudate coincidenţe.

La începutul anului 1944, Iliescu stă mai mult prin spitale din cauza acestor boli. Însă adevărata lovitură îi va fi dată chiar de partid în primăvara aceluiaşi an. „La Târgu-Jiu, este exclus din PCdR, la cererea lui Gheorghiu-Dej“, precizează istoricul Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“, motivul excluderii fiind alianţa sa cu Pătrăşcanu în timpul luptelor fracţioniste. Ieşit din închisoare după 23 august 1944, Iliescu nu va apuca să joace un rol în partidul comunist aflat în plină ascensiune. Era un paria. Angajat ca muncitor la căile ferate, la remiza TC-Filaret, Iliescu senior moare în august 1945. Lasă drumul deschis pentru un alt Iliescu care să reuşească în PCR.

În pat cu Elena Ceauşescu
Copilăria tânărului Ion (Ionel, cum e alintat de familie) nu e total desprinsă de acest tablou. A fost crescut în special de bunici la Olteniţa, pe strada Ion Heliade Rădulescu (fostă Ţigănie), între lăutarii ţambalagii, pentru că mama sa naturală s-a recăsătorit după plecarea tatălui la Moscova. În 1939, Ionel ajunge în Bucureşti, alături de tatăl său şi de mama adoptivă, Marioara, noua soţie a lui Alexandru Iliescu. Tatăl îl mai lua şi pe el pe la manifestaţiile comuniştilor, dar fostul şef de stat susţine că nu prea-i povestea din trecut. Numai odată, prin toamna lui ’44, când se spăla pe picioare într-un lighean, Alexandru Iliescu a lăsat să se vadă nişte vânătăi mari, care nu se vindecaseră din arest. Pe de altă parte, mama sa, Marioara, membră în conducerea Ajutorului Roşu, urmărită şi ea de Siguranţă, a dispărut, în 1942, pentru doi ani. Ion Iliescu s-a descurcat cu ajutorul unei mătuşi şi s-a ţinut de şcoală. În perioada în care Alexandru Iliescu şi Nicolae Ceauşescu au fost reţinuţi în lagărul de la Târgu-Jiu, cei doi puteau primi vizite. La Alexandru Iliescu venea fiul, Ionel, în vreme ce pe viitorul dictator îl vizita viitoarea sa soţie, Elena, însoţită de prietena şi viitoarea cumnată Adela Petrescu (partenera singurului frate al Elenei Ceauşescu, Gheorghe Petrescu). Cei trei vizitatori înnoptau în aceeaşi odaie închiriată. „Nu ne jenam de Ionel să ne dezbrăcăm seara; era şi el acolo, băiat în pantaloni scurţi“, ar fi povestit mai târziu Elena Ceauşescu, arată Lavinia Betea.

ion iliescu

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

„Se înroşeşte când vorbeşte, se aprinde, dă din mâini“

Toată viaţa sa, Iliescu a fost şef. Până şi Ceauşescu observase, la un moment dat, că bărbatul n-a cunoscut munca de jos, asemenea tovarăşilor vechi. Venise „la masa pusă“, cum ar fi spus veteranul Constantin Pârvulescu despre comuniştii făcuţi după 23 august. Dar Iliescu ştiuse să-şi construiască un drum lin către vârful noii ierarhii. Nu-l pusese pe gânduri experienţa tatălui în partid, victimă a jocurilor de putere şi a capriciilor celor potenţaţi. Încă din august ’44, deci la doar 14 ani, Ion Iliescu devine membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). Se implică în tot felul de acţiuni extraşcolare: e bariton în corul de băieţi al şcolii, ordonează biblioteca Tinerimii Române, lăsată de Nicolae Iorga, participă la amenajarea zonei pentru construcţia fabricii de confecţii APACA. „A participat la diferite acţiuni ale partidului. După autodizolvarea UTC-ului, a continuat să activeze în organizaţia tineretului progresist şi a UTM. A fost ales în biroul organizaţiei de elevi pe lângă comitetul Capitalei al UTM“, arată o recomandare din 22 iulie 1955 a CC al PMR. În 1947 merge voluntar la Căile Ferate din Albania în brigada de muncă „Vasile Roaită“. „Timp de o lună, cât am lucrat pe şantier, am mâncat doar macaroane şi carne de oaie, iar la desert, măsline“, îşi aminteşte în volumul de memorii „Destinul unui om de stânga“. Tot în Albania se apucă şi de fumat.

