Mihail Sebastian, în epocă: evreul chibzuit, legionar şi comunist

Mihail Sebastian, în epocă: evreul chibzuit, legionar şi comunist

Mihail Sebastian a debutat în literatură în 1932.                       Portret: Florian Marina

Scriitorul Mihail Sebastian a jucat varii roluri sociale: de fiu mijlociu al familiei evreieşti Hechter, discipol al lui Nae Ionescu, prieten al lui Mircea Eliade, autor al disputatului roman „De două mii de ani“, apărător al extremei drepte şi susţinător al comuniştilor.

La 109 ani de la naştere, Mihail Sebastian, prozator, dramaturg şi gazetar, n-are nevoie de un articol care să-l elogieze sau de unul care să-l blameze. Ca să înţelegem cine a fost Sebastian, pare de-ajuns să citim romanul „De două mii de ani“ şi „Jurnalul“ şi să răsfoim ziarele în care a publicat articole cu teme literare şi politice. Dar nu-i aşa simplu. De aceea, acţiunile lui au creat destule polemici între intelectualii români ai anilor ’30 şi ’40, cum s-a întâmplat, de altfel, şi după Revoluţie. Cel despre care ştim de la şcoală că a scris romanele „Accidentul“ şi „Oraşul cu salcâmi“, precum şi piesele de teatru „Steaua fără nume“ şi „Jocul de-a vacanţa“ a ajuns subiect de cercetare pentru numeroşi literaţi. 

 La începutul anilor ’30, când avea vreo 25 de ani, mai curând din pricina stimei pentru filosoful Nae Ionescu decât din convingeri politice, Sebastian a redactat editoriale pentru „Cuvântul“, ziar de orientare legionară. În acelaşi timp, scria romanul „De două mii de ani“, despre prigonirea comunităţii evreieşti din România, carte care nu i-a mulţumit nici pe evrei, nici pe legionari, nici pe comunişti. În 1944, spre nedumerirea multora, Sebastian a publicat şi în ziarul de stânga „România liberă“. Anul acesta, volumul „De două mii de ani“ a fost tradus la una dintre marile edituri ale lumii: Penguin Books din Marea Britanie, în colecţia „Penguin Modern Classics“, din care mai fac parte doar doi autori români, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Vocea naratorului din „De două mii de ani“, spun unii scriitori şi critici literari, e similară cu aceea a lui Sebastian din jurnalul ţinut între 1935 şi 1944. Prima ediţie a cărţii de memorii a apărut în 1996, la Editura Humanitas, după ce fratele cel mic al autorului a acceptat să facă public manuscrisul. În „Jurnal“, Sebastian a strâns impresii despre personalităţi culturale interbelice, precum şi despre evenimente ca Holocaustul românesc şi cel de-al Doilea Război Mondial. 

Au vorbit pentru „Weekend Adevărul“: Marta Petreu, autoarea volumului „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu– Mihail Sebastian“; Mihai Iovănel critic literar şi autorul cărţii „Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică“; Philip Ó Ceallaigh, traducătorul cărţii „De două mii de ani“ din română în limba engleză; Casiana Ioniţă, editor la Penguin Books, în Marea Britanie, şi Dinu Manole, astăzi editor în Brazilia, care, la începutul anilor ’40, mergea adesea acasă la Sebastian.

Pe 29 mai 1945, în jurul orei 15.00, Mihail Sebastian a fost lovit de un camion pe Bulevardul Regina Maria din Bucureşti şi a murit la vârsta de 37 de ani. În presa vremii, după accident, s-au publicat nenumărate articole despre el. „Universul a devenit deodată mai sărac. Din atmosfera vieţii noastre culturale s-a desprins o vibraţie“, a redactat prozatorul Ion Biberi în ziarul „Victoria“ de pe 31 mai. Criticul literar Petru Comarnescu a scris în ziarul „Timpul“ din 1 iunie: „Făcând parte dintr-o generaţie măcinată de ideologii care au dus-o la pierzanie, el ar fi fost printre puţinii s-o răscumpere prin creaţii temeinice“.
 
S-a scris şi despre ceea ce unii numeau „ideologia contestabilă“ a lui Sebastian, care, după ce a fost redactor până pe 1 ianuarie 1934 la ziarul „Cuvântul“, de extremă dreaptă, a publicat, în 1944, în „România liberă“, ziar tipărit ilegal de comunişti. Scriitorii evrei au evitat să-şi dea cu părerea în legătură cu hotărârile anterioare ale lui Sebastian sau cu accidentul, însă prozatorul de origine evreiască Felix Aderca nu s-a abţinut: „Cu o grabă febrilă, Mihail Sebastian a intrat în rândurile luptătorilor sociali. I-am surprins o cuvântare la radio, asupra teatrului sovietic zămislit de frâmântarea războiului. (…) Ce adâncă şi înţelegătoare analiză, ce intuiţie a unor situaţii şi psihologii, atât de diferite de ale teatrului celorlalte naţiuni!“, a notat acesta cu ironie în volumul „Contribuţii critice“. Atunci s-a presupus inclusiv că accidentul lui Sebastian a fost pus la cale de comunişti, deşi autorul nu lucra împotriva regimului. Înainte de accident, Sebastian compunea piesa de teatru „Insula“, însă a dus la bun sfârşit doar primele două acte. 
(Fotografii din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române)  
Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri.
Mihail Sebastian
Scriitor
„Un strigăt zvârlit ca un scuipat: jidan fricos“
Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosef M. Hechter, s-a născut pe 8 octombrie 1907, cum scrie în registrul de stare civilă din Brăila, sau pe 18 octombrie, dată care apare în jurnalul lui. Sebastian a copilărit în oraşul natal, într-o familie de evrei. În 1903, tatăl lui, Mendel Hechter, care era funcţionar comercial, a luat-o de soţie pe buzoianca Clara Weintraub, care lucrase până atunci ca modistă. Sebastian a avut un frate mai mare cu trei ani, Penchas, căruia i-au spus apoi ba Pierre, ba Poldy, şi un frate mai mic cu zece ani, în acte, Benjamin, dar pe care îl strigau Benu. Deşi volumul „De două mii de ani“ este unul de ficţiune, vocea şi amintirile naratorului nu se îndepărtează de copilăria pe care a trăit-o Sebastian în apropierea Dunării, în vremea Primului Război Mondial. „Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri. (…) Dar am umblat cu capul gol pe străzile deşarte ale oraşului ocupat de nemţi: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele cădeau departe sau aproape, aici la doi paşi, cu un sunet sec şi scurt întâi, pe urmă cu o rezonanţă largă de câmp“. Încă de când era elev de şcoală generală, povestitorul, personajul principal al romanului, a îndurat jignirile antisemiţilor: „Nu, nu cred să fi fost vreodată fricos, deşi grecii de la grădina mare, care ne aruncau cu pietre când ne prindeau pe acolo, mi-au strigat-o zilnic de când mă ştiu şi deşi am crescut în strigătul ăsta, zvârlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos“. 
Foto: Sebastian (dreapta), cu părinţii şi cei doi fraţi
 
În curtea Mişcării Legionare
În 1926, după ce Sebastian şi-a susţinut teza de Bacalaureat, filosoful şi jurnalistul brăilean Nae Ionescu, şeful comisiei, care i-a apreciat lucrarea, i-a propus să scrie pentru ziarul „Cuvântul“. În anul acela, Nae Ionescu, atunci în vârstă de 36 de ani, preluase funcţia de redactor-şef al publicaţiei. iar doi ani mai târziu a devenit proprietarul ei. Sebastian s-a mutat la Bucureşti, unde a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi a redactat articole pentru „Cuvântul“. Era perioada în care Legiunea Arhanghelului Mihail, numită şi Mişcarea Legionară, îşi făcea cunoscută ideologia politică fascistă şi promova naţionalismul şi ortodoxismul. Legionarii erau antisemiţi, anticomunişti şi luptau, suţineau ei, împotriva masonilor. 
 
Sebastian, în mijloc, pe scaun, alături de colegi. După Bacalaureat
 
România rămăsese fără rege, iar după moartea lui Ferdinand I ţara a fost condusă de un Consiliu de Regenţă, în numele regelui minor Mihai I, fiul lui Carol al II-lea. Cel din urmă a revenit în ţară şi a preluat conducerea în 1930, când Sebastian încă scria pentru „Cuvântul“. Ziarul lui Nae Ionescu a publicat atunci mai multe articole care-l elogiau pe Carol al II-lea, iar Sebastian a rămas alături de şeful lui, pe care-l admira nespus. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce Ionescu a susţinut violenta Mişcare Legionară, care-şi întemeiase, în scopuri electorale, un partid numit „Garda de Fier“. Între timp, Sebastian l-a rugat pe Nae Ionescu să-i scrie prefaţa pentru romanul „De două mii de ani“, de care s-a apucat când îşi pregătea teza de doctorat la Paris, în 1931 – n-a izbutit s-o ducă la capăt şi s-a întors în ţară.
Din câte partide noi şi vechi se agită, din câte mişcări cuminţi sau dezmăţate se lansează, niciuna nu încadrează gândirea acestei elite (intelectuali – n.red.), niciuna nu soluţionează gravele ei aşteptări.
Mihail Sebastian
Scriitor
Carnet de student, la Universitatea din Paris
 
În decembrie 1933, premierul I.G. Duca a dizolvat „Garda de Fier“, ca să nu mai poată participa la alegerile parlamentare care se apropiau. Nae Ionescu a explicat într-un articol că decizia prim-ministrului e ilegală şi că legionarii n-au folosit niciodată arme fără să fie provocaţi. Sebastian şi-a sprijinit mentorul şi a publicat un text despre cum nici el, nici alţi intelectuali, prieteni de-ai lui, nu aveau să voteze în anul respectiv, căci, odată ce fusese interzisă Garda, nu se simţeau reprezentaţi de nicio altă formaţiune politică: „Din câte partide noi şi vechi se agită, din câte mişcări cuminţi sau dezmăţate se lansează, niciuna nu încadrează gândirea acestei elite, niciuna nu răspunde întrebărilor ei, niciuna nu soluţionează gravele ei aşteptări“. La scurtă vreme, legionarii l-au asasinat pe Duca. Apoi, Nae Ionescu fost arestat, împreună cu alţi simpatizanţi ai extremei drepte, iar „Cuvântul“ a fost suspendat. Sebastian şi-a văzut atunci mai departe de romanul „De două mii de ani“. 
 

O prefaţă antisemită, într-o carte despre caznele evreilor

 
Pe 12 februarie 1935, Mihail Sebastian a povestit, în primul caiet de confesiuni dintre cele nouă pe care le-a lăsat în urmă, că a mers la un control la ochi. Avea nevoie de ochelari, însă nu-i plăcea cum îi veneau: „Mă schimbă destul şi mă fac urât“. După ce i-a aflat numele, oculistul şi-a dat seama că Sebastian e autorul volumului „De două mii de ani“, pe care nu apucase să-l citească, dar despre care auzise. Medicul i-a mărturisit scriitorului că mulţi dintre cei care i-au pomenit cartea mai degrabă au înjurat-o. Sebastian a publicat romanul în 1934 la Editura Naţionala-Ciornei din Bucureşti, cu o prefaţă semnată de Nae Ionescu – când a primit-o de la mentorul lui, nu se aştepta să citească un text antisemit, însă, pentru că deja anunţase apariţia volumului prefaţat de acesta, a păstrat-o, în pofida dezamăgirii. Aşa a fost tipărită o carte despre problemele evreilor din perioadele antisemite cu un preambul care îi condamna.
Foto: Scrisoare-contract pentru editarea volumului „De două mii de ani“
Citită astăzi, prefaţa pare o prostie plină de raţionamente false, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă în epocă un mare ecou.
Mihai Iovănel
Critic literar
În ultimele paragrafe, de pildă, Nae Ionescu a scris: „Evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât... nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! (...) Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui“.
 
Criticul literar Mihai Iovănel a explicat pentru Weekend Adevărul că „prefaţa lui Nae Ionescu are mai multe surse, de la Hegel şi o seamă de teologi antisemiţi din secolul al XIX-lea, până la juristul Carl Schmitt (expert în filosofie politică - n.red), ceea ce nu o face mai stimabilă. Finalitatea ei ţine de teologia politică, respectiv de configurarea politică a unui adversar într-un spaţiu aparent «doar» teologic, şi anume chestiunea neconvertirii evreilor la creştinism. Citită astăzi, prefaţa pare o prostie plină de raţionamente false, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă în epocă un mare ecou“. 
Din tot ce am scris eu, cartea asta va rămâne.
Mihail Sebastian
Scriitor
După ce romanul lui a fost criticat de intelectuali evrei, precum şi de susţinători ai Mişcării Legionare, Sebastian şi-a spus ofurile în cartea „Cum am devenit huligan“, în 1935. „Din tot ce s-a scris (n.r. – despre carte), numai câteva articole au plecat de la obiectivele cărţii. Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democraţie, comunism, ortodoxie creştină, fascism, revoluţie corporatistă“. 
 
În mai 1936, Sebastian a recitit capitole din „De două mii de ani“ şi, lăsând la o parte nişte pasaje care i se păreau să aibă „un prea accentuat aer de evreu“, a considerat-o o carte excecpţională, cum a notat în jurnal: „Aş fi foarte bucuros să retipăresc într-o zi cartea asta, fără prefaţa lui Nae şi fără nicio explicaţie din partea mea. Nu încape îndoială că, din tot ce am scris eu, cartea asta va rămâne“. 
 

„Nae Ionescu a început să mă plictisească“


Reuniune. Sebastian (al doilea din stânga) şi Eliade (al patrulea din dreapta)
 
Când avea 28 de ani, Sebastian asculta Bach acasă, la radio, însă mergea şi la concerte la Ateneul Român. „Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva“, spunea el. O altă plăcere a scriitorului era să schieze, activitate pentru care pleca adesea la Sinaia şi la Predeal. Pe 31 ianuarie 1937 se afla într-o cameră închiriată, cu vedere spre parcul din Sinaia, şi îşi dorea să reuşească să scrie, căci mai mult cu acest gând călătorise până acolo. „Ninge frumos, liniştit. E un timp ideal de schi. Totuşi, nu-mi voi acorda o dimineaţă de schi, decât dacă o voi merita, adică dacă voi fi lucrat suficient“. 
 
„Jurnalul“ lui Mihail Sebastian cuprinde nouă caiete în care autorul a povestit între 12 februarie 1935 şi 31 decembrie 1944. Printre cei despre care aduce vorba, mai frecvent sau mai rar, se află Nae Ionescu, Mircea Eliade, Leny Caler, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi mulţi alţi intelectuali ai vremii. 
 
„Leny Caler, atât de frumoasă. Eu, atât de prost îmbrăcat“
O bună bucată de vreme Sebastian a fost îndrăgostit de actriţa şi cântăreaţa Leny Caler (1904-1992), care, într-o zi de aprilie cu lumină de iunie, l-a aşteptat la ieşirea din redacţie. Artista purta o panglică la gât şi o pălărie cu bor albastru. „Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. «De asta nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez». Eu protestez. Îi spun că nu e nimic adevărat.“ Cei doi s-au plimbat atunci prin parcul Cişmigiu, iar la câteva zile şi-au mărturisit iubirea. El ar fi vrut să fie precaut, însă ea nu renunţa. „Nu-mi explic interesul ei pentru mine“, a notat Sebastian în jurnal, pe 23 aprilie 1935: „E atât de frumoasă – sunt atât de prost îmbrăcat eu, atât de stângaci“. 
 
Actriţa Leny Caler, în 1933
 
În aprilie 1936 scriitorul a făcut primele însemnări despre piesa „Jocul de-a vacanţa“ şi dacă iniţial şi-a propus să construiască rolul principal pentru Leny, apoi s-a răzgândit: „Cu Leny nu se poate face nimic. Indiferenţa ei este neglijentă, distrată, jignitoare până şi prin lipsa de politeţă sau de amiciţie. Cred că altcineva ar fi simulat măcar un oarecare interes. Ea nu şi-a dat nici atâta oboseală. Vizita de aseară în cabina ei la teatru m-a dezgustat“. 
 
Răbufnirea lui Eliade
Criticul Mihai Iovănel consideră că relaţia lui Sebastian cu Mircea Eliade, scriitor şi istoric al religiilor, a fost una inegală, pentru că Sebastian i-a oferit multă afecţiune şi l-a apreciat, pe când Eliade n-a mers dincolo de amiciţie. „Acest lucru este vizibil şi în textele pe care şi le-au dedicat unul altuia: Sebastian scrie despre treisprezece cărţi ale lui Eliade, în timp ce Eliade scrie doar despre «Femei». După al Doilea Război Mondial, Eliade a falsificat oarecum în «Memorii» adevăratele raporturi, făcând din Sebastian un prieten mult mai apropiat decât fusese în realitate“, a spus Iovănel, „Memoriile au fost scrise într-un moment în care lui Eliade începuseră să i se pună o serie de întrebări stânjenitoare cu privire la trecutul său legionar, iar prietenia stabilită în acel trecut cu un evreu putea oferi un alibi sau, cel puţin, aşa i s-a părut lui“.
 
Eliade, simpatizant al legionarilor, era indignat pentru că Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine, ar fi trădat ţara după ce a încheiat un tratat secret cu ruşii, ca, în caz de război, să ocupe Bucovina şi Maramureş. Sebastian nu îşi dorea să mai vorbească cu Eliade despre politică, căci polemicile le zdruncinau prietenia: „Aseară, Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversaţii destul de potolite despre politica externă şi despre Titulescu, ridicând glasul, cu acea teribilă violenţă cu care mă surprinde uneori. Spune că Titulescu ar trebui executat“, a povestit Sebastian în septembrie 1936. 
După al Doilea Război Mondial, Eliade a falsificat oarecum în «Memorii» adevăratele raporturi, făcând din Sebastian un prieten mult mai apropiat decât fusese în realitate“
Mihai Iovănel
Critic literar
Andrei Oişteanu, antropolog şi istoric al religiilor, a inclus un capitol despre „prietenia accidentată“ dintre Eliade şi Sebastian în cartea „Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu“. A făcut o trecere prin perioada în care relaţia celor doi mergea strună, când Eliade chiar l-a apărat public pe Sebastian după ce i-a apărut „De două mii de ani“, până când Sebastian n-a mai  putut să-şi controleze antipatia faţă de comportamentul lui Eliade şi faţă de articolele lui legionare. Şi cu greu s-au mai înţeles.
 
În ziua în care a aflat că Sebastian şi-a pierdut viaţa, Eliade se afla la Lisabona şi şi-a notat în jurnal chiar pe 29 mai 1945: „Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de câine în aceşti ultimi cinci ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit printr-un accident de circulaţie“.
 
Distanţarea de mentor
Legătura lui Sebastian cu Nae Ionescu a pălit în anii care au urmat. „Lecţia de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de fier pur şi simplu – fără nuanţe, fără complicaţii, fără scuze“, a notat scriitorul în martie 1935. Nici un mai târziu nu şi-a regăsit admiraţia pentru filosoful trăirist: „Ieri n-am mai fost la cursul lui Nae. A început să mă plictisească“, a însemnat în martie 1936, „Ultimele lecţii au fost reeditări, destul de enervante prin facilitatea lor politică, reeditări ale lecţiilor de anul trecut“. În acei ani, Nae Ionescu ţinea cursuri de logică a colectivelor şi despre probleme de metafizică la Universitatea din Bucureşti.

Filosoful Nae Ionescu
 
Sebastian a rememorat şi o călătorie cu trenul cu mentorul lui, de la Brăila la Bucureşti. I se părea că Nae Ionescu vorbea ca un „şmecher“ despre cum l-a pus la punct pe mareşalul Averescu şi despre cum l-a dus de nas pe istoricul şi omul politic George Brătianu. „I-am pus cu curul pe gheaţă“, a exclamat Ionescu, iar Sebastian s-a gândit atunci că preferă să-l vadă doar în sala de curs. 
 
În 1940, la mijlocul lunii martie, când filosoful a murit, Sebastian a plâns necontenit: „Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum – acum de abea – definitiv închisă“. Regreta că povăţuitorul lui nu avusese succesul altora şi că la cei 49 de ani plecase de pe lume neîmplinit şi învins: „Mi-e atât de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc“. 
 

INTERVIU Marta Petreu, scriitoare: „Mihail Sebastian a fost moralmente rătăcit“

Marta Petreu a ezitat să scrie cartea despre Mihail Sebastian şi Nae Ionescu.    Foto: Eduard Enea 
 
Volumul „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“ al scriitoarei şi profesoarei Marta Petreu (61 de ani) i-a contrariat pe cei care idealizau intelectualitatea României interbelice, în general, şi imaginea lui Sebastian, în special.
 
„Weekend Adevărul“: De ce vi s-a părut important să scrieţi volumul „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian“? 
Marta Petreu: Am studiat generaţia ’27 la nivel global şi la nivelul câtorva individualiţi. Am scris mai multe cărţi şi studii pe tema asta, vastă şi cu surprize, aşa c-a fost firesc să ajung, la un moment dat, şi la Sebastian. Vă spun drept, am început prin a scrie un text foarte în ton cu o lacrimosa  românească pe seama scriitorului, cu sebastenologia de bază, ca să zic aşa. Când am ajuns la presă, însă, şi i-am citit articolele din „Cuvântul“, m-a apucat groaza. Cel mai cuminte pentru mine ar fi fost să îmi urmez instinctul de autoconservare şi să nu mai scriu nimic. Şi să nu-l mai pomenesc pe Sebastian niciodată. O voce imperativă, pe care în limbaj psihanalitic aş numi-o a supraeului, a instanţei mele morale, m-a obligat să scriu. Cu urmările de rigoare.
 
Aţi precizat în volum că Sebastian nu a fost legionar, ci doar un extremist de dreapta. Ar fi o exagerare să spunem că a fost un evreu antisemit?
Da, ar fi. El a fost un român şi un evreu, sau un evreu şi un român, în ce ordine vreţi dumneavoastră,  un ins cu mai multe identităţi de apartenenţă, cum se întîmplă, dar nu un antisemit. La un anumit moment, sub presiunea locului unde lucra, a scris textul ăla compromiţător, „Minorităţile în alegeri“, deloc în interesul comunităţii evreieşti şi al minoritarilor din România. Dar atât nu ajunge pentru un asemenea diagnostic. Aş spune că nu la evrei trebuie să ne scandalizăm de antisemitism, ci la neevrei. Aşa cum nu la români trebuie să ne scandalizăm de antiromânism, ci la neromâni. Şi aşa mai departe. Căci, de dinăuntrul unei comunităţi, e firesc s-o critici.
 
„Sebastian n-a avut curajul să plece de la «Cuvântul»“
Economistul şi filosoful Mircea Vulcănescu a considerat că Sebastian s-a înstrăinat de evrei, pentru „a se contopi în masa românească“. Cum vă explicaţi simpatia lui Mihail Sebastian pentru Mişcarea Legionară?
Da, Vulcănescu are o asemenea sugestie. Se referă, cred, la faptul că Sebastian a fost un tânăr evreu-român asimilat stilului de viaţă european, românesc, modern. Nu a fost singurul evreu român care a procedat aşa; era o tendinţă largă şi veche a evreilor din Europa şi, deci, şi a celor de la noi de a se adapta şi asimila mediului în care trăiau. Hannah Arendt are o întreagă teorie sociologico-politică despre fenomenul ăsta. Când observa tendinţa asimilistă a lui Sebastian, Vulcănescu se afla pe o poziţie teoretică foarte asemănătoare celei a lui Nae Ionescu. Acesta a văzut în etnicitate, în neam şi naţiune, nişte realităţi în primul rând biologice, bazate pe sânge – plus religie, şi anume, pentru români, aceea ortodoxă –, iar nu nişte realităţi sociale. El era contra fenomenului de asimilare. Era de un purism etnic îngust şi întristător. Eu nu accept, ca lovinescian ce sunt, să judec oamenii după criteriul sângelui, eu cred că oricine are dreptul de a alege să fie român. Toleranţa lui Sebastian la legionarism – nu aş spune simpatie, în cartea mea nu există asemenea afirmaţii – a fost pe durata ultimelor două luni ale „Cuvântului“, la sfîrşitul anului 1933. El era, atunci, în redacţia ziarului, şi, pentru că n-a avut curajul să plece la timp de acolo, a scris pe linia politică impusă de Nae Ionescu, dovedind o toleranţă complice la fenomenul politic gardist, aflat în ascensiune. Fenomen pe care Nae Ionescu, ca proaspătă eminenţă cenuşie a Legiunii, îl aţâţa. Eu nu ştiu ce gândea Sebastian în sinea lui, deoarece nu avem mărturii credibile ale gândirii şi simţirii lui intime pentru această perioadă. Pot să presupun că în perioada asta el a fost mentalmente şi moralmente rătăcit, din cauză că n-a vrut să-şi piardă locul unde lucra şi din cauză că a avut o încredere prea mare în steaua lui Nae Ionescu.
În 1938, când s-a adoptat legislaţia rasistă, Sebastian merge imediat la Nae Ionescu, să vorbească despre asta cu el. Nu e nimic ruşinos în asta: un om are dreptul să îşi salveze viaţa şi să şi-o facă mai uşoară.
Marta Petreu
Scriitoare
Cum consideraţi că s-a schimbat relaţia lui Mihail Sebastian cu Nae Ionescu de-a lungul anilor?
Ce întrebare dificilă! Pe scurt, a fost o relaţie începută în dragoste, admiraţie şi jubilaţie, Nae Ionescu fiind pentru Sebastian model şi aspiraţie. Apoi, în 1934, Nae a fost pentru el o mare durere şi dezamăgire, dar a rămas mediul familial şi familiar în care tânărul scriitor, obosit şi rănit de scandalul din romanul său, s-a refugiat fără să se gîndească că e nepotrivit ce face. Să ne amintim de episodul când merge la Nae Ionescu, la Balcic şi când i se laudă lui Eliade ce minunat a fost primit. Atunci, Sebastian şi-a urmat inima, dragostea lui faţă de Nae. După anul 1934, Nae Ionescu a continuat să îl emoţioneze; dar, încet, încet, a început şi să îl privească critic, cu o anumită superioritate intelectual-morală. În relaţia lui Sebastian cu profesorul şi patronul său nu trebuie uitat nici o clipă faptul că Nae Ionescu, chiar şi în perioadele când era în dizgraţie, avea o anumită putere efectivă, el putând să intervină eficient pentru un om. Or, Sebastian, un evreu-român într-o perioadă antisemită din istoria României şi a Europei, l-a păstrat pe Nae Ionescu şi ca pe un posibil sprijin şi protector pentru momente grele. Asta se vede foarte bine din „Jurnal“, căci Sebastian mărturiseşte că nu-i contrazice pe cei care îl mai cred în intimitatea fostului său patron, dimpotrivă, îi lasă să creadă ce vor ei. În 1938, când s-a adoptat legislaţia rasistă, Sebastian merge imediat la Nae Ionescu, să vorbească despre asta cu el. Nu e nimic ruşinos în asta: un om are dreptul să îşi salveze viaţa şi să şi-o facă mai uşoară. Nu avem şi noi zicala cu: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea?“. Atâta doar: lui Sebastian nu i-a lipsit o anumită ambiguitate etică, deci nu are rost să îl transformăm într-un model moral ori într-o victimă fără prihană. Principiul realităţii e mai bun decât orice mitizare.
(Mihail Sebastian, desen de Cik Damadian)
 
A păstrat prefaţa din solidaritate cu fostul patron 
Cu ce scop credeţi că a scris Nae Ionescu prefaţa antisemită pentru  „De două mii de ani“?
Întâi de toate, i-o făgăduise lui Sebastian cu ani în urmă, înainte ca România să fi intrat într-o perioadă antisemită. În al doilea rând, Sebastian i-a cerut-o şi în 1934, când şi-a terminat cartea. În al treilea rând, Nae, ca om politic şi ideolog, avea o bună ocazie să îşi declare public, pe seama colaboratorului şi protejatului său, teoriile lui despre naţiune, românitate şi evreitate. Şi mai interesant este de ce i-a cerut Sebastian lui Nae Ionescu o prefaţă: la început, când abia se gîndea la carte. I-a cerut-o crezând că Nae va veni cu un punct de vedere calm şi lămuritor; iar când a terminat cartea, adică în prima jumătate a anului 1934, a păstrat prefaţa dintr-un sentiment de onoare şi solidaritate morală cu fostul său patron, care, între timp, în urma asasinării de către legionari a premierului I.G. Duca, trecuse prin închisoare. Se ştie că, după ce a primit şi citit prefaţa, Sebastian a fost şocat. Dar a publicat-o, pentru că a vrut să-i dovedească lui Nae, lui, iar nu opiniei publice, că este un om de onoare.
 
Cum vedeţi faptul că s-a scris atât de mult despre Mihail Sebastian în ultimii ani?
Salutar. Sebastian e un caz emblematic pentru generaţia lui şi pentru situaţia acesteia. Ne sugerează cât de puternică a fost atracţia Revoluţiei, mai ales a celei antidemocratice şi antiliberale, atât în România, cât şi în Europa; căci România, ţară veşnic imitatoare, copia ceea ce se întîmpla în Occident. În plus, statura lui scriitoricească s-a modificat de pe urma apariţiei „Jurnalului“, care, fiind un document subiectiv, deci pretinzând o citire precaută, nu rămîne mai puţin tulburător. 
 
 

„Nu am bani, hainele mi se rup“


       
În ianuarie 1938, Regele Carol al II-lea a numit membrii Guvernului Goga-Cuza, care ducea o politică antisemită. După ce autoritatea executivă a publicat un decret prin care toţi evreii români erau obligaţi să-şi dovedească cetăţenia cu acte, în termen de 20 de zile, peste 30% dintre evreii din România şi-au pierdut drepturile civile şi politice. Una dintre măsurile luate de Guvern a fost şi retragerea permiselor de circulaţie cu trenul tuturor ziariştilor evrei. „Permisul mi l-au retras. Numele nostru în toate gazetele, ca nişte delincvenţi“, nota Sebastian pe 2 ianuarie 1938. Intelectualii evrei şi-au pierdut şi dreptul de a profesa şi au fost excluşi din instituţiile de cultură şi de cercetare.
32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită
Mihail Sebastian 
Scriitor
Lui Sebastian îi era din ce în ce mai greu să supravieţuiască, iar lucrul la un nou roman devenise o corvoadă: „Voi mai scrie vreodată «Accidentul»? (...) Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup şi nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineaţă, să vie joia, să vie duminica“. De ziua lui, pe 18 octombrie 1939, şi-a aşezat încă o dată deznădejdea în paginile jurnalului: „32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită“.
 
Genocid, război, frică
După 1939, în Holocaust, şi-au pierdut viaţa aproximativ 300.000 de evrei din România. Unii au fost deportaţi în lagăre din Germania Nazistă sau din Transnistria, alţii au fost ucişi pe teritoriul ţării – în 1940 a fost Pogromul de la Dorohoi, iar în 1941 au avut loc Pogromurile de la Bucureşti şi de la Iaşi. Pe 29 ianuarie 1941, se zvonea că ar fi fost asasinaţi la Bucureşti peste 6.000 de evrei, sau cel puţin asta îşi notase Sebastian: „Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi – cei mai mulţi goi – acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti“.
 
În acelaşi an, pe 22 iunie, după ce România a intrat în al Doilea Război Mondial alături de Germania şi împotriva URSS, Sebastian se îngrijora pentru viitor: „Oraşul pustiu ca într-o duminică de vacanţă mare, în plină vară. (...) Seara ne adunăm acasă devreme. Cu obloanele trase, cu telefonul închis, sentimentul de apăsare, de nelinişte creşte. Ce se va întâmpla cu noi?“.  Sebastian citea cu atenţie presa şi în cele mai multe zile era la curent cu situaţia de pe front, în caz că nu se retrăgea în lecturile proprii. Ziarul „Universul“de pe 10 octombrie 1941 a dat tiluri precum „Întregul front sovietic s-a prăbuşit“ sau „Dezastrul armatelor bolşevice“. Scriitorul ţinea socoteală de numărul lunilor care au trecut de la începerea războiului cu ruşii: „Nu ne rămâne decât să primim moartea ca pe o moarte de război“. Între timp, începuse să predea la clasele a VII-a şi a VIII-a, însă nu-l mulţumea această îndeletnicire: „Local mizer, elevi neinteresaţi, obraznici. Nu sunt făcut pentru meseria asta“. Căuta constant de lucru: traduceri, de pildă, şi ore de limba română la liceu, ca să depăşească impasul financiar, căci alimentele se scumpeau văzând cu ochii: „44 de lei o sută de grame de unt (...) E derută, panică. Disperarea celor care, având bani «puşi de o parte» îi văd topindu-se, prefăcându-se în maculatură“.
 
De la un ziar legionar la unul comunist 
În iulie 1944, Sebastian s-a întâlnit cu Lucreţiu Pătrăşcanu, membru fondator al Partidului Comunist din România, şi-atunci cei doi au făcut planuri în legătură cu viitoarea activitate a scriitorului la gazeta „România liberă“. După 23 august, când România a întors armele împotriva Germaniei Naziste, Sebastian a consemnat entuziast: „Toată noaptea am scris pentru «România liberă», care trebuia să apară în zori. Eram fericit că întâmplarea mă făcea gazetar în chiar noaptea victoriei“. 
 
Mihai Iovănel a analizat în cartea „Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică“ alegerile editoriale ale lui Sebastian şi le-a explicat pentru Weekend Adevărul: „«Cuvântul» a fost un ziar de dreapta, începând într-un sens relaxat şi deschis dialogului politic-intelectual şi sfârşind ca organ legionar. Trecerea lui Sebastian de la «Cuvântul», ziar de dreapta, la presa de stânga, chiar comunistă, ţine de evoluţia lui sub influenţa evenimentelor – de la un estetism individualist dezangajat, aparţinând unui individ care se apropia de subiecte politice mai mult ca literat decât ca ideolog vertebrat, către forme mult mai politice de solidaritate şi chiar de acţiune“.
 
În următoarele luni, Sebastian a devenit din ce în ce mai iritabil, iar activităţile cotidiene îl osteneau: „Sunt îngrozitor de obosit“, „Dorm prost, am ameţeli“, „Nu sunt în stare să-mi recapăt echilibrul“.
I-a trecut prin minte chiar şi să abandoneze presa, literatura şi teatrul şi să reia avocatura. Pe 31 decembrie 1944, când a lăsat ultimele însemnări într-un caiet, abia se întorsese de la Predeal, unde stătuse la Cabana Vânători. După jumătate de oră de la revenirea în Bucureşti, a răsfoit paginile pentru a nota mai departe: „Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate“. 

 

„De două mii de ani“, printre cele mai vândute cărţi ale „Penguin Modern Classics“

Casiana Ioniţă (32 de ani), originară din Ploieşti, a studiat literatură la Universitatea Harvard, iar din 2014 este editor la Penguin Books, în Marea Britanie. A propus romanul „De două mii de ani“ pentru colecţia „Penguin Modern Classics“, pentru că a simţit că Sebastian este un autor universal datorită modului în care a descris fără patimă evenimentele epocii în care a trăit şi pentru că, de fapt, n-a fost adeptul vreunei ideologii politice. Casiana Ioniţă a spus pentru „Weekend Adevărul“ că „a fost de ajutor că «Jurnalul» fusese deja tradus în engleză şi lăudat de scriitori precum Philip Roth şi Arthur Miller“. În ce priveşte vânzările romanului, „numerele nu sunt publice, dar a fost printre cele mai cumpărate cărţi din colecţia «Penguin Modern Classics» de anul acesta“.

 
 

INTERVIU Philip Ó Ceallaigh, traducător şi scriitor:„Mihail Sebastian mi se pare echilibrat“

Philip Ó Ceallaigh a înţeles mai bine România după ce a citit „De două mii de ani“.  Foto: Mirela Dimitriu
 
Scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh (48 de ani), traducătorul romanului „De două mii de ani“, locuieşte la noi în ţară din 2000 şi a învăţat între timp limba română. Aceasta a fost prima lui traducere; s-a bucurat că volumul a ajuns la o mulţime de cititori şi că a primit cronici favorabile în publicaţii precum „The Guardian“ şi „The New York Review of Books“.
 
Weekend Adevărul: Cum aţi ajuns să citiţi „De două mii de ani“ şi ce-aţi găsit în carte?
Philip Ó Ceallaigh: În 2004 sau 2005, mi-a dat cartea cineva care citise înainte „Jurnalul“. Până atunci, nu avusesem prea mult succes cu încercările mele de lectură în română, pentru că e mai greu să citeşti într-o limbă străină. Din cartea asta am aflat despre o realitate socială obiectivă, fără accent pe stil, ci cu accent pe problema de atunci şi de aceea cred că poate fi considerată un roman social şi politic. Pentru mine, acest roman face un singur document cu jurnalul. Mi s-a părut interesantă, în primul rând, vocea naratorului şi, în al doilea rând, intenţia de-a vedea nebunia din jurul lui cu ochii limpezi. Adică să interpreteze fără să devină emoţional faţă de ce se întâmpla în societatea de atunci, plină de ură şi naţionalism. Toată lumea avea dorinţa de a se afunda în ideologie, dar Mihail Sebastian a reuşit să fie cumpătat. Am citit cartea 80 de ani mai târziu şi mi s-a părut un roman proaspăt.
 
De ce?
A reuşit să fie suficient de detaşat. Dacă citeşti ce a scris Mircea Eliade în presa din anii ’30, poţi să rămâi cu impresia că nu era sănătos la cap, pentru că nu ai cum să empatizezi acum cu emoţiile lui ideologice legate de naţionalism. Mihail Sebastian mi se pare echilibrat. Şi nu sunt singurul care îl vede aşa, iar o dovadă este succesul pe care l-a avut traducerea în străinătate. Sebastian a reuşit să călătorească în timp şi în spaţiu şi să recunoască temele şi problemele de extremism din anii ’30. Acum, cred că trecem printr-o situaţie asemănătoare, pentru că fiecare societate are aceeaşi tendinţă, aceleaşi derapaje. Iată ce se întâmplă în Statele Unite cu Trump, care îşi exprimă xenofobia. Putem să ne întrebăm despre nişte lucruri esenţiale: despre instabilitatea democraţiei, a statului liberal şi tolerant. Sau să ne gândim la Brexit: m-am obişnuit să cred că Marea Britanie e un stat tolerant, dar nimic nu e permanent. Când vine vorba de politică, nu punem pe primul loc raţiunea, ci emoţia. Aş spune şi că ai o experienţă diferită când citeşti „De două mii de ani“, spre deosebire de momentul în care citeşti texte istorice. Acelea îţi oferă tot felul de explcaţii pentru faptul că oamenii au fost exterminaţi în masă, ceea ce e greu de înţeles. Dar în cartea asta găseşti conversaţii între oameni chiar înainte de Holocaust. Este un instrument pentru înţelegere, căci poţi să judeci tu de unde a venit naţionalismul şi de ce. Putem să conştientizăm şi ce folos are ficţiunea – studiul istoriei nu prea ne ajută să trăim experienţa de a fi un om într-un context. 
 
Editura nu a vrut prefaţă şi note de subsol 
Când aţi hotărât să traduceţi cartea?
Aproape imediat după ce am citit-o. Nu aveam contract cu editura şi nu am avut ambiţia să fie publicată în „Modern Classics“, iar recenziile au fost o surpriză pentru mine. Dorinţa de a o traduce a fost o reacţie personală, pentru că mi s-a părut o carte elocventă, care mi-a explicat multe despre locul în care trăiam de câţiva ani. Uneori, afli mai multe despre un om sau despre o societate dacă îţi dai seama despre ce subiecte nu vrea să vorbească, iar Holocaustul a fost unul dintre ele. A fost un exerciţiu pentru mine: am vrut să învăţ română mai bine şi să fiu mai aproape de omul Mihail Sebastian, pe care l-am admirat. A durat trei ani, pentru că nu pot să traduc repede. Sunt formulări pe care nu le înţeleg şi trebuie să caut în dicţionar sau să cer ajutor. În 2014 am primit un telefon de la Penguin şi a fost o conjunctură fericită pentru mine, pentru că înseamnă mult să găseşti o editură care să promoveze cartea.
 
Nu aţi tradus şi prefaţa scrisă de Nae Ionescu.
Editura nu a vrut nici prefaţă, nici note de subsol. Îi înţeleg. Dacă ar fi fost inclusă prefaţa, aceasta ar fi avut nevoie de o altă prefaţă. Devine mult prea complicată pentru un om care o citeşte fără să aibă un context, aşa că au decis să lase doar povestea. 
 

Dinu Manole, care l-a cunoscut în anii ’40 pe Mihail Sebastian: „Nae Ionescu a fost o vreme Dumnezeul lui“    

 
Dinu Manole (84 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre Mihail Sebastian, cu care a petrecut timp în copilărie. După ce a locuit în România până la vârsta de 29 de ani, s-a mutat în Brazilia, unde a fondat o editură, care, din 2001, este a copiilor lui. Mai merge acolo doar două ore pe zi, să-i ajute. Editorul şi-a propus să publice curând volumul „De două mii de ani“ în limba portugheză.
 Foto: Dinu Manole, în adolescenţă. Imagine din arhiva personală
 
„Tatăl meu era avocatul responsabil sau manager, cum se spune azi, la biroul de avocaţi al domnului Roman, de pe Dealul Mitropoliei, unde lucrau şi Comşa, şi Lereanu, pomeniţi în jurnalul lui Sebastian. Tata îi dădea cazuri lui Mihail Sebastian, dosare pe care să le rezolve, pentru ajutorarea prietenului «bon vivant», care era mereu, cum se spunea pe vremea mea, pe geantă. Domnul Roman nu lucra, pentru că era însurat cu o femeie cu zeci de ani mai tânără şi se ducea după ea, ba la tenis, ba la cumpărături, că era gelos. Munceau doar tatăl meu, Comşa şi Lereanu. Cred că aveam nouă ani când stăteam pe Bulevardul Regina Maria la numărul 33 şi Mihail Sebastian locuia pe o stradă paralelă. Nu-mi amintesc numele. Parcă era Strada Antim. Tata mă trimitea să-i duc dosare şi, după şapte zile, să le iau înapoi. Între 12.00 şi 13.00, la prânz, îl găseam pe Sebastian în pijamale şi-i trimitea vorbă lui tata: «Spune-i lui Marcel că n-am avut timp să mă uit în dosar şi întreabă-l dacă poate să-l lase pentru încă o săptămână». Mereu era acelaşi lucru. În odaia lui era o dezordine totală şi era plin de hârii pe jos – asta până a venit interdicţia pentru avocaţii evrei să mai practice profesia. La noi acasă, seara, în sufragerie, se adunau prietenii la şuetă. Sebastian era acelaşi cum apare în jurnalul lui: cu o dragoste patologică pentru România şi tot ce era românesc. Pentru el, România era paradisul pământesc şi Nae Ionescu a fost o vreme Dumnezeul lui. Nu e de mirare că a publicat prefaţa aia ridicolă. Dar era iubit de prietenii lui, care îi imprumutau bani. Vorbea mereu de Radu Beligan şi Nora Piacentini: doi artişti renumiţi în vremea aceea, care i-au interpretat, cu toate riscurile, «Steaua fără nume»“. 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: