Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Uneori se opreşte din agitaţie şi vorbeşte cu publicul său. Cea mai recentă ocazie a fost lansarea unui album cu fotografii selectate din şase producţii de operă (o mică parte dintr-o serie impresionantă care numără vreo treizeci de puneri în scenă). De fiecare dată, o întrebare, una singură, este de neocolit de către Andrei Şerban: De ce facem teatru? Nu-mi propun să găsesc aici răspunsul, aşa cum nici regizorul nu-l dă vreodată, căci o explicaţie definitivă ar însemna un punct final şi teatrul s-ar opri, tot definitiv. Importantă e întrebarea. Dar pot să completez, adăugând şi eu una:

De ce aş cumpăra albumul „de la Nemira” cu poze din operele montate de Andrei Şerban?

Voi încerca să formulez răspunsul la sfârşit. Cred însă că e mai important şi, sper, mai interesant cum am ajuns la el.

Evgheni Oneghin - Welsh national Opera, Cardiff, 1980
Evgheni Oneghin - Welsh National Opera, Cardiff, 1980

 

Acum aproape zece ani, Institutul Cultural Român edita un album foto intitulat Călătoriile mele — Opera. Îl vedeam expus în foaierul Operei din Bucureşti şi l-am răsfoit de mai multe ori. Ţin minte una dintre primele fotografii, cea cu lanul de grâu din Evgheni Oneghin, prima incursiune a regizorului în arta lirică. Nu-mi pot explica de ce spicele de grâu mă fascinează mereu atunci când le văd într-o producţie de operă, dar cert este că acea fotografie mi-a rămas întipărită pe retină. Şi totuşi, n-am cumpărat cartea. Singura producţie de operă pe care o văzusem era Œdipe, cea din 1995, cu tot scandalul iscat atunci, cu mineriada reconstituită pe scenă sub ochii lui Ion Iliescu. Albumul de la ICR nu avea decât o singură fotografie din acel Œdipe, cea cu Sfinxa (da, da, în libretul lui Edmond Fleg, în franceză, personajul e feminin, La Sphinge) în chip de vampă, purtând o mască ce-l înfăţişa pe Stalin. Ideea asta poate provoca o discuţie întreagă, dar mie, atunci, mi s-a părut prea puţin pentru a-l cumpăra.

Scena Sfinxului - Œdipe (ONB, 1995)
Scena Sfinxului - Œdipe (ONB, 1995)

 

În 2012, Beatrice Rancea, director al Operei Naţionale Iaşi, a avut ideea extraordinară, dublată şi de un curaj nebun, să facă saltul în gol: deschiderea stagiunii cu o operă baroc (considerată ca fiind total nepotrivită pentru publicul autohton, conservator, cu atât mai conservator cu cât e din Iaşi), în regia lui Andrei Şerban (a cărui singură experienţă românească în operă fusese scandalosul Œdipe din 1995). A fost un triumf. Am zburat cu maşina spre Iaşi, ăsta e termenul potrivit. Ca să văd incredibilul. Era, într-adevăr, de necrezut. Apoi s-au reluat Troienele, dacă vreţi, blazonul aristocratic al lui Andrei Şerban, cel de cavaler al teatrului, un spectacol total, în care teatrul devine operă, iar Euripide iese din Antichitate de mână cu Liz Swados, pentru a ajunge direct în postmodernismul generaţiei beat. În acel moment, de după Iaşi 2012, am simţit că, dacă nu-mi cumpăr albumul de la ICR, viaţa mea va fi mai săracă. Era cât pe ce să devină mai săracă, într-adevăr, căci albumul nu se mai găsea nicăieri, în nici o librărie, din nici un oraş românesc pe unde mă mai duceau drumurile, care acum aveau în agendă şi căutarea lui. L-am găsit într-un final la librăria de la demisolul sediului ICR din Bucureşti, devenită pe loc, în imaginaţia mea, o peşteră a comorilor, ca-n poveştile copilăriei. Erau acolo mormane întregi, şi cred că mai există şi azi, inclusiv perechea acelui album, cel despre regia de teatru (în care sunt poze din Trilogia Antică, de exemplu). Dar descoperirea am făcut-o abia după ce la Iaşi se montase şi Lucia di Lammermoor, astfel încât simpla deschidere, la întâmplare, a cărţii, provoca pe loc emoţie. Şi sunete în cap. Da, pentru că maniacii aşa retrăiesc muzica, în minte, ani de zile, iar asocierea cu o imagine, şi ea fixată în memorie, ajunge să te transporte înapoi în timp şi spaţiu, în seara aceea a premierei, a respiraţiei oprite, a electrocardiogramei ilogice şi sfidătoare. „Mmm, o maşină a timpului!”, mi-am zis, încântat peste măsură de simplitatea conceptului: o carte poate fi o maşină a timpului.

Iar acum, recent, la sfârşitul lui 2015, Editura Nemira a publicat un nou volum, abundând de rânduri scrise şi de imagini (în)cântătoare, tot despre operele lui Andrei Şerban. Le-am citit şi privit pe amândouă şi sunt multe de spus. De fapt, de fiecare dată e ceva de spus atunci când Opera şi Andrei Şerban se întâlnesc, indiferent sub ce formă. Şi iată de ce trebuie să le aveţi în bibliotecă pe amândouă, alături şi de cartea O biografie, publicată de Andrei Şerban la editura Polirom, acum câţiva ani.

Albumul de la ICR conţine imagini din 18 producţii de operă, în general de la premiere (câte două-trei, uneori doar una pentru fiecare operă), e o adevărată perspectivă. Cel de la Nemira e un zoom: şase producţii de operă, cu multe fotografii pentru fiecare şi mult mai mult text, scris de regizor.

Despre regizorul Andrei Şerban se vorbeşte şi se scrie mult, în termeni encomiastici, dar cuveniţi. Ceea ce pare să lipsească din toată literatura critică pe care o provoacă punerile sale în scenă este o analiză globală a artei acestui regizor. Ar cam fi momentul să privim şi în ansamblu, tocmai pentru a-i şterge etichetele simpliste pe care sunt sigur că şi el le detestă: regizor de geniu, vrăjitor, magician etc.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.