Misterul doamnei Nina
Din martie 1948, e ales membru în Comitetul Central (CC) al nou înfiinţatei organizaţii Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER), iar în 21 martie 1949, la Congresul de unificare a organizaţiilor de tineret e ales membru în CC al UTM. În noiembrie acelaşi an, e trimis la Praga, cu ocazia săptămânii internaţionale a studenţilor. „Anii 1948-1949 au marcat începutul unei relaţii foarte apropiate cu Nina, care ulterior mi-a devenit soţie. [...] Ne apropiaseră activitatea comună în UAER şi faptul că mâncam la aceeaşi cantină“, îşi aminteşte Ion Iliescu în volumul de memorii, întărind astfel învăţătura materialistă potrivit căreia dragostea trece prin stomac. „Primul sărut, ca la fiecare, a fost în parcul Cişmigiu“, va povesti după Revoluţie într-o emisiune TV. În 1949, însă, Nina (despre al cărei nume de botez s-a spus c-ar fi Bercovici) pleacă la studii în URSS, la Institutul de Chimie Tehnologică „Mendeleev“ din Moscova. Răposatul diplomat Ştefan Andrei scrie în „I se spunea Machiavelli“: „Am cunoscut-o pe ea (n.r. – Nina), avea nume de poloneză. Şi ce este interesant – e unul dintre puţinele cazuri în care şi ea, şi sora ei (n.r. – Mimi, studentă la Construcţii de drumuri şi poduri, în Leningrad) au făcut studiile în Uniunea Sovietică“.

Cu Li Peng, în Grădina Botanică din Suhumi (Georgia), 1953. FOTO: Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga

ion iliescu

Coleg de şcoală cu Li Peng
În fine, după un an, Ion Iliescu e şi el primit ca student la Moscova, la Facultatea de Hidroenergetică din Institutul Energetic. „Grupul de partid din institut, cât şi colegii săi apreciază că era preocupat de studiu şi a reuşit, ca întotdeauna, să fie printre primii la învăţătură“, arată un referat de cadre din 22 iulie 1955. „Pe timpul cât a stat la Moscova, a fost secretarul «Comitetului unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS». A muncit cu multă conştiinciozitate, a ajutat studenţii la studiu, a dovedit iniţiativă în muncă şi combativitate faţă de lipsuri. Uneori avea însă o atitudine de comandă şi nu ţinea seama de părerile celorlalţi. De asemenea, era pripit în luarea de hotărâri“, continuă documentul. Iliescu era, aşadar, coordonatorul studenţilor români din URSS. Era coleg cu Li Peng, premierul Chinei timp de 10 ani, între 1988 şi 1999.

La Congresul al III-lea al Uniunii Studenţilor Iugoslavi. 6-8 septembrie 1956, Belgrad. FOTO: Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga

image

„Fericirea de a studia în URSS“
Teoriile conspiraţioniste susţin că, în această perioadă, Iliescu ar fi fost racolat de serviciile secrete ruseşti prin intermediul secţiei a IX-a (studenţi străini) din cadrul Directoratului II al KGB (Contrainformaţii). Oricum, şeful său direct era secretarul Komsomolului, Alexandr Şelepin, viitor preşedinte KGB (din 1958). Iliescu preferă însă să povestească momente mai nostime, mai frumoase din timpul bursei de studii. De pildă, despre ceremoniile de la moartea lui Stalin ori despre seara în care s-a îmbătat prima oară, la ziua de naştere a unui coleg de cameră, cu o stacană de vodcă şi-un pahar de lichior de trandafiri. „Mi-a fost greu să ajung la capătul culoarului unde erau chiuvetele să mă spăl pe faţă. [...] M-am dus la un magazin alimentar, văzusem nişte borcane cu murături, am văzut unul mare, de cinci litri, l-am luat acasă, dar erau tratate altfel, nu cu sare“, îşi va aminti. La finalul primului an de studiu, publică în „Scânteia“ articolul cu titlul „Fericirea de studia în Uniunea Sovietică“. Nu se referă la lichiorul de trandafiri. „Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi a gândi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest, gata oricând să-ţi spună deschis ce gândeşte şi să te ajute“, scrie Iliescu.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

A avut turişti sovietici şi la nuntă
Tot în perioada studenţiei se însoară şi cu fata căreia-i fura săruturi în Cişmigiu. Era în vacanţa de vară, iar petrecerea de nuntă a fost în două părţi: mai întâi la el acasă, în blocul CFR de lângă gara Filaret din Capitală, apoi la ea, în curte, în cartierul Giuleşti-Crângaşi, sub o boltă de viţă-de-vie. A venit chiar şi o formaţie de lăutari din Olteniţa. Se întâmpla în 21 iulie 1951. Luna de miere au făcut-o la Sovata, în staţiune. Aveau bilete de la stat. Ei şi nişte colegi din URSS. „Ca să poţi fi promovat trebuie să mergi la studii în Uniunea Sovietică. Dacă te şi căsătoreai cu o sovietică, cu atât mai bine. Dacă te căsătoreai cu una, ca Iliescu, care şi ea învăţa în Uniunea Sovietică, era excepţional“, spune Ştefan Andrei.

ion iliescu

Cu doamna Nina, după căsătorie, la 21 iulie 1951. FOTO: Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga

La finalul studiilor, în 1953, Ion Iliescu devine membru de partid, iar în anul următor, la 30 iunie 1954, e numit secretar al CC al UTC. Începe să adune funcţii: reprezentant UTC la Uniunea Internaţională a Studenţilor de la Praga (din iunie 1956, unde şeful său e acelaşi Alexandr Şepelin), preşedinte al Comitetului de organizare al Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (din 15 august 1956) şi preşedinte al Consiliului Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (din 10 martie 1957). Aşa se face că, în 1956, Iliescu şi Paul Niculescu-Mizil îşi unesc forţele în acţiunea de contracarare a undelor de şoc ale Revoluţiei din Ungaria, susţine Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Raportul Tismăneanu mai arată că Iliescu a participat la procesele de demascare şi exmatriculare a studenţilor participanţi la proteste. Edward Behr confirmă această informaţie în „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“, citând un participant la manifestaţii.

image

Raportor la conferinţa UASR, februarie 1957. FOTO: Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga

Unora nu le place jazzul
Alte mărturii şi documente îl surprind pe Iliescu în acelaşi rol de inchizitor: de pildă, o stenogramă a Biroului Politic din 1958, descoperită de cercetătorii Comisiei Tismăneanu, arată cum Iliescu se lamentează în faţa lui Ceauşescu pentru că a reuşit destul de greu să exmatriculeze un student „turbulent“ de la Filosofie: „Noi nu am reuşit să-l scoatem decât la intervenţia Comitetului Central“. În aceeaşi discuţie, Iliescu se plânge că a luptat cu „o serie de tendinţe de a se introduce muzica jazz în repertoriu“, iar când Ceauşescu îi spune că ar trebui eliminate cadrele necorespunzătoare de la Casa de Cultură Bucureşti, subalternul său pare că înţelege perfect solicitarea: „Le scoatem, tov. Ceauşescu, şi pe toţi acei care s-au dovedit elemente duşmănoase şi necorespunzătoare“. La o altă şedinţă din 23 martie 1959, Iliescu aproba exmatricularea unor tineri din Transilvania, care sărbătoriseră Unirea de la 24 ianuarie, arată Comisia Tismăneanu. În 1960, pentru următorii doi ani, Iliescu va fi numit adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

La Congresul Uniunii Internaţionale a Studenţilor, Beijing, septembrie 1958. FOTO: Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga

ion iliescu

Protejatul lui Ceauşescu
Iliescu s-a bucurat de protecţia lui Ceauşescu în fiecare dintre aceste etape ale carierei sale. Şi asta în ciuda adversităţii lui Gheorghiu-Dej. Chiar Iliescu povesteşte despre o întâlnire cu Dej: „În 1957, participând la Ziua Marinei în Constanţa, invitat pe bricul «Mircea», s-a apropiat de mine, deschizând un «dialog». Era pentru prima dată când mă întâlneam cu el, în doi. După câteva întrebări despre mama, însoţite de aprecieri pozitive, s-a dezlănţuit într-o suită de apriecieri negative, injurioase, la adresa tatălui meu“. Revelator e şi acest dialog, amintit de Ştefan Andrei în „I se spunea Machiavelli“: „Gheorghiu-Dej, la conferinţa a doua a studenţilor, spunând că este exact ca taică-său: se înroşeşte când vorbeşte, se aprinde, dă din mâini, dă din spate, exact ca taică-său. [...] Iar Ceauşescu l-a apărat pe Iliescu în faţa lui Dej: «E bun». «Dacă e bun, faceţi-l ministru», i-a replicat Dej. Şi l-a schimbat, l-a făcut mic, numai şef de sector, la învăţământ“. Se întâmpla în 1962, când Iliescu a fost numit şef al Secţiei de învăţământ şi sănătate din Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PCR. Din această postură, după moartea lui Dej, a fost însărcinat cu trierea şi compunerea mesajelor de condoleanţe pentru presă. Ştefan Andrei susţine că mesajele erau cosmetizate astfel încât să fie vorba mai puţin despre defunct şi mai sensibil despre viitor. La 1 aprilie 1965, Ion Iliescu e numit şef al Secţiei Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, în locul lui Leonte Răutu, înaintat secretar al CC. Aceasta e prima mişcare politică importantă făcută de Ceauşescu după moartea lui Dej. Potrivit stenogramei şedinţei, citată de Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“, alegerea a fost unanimă. Maurer şi Ceauşescu l-au prezentat pe Iliescu drept un tovarăş bun, iar Răutu chiar i-a înfrumuseţat un pic biografia, spunând că succesorul său ar fi fost decan la Politehnică.

ion iliescu

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

„Măi Iliescule, noi am făcut o greşeală cu tine“

Ion Iliescu s-a achitat consecvent de datoria pe care o avea faţă de Ceauşescu pentru susţinerea necondiţionată de care beneficia. În biografia secretarului cu Propaganda nu sunt momente de şovăire la linia partidului. Pe 9 decembrie 1967, e numit prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului. Că pe 8 martie scria în revista „Femeia“ un articol în care tinerele tovarăşe erau asigurate de toată dragostea partidului, asta e nimic. În 1968, s-a remarcat în reprimarea unei manifestaţii de protest spontane, în ajunul Crăciunului. „O manifestare huliganică“, aşa o numea, potrivit raportului Tismăneanu. Trei studenţi au fost arestaţi şi alţii – exmatriculaţi. Anca Şincai, conducătoarea protestului, a fost trimisă la tratament neuropsihiatric la Spitalul 9. Începând de anul viitor, elevii şi studenţii vor fi trimişi în vacanţă înaintea Crăciunului, arată Lavinia Betea.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Aplaudat de Elena Ceauşescu
De altfel, până în 1969, UTC devenise ca şi inexistent în şcoli, scrie Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“: şedinţele aveau loc o dată la trei luni şi nu durau mai mult de jumătate de oră. Politologul susţine că Iliescu a fost cel care, din primăvara anului 1969, prin funcţia de ministru al Tineretului şi prim-secretar al CC al UTC, a reactivat metodele de îndoctrinare: obligativitatea şedinţelor lunare, a informărilor politice etc. În august ’69, la Congresul al X-lea al PCR, liderul UTC l-a atacat pe veteranul Gheorghe Apostol, fostul protejat al lui Dej şi rival al lui Ceauşescu pentru funcţia de secretar general al Partidului. Iliescu a dezaprobat „apucăturile unor familii de demnitari – soţi şi copii – care depăşeau orice norme de decenţă, îşi afişau sfidător bunăstarea, în contrast cu viaţa oamenilor şi climatul din societate“, îşi aminteşte Iliescu într-un dialog cu Vladimir Tismăneanu, publicat în „Marele şoc din finalul unui secol scurt“. De fapt, aceasta era metoda lui Ceauşescu de a-şi ataca oponenţii: prin ricoşeu. Discursul lui Iliescu a fost aplaudat la scenă deschisă. Entuziasmată, spectatoarea din primul rând Elena Ceauşescu s-a ridicat să-l felicite, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“. La acelaşi congres, Iliescu spunea: „Cei peste 2.300.000 de membri ai UTC se consideră ostaşi devotaţi ai partidului, militanţi activi pentru înfăptuirea programului său de construire a socialismului şi comunismului pe pământul Românei“. Aplauze.

Aşa se explică şi ascensiunea fulminantă a lui Ion Iliescu de după 1965: membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971).

Iliescu vs. prostituate
Oricum, înţelesese cum  trebuie să facă pentru a supravieţui la vârful piramidei. De pildă, după ce membrii Secretariatului au constatat că numărul infracţiunilor pe anul 1969 s-a dublat faţă de anul 1965, Iliescu propune noi campanii utecieste de înfierare a delincvenţilor în colectivele lor de învăţătură sau de muncă, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul Poporului“. Problemele identificate de el erau: tineri care-au terminat şcoala, dar nu se prezintă la muncă, formaţii cu caracter hippie şi prostituţie. În februarie 1970, este numit membru al nou inauguratei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice, al cărei preşedinte onorific era Nicolae Ceauşescu. Tot în 1970, în februarie, îl înfierează pe regizorul Lucian Pintilie într-o şedinţă de partid, după ce filmul său, „Reconstituirea“, fusese interzis.

„Ereditar, este lipsit de caracter“
Ion Iliescu făcea parte din familia Ceauşescu. Chiar Elena Ceauşescu i-ar fi spus lui Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al tovarăşului, că îl consideră pe „Nelu“ propriul ei copil. „Când era încă un copil, eu l-am dus de mână prin puşcării să ducă pachetele lui taică-su, arestat împreună cu frate-mio şi asta, tu n-ai de unde să ştii, nu se poate uita. Dej i-a spus lu’ Tovarăşu’ să nu-l promoveze pe linie de partid, fiindcă, ereditar, este lipsit de caracter“, i-ar fi spus Elena Ceauşescu lui Curticeanu, potrivit volumului acestuia de memorii, „Mărturia unei istorii trăite“. Şi atunci, cum se explică această reevaluare?

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Obrăznicia lui Iliescu
În 1971, Ion Iliescu îl însoţeşte pe Ceauşescu în celebrul turneu din Asia. În excursia aceasta, Ion Iliescu i-a cam dezamăgit pe dictatori. Sunt mai multe momente, antologate de Ştefan Andrei şi Lavinia Betea. În avion, în drum spre Beijing, Elena Ceauşescu se plângea în legătură cu un colonel de la Armată, care făcuse Academia „Frunze“, şi care fusese prins că furniza informaţii sovieticilor: „Şi, de altfel, mai pe toţi care au fost în Uniunea Sovietică, dragă, ruşii i-au atras de partea lor“. Singurul lezat de această afirmaţie e Ion Iliescu: „Dar cei care studiază la Londra, centrul capitalului financiar, cum a definit-o Marx?“, i-ar fi răspuns, cu referire la Valentin Ceauşescu. „Nu ţi-e ruşine, eşti obraznic!“, l-a închis chimista. Apoi, la sosire, pe aeroportul din Beijing, în faţa alaiului, Iliescu salută mulţimea de chinezi. Mai târziu, Ceauşescu îl ceartă: „Ce te-ai apucat să faci cu mâna? Păi, nu a făcut Maurer şi te-ai apucat tu! Nici pe mine nu m-au salutat chinezii, au salutat partidul. Tu ce te-ai apucat să faci cu mâna pe-acolo?“. După câteva zile, într-o discuţie despre prospecţiuni economice, Iliescu vrea să ridice problema limbajului în presă. Ceauşescu îl întrerupe nervos: „Măi Iliescule, uite, eu am mai vorbit cu Jean (n.r. – Maurer). Noi am făcut o greşeală cu tine că te-am adus secretar cu propaganda. Pentru că tu ai fost numai în conducere. Ai mers în URSS şi ai condus studenţii la Moscova. Te-ai înapoiat în ţară şi ai condus Uniunea Studenţilor, după aceasta ai fost şef de sector în CC, apoi adjunct în CC, după asta ai fost ministrul Tineretului – tot central. Te-am pus acum secretar cu propaganda. Tu nu cunoşti munca de jos. Nu ştii ce este. N-ai fost la judeţ, n-ai fost la fabrică, n-ai fost la cutare“. Şi a mai gafat o dată Iliescu: în Ulan Bator, în Mongolia, în timp ce dictatorul se odihnea, s-a dus să vadă clădirea circului, făcută de români, neglijând astfel cuvântările lui Ceauşescu.

„Intelectualismul“
La întoarcere, la o consfătuire din 9 iulie 1971, Ceauşescu se dezlănţuie: „Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea în rândul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul când tovarăşul Iliescu a condus munca“. Un atac frontal. Pe 15 iulie, Iliescu e eliberat din funcţia de propagandist şef. A doua zi, în „Scânteia“, apare comunicatul despre şedinţa în care s-a hotărât demiterea, unde „Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al CC şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă“. Iliescu îşi va construi, în anii ’90, o imagine de disident. Va fi, totuşi, departe de adevăr.

image
image

Dar se pare că Iliescu fusese prea impertinent. E trimis la judeţeana din Timiş, apoi la Iaşi. Totuşi, Ceauşescu nu-şi pierduse încrederea în el. În 1979, când l-a numit preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, dictatorul abia reluase proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră, abandonat în anii stalinismului dezlănţuit. Iliescu rămâne la „Ape“ până în primăvara lui ’84. De ce e din nou demis?

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Complotul din ’84
În primăvara lui 1984, generalul Ion Ioniţă pune la cale un complot împotriva lui Ceauşescu, iar din reţeaua lui conspirativă fac parte, printre alţii, Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru şi Virgil Măgureanu. De la primul se aşteptau prozeliţi din cercurile politice, susţine Vartan Arachelian în „În faţa dumneavoastră, Revoluţia şi personajele sale“. Gheorghe Apostol, cooptat şi el în conspiraţie, îşi aminteşte într-un dialog cu ilegalistul Alexandru Şiperco, publicat în „Confesiunile elitei comuniste...“: „Se prevedea o şedinţă plenară în trimestrul I (n.r. – 1987). Planul era să se folosească de tunelul care leagă Consiliul de Stat de sala de şedinţe a CC-ului. S-a prevăzut arestarea lui (Ceauşescu) şi alegerea lui Ion Iliescu. Acesta afirmă că poate conta pe 100 de activişti.“

Complotul nu are, însă, succes. Unuia dintre conspiraţionişti, Ştefan Kostyal, i se fabrică un dosar pentru furt de curent electric şi deţinere de valută, drept care e trimis în puşcărie pentru doi ani şi şase luni. Generalul Ion Ioniţă moare în urma unui cancer abdominal suspect. Suferinţa i s-ar fi declanşat după o lovitură dureroasă primită în înghesuiala unui autobuz. „A fost iradiat. În trei luni a murit“, zice Gheorghe Apostol. Ambasadorul României la Ankara, Vasile Patilineţ, care odată se bucura de încrederea lui Ceauşescu, dar care acum ar fi facilitat discuţiile cu sovieticii, înştiinţaţi de complot, moare în 1986 într-un accident de maşină.

La Congresul al XIII-lea, Ion Iliescu e scos din CC fără explicaţii, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. Vladimir Tismăneanu nuanţează în „Efigii ale unui coşmar istoric“: „Ion Iliescu nu a fost niciodată exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi însemnat o sancţiune de partid, şi încă una extrem de gravă. Pur şi simplu, în 1984, deci destul de târziu, el nu a fost reales în CC“. De asemenea, Lavinia Betea arată că cearta dintre Ceauşeştii reţinuţi în cazarma din Târgovişte ar fi pornit după ce dictatorii aflaseră de la paznici despre prestaţia televizată a lui Ion Iliescu şi a generalului Militaru. „Tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem să-i terminăm... Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi“, ar fi prezis Ceauşescu.

Iliescu e trimis la Editura Tehnică, dar conspiraţiile continuă: în iunie 1989, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi generalul Nicolae Militaru se întâlnesc din nou, arată Catherine Durandin în „Moartea Ceauşeştilor“. Cercetătoarea spune că Iliescu şi Brucan mergeau regulat la ambasada sovietică, pentru a citi Pravda. Asta nu înseamnă că Iliescu ar fi vrut să-l doboare pe Ceauşescu plătind orice preţ. Alexandru Bârlădeanu spune, în volumul său de memorii, că Iliescu l-a refuzat pe Apostol să semneze Scrisoarea celor 6. În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, „Marele şoc din finalul unui secol scurt“, Iliescu are însă altă variantă: „Nu m-au contactat. Era la mijloc şi regimul de cvasitotală izolare şi foarte controlat“. Va reuşi câteva luni mai târziu.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite