„Omul anului 2016“ Mihai Şora, filosoful de 100 de ani cu zeci de mii de fani pe Facebook

„Omul anului 2016“ Mihai Şora, filosoful de 100 de ani cu zeci de mii de fani pe Facebook

Mihai Şora a împlinit 100 de ani pe 7 noiembrie anul acesta Foto Luiza Şora

Filosoful Mihai Şora (100 de ani) este, fără îndoială, cel mai tânăr dintre centenari. Academicianul are cont de Facebook, iar postările sale sunt ca un refugiu printre reprizele de panică pe care anul 2016 ni le-a oferit constant. Bilanţul anului nu e unul prea optimist, dar preferăm să-l încheiem cu o brumă de speranţă: minunându-ne de veacul lui Mihai Şora.

Ştiri pe aceeaşi temă

Născut în anul intrării României în Primul Război Mondial, filosoful Mihai Şora, creator al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“ şi fondator al Grupului pentru Dialog Social, este, fără îndoială, cel mai tânăr dintre centenari. Academicianul are cont de Facebook (de şase ani deja!), iar postările sale sunt ca un refugiu printre reprizele de panică pe care anul 2016 ni le-a administrat constant: criza refugiaţilor, atentate teroriste, pierderile unor mari oameni de cultură etc. În mediul virtual, Mihai Şora împărtăşeşte amintiri, întâmplări cotidiene, ne îndeamnă să mergem la vot sau ne aminteşte, pur şi simplu, importanţa lucrurilor mărunte. În rândurile care urmează am redat veacul trăit de Mihai Şora, aşa cum reiese din interviurile, cărţile şi, bineinţeles, Facebookul său.

N-am greşi dacă am spune că viaţa lui Mihai Şora s-a schimbat radical odată cu întâlnirea sa, în august 1948, cu Ana Pauker. După zece ani petrecuţi în Franţa, la studii, în care publicase, în limba franceză, prima sa carte, „Du dialogue intérieur“, la prestigioasa editură Gallimard, şi-n care trecuse printr-un război atroce, luând contact direct cu ocupaţia hitleristă, Mihai Şora hotărăşte să revină în ţară de dorul părinţilor. Mare greşeală. Până şi tatăl lui, în ciuda emoţiei de-al revedea după atâta timp, îl întâmpină mirat: „Ce cauţi aici?! De ce-ai venit?“.

Tânărul filosof nu percepea niciun pericol din partea noului regim instalat, dimpotrivă. Anii grei de sub ocupaţia germană îi influenţaseră viziunea politică îndreptându-i atenţia către Partidul Comunist Francez, în care îşi pusese, naiv fiind, speranţa şi semnătura. Ajuns în România, vede însă adevărata faţă a comunismului sovietic, mult mai murdară decât cea expusă, în Occident, de propaganda anglo-americană. O deşteptare puţin cam târzie totuşi. E chemat în biroul ministrului de atunci pentru o întrevedere cu însăşi Ana Pauker, care-i rosteşte, ca pe o sentinţă ameninţătoare, viitorul: „Dumneata rămâi aici!“. Şi aici va rămâne până astăzi.

Mihai Şora primeşte interdicţia de a mai pleca din ţară. „O tragedie“, aşa cum Mihai Şora a descris, în interviurile de după ’90, imposibilitatea de a se întoarce în Franţa în anul 1948. Alege însă să tragă repede obloanele peste acest episod de cumpănă care-i trunchiase, practic, şansa de a deveni un renumit şi apreciat filosof european. Prizonier într-un regim opresiv şi-o cultură care îl aruncă în anonimat, Mihai Şora va reuşi însă să sfideze dintre regulile impuse de partid, chiar dacă răzvrătirile şi îndrăznelile îl vor costa cam de fiecare dată locul de muncă. Un fleac, dacă ne gândim la adevărata pierdere pe care şi-o asumase voluntar, odată rămas în Republica Socialistă: refuzul filosofului de a mai scrie.

The tree of life Foto Luiza Şora

Mai mare ca România Mare cu doi ani

Dar mai întâi să-l cunoaştem pe Mihai Şora înainte de anul 1948. Mihai este al doilea fiu al preotului Meletie şi al Anei Şora, o familie modestă care locuia în comuna Ianova, judeţul Timiş. S-a născut în anul 1916, în aceeaşi zi cu Revoluţia din Octombrie (7 noiembrie, adică 25 octombrie, după calendarul iulian încă în uz la acea vreme), despre care obişnuieşte să spună, în glumă, că, într-un fel, el a anunţat-o pentru că s-a născut înaintea ei. Sau, dacă preferăm alte calcule mai spectaculoase, e mai mare ca România Mare cu doi ani.

Poate că e mult spus că interesul pentru filosofie l-a curprins încă de mic, însă câteva probleme existenţiale – universul, infinitul, marginile – îl chinuiau şi-l lăsau neputincios în faţa propriilor întrebări. „Dacă mergi, mergi, ajungi la margine? Poţi ajunge la margine? Dacă ai ajuns la margine, mai poţi face un pas?“, erau câteva dintre mirările copilului, aşa cum şi le amintea filosoful într-un interviu acordat revistei „Formula As“ în 2008.

Un alt moment revelator e descris de Mihai Şora într-un film realizat cu ocazia împlinirii a 99 de ani, pe pagina sa de Facebook. Povestea despre copilărie: „Pe la vârsta de opt ani, în satul în care era preot tatăl meu – Izvin, la 16 km de Timişoara spre Lugoj, mi-am petrecut o după-amiază singur în câmp. Era o zi de sfârşit de vară, în timpul culesului viilor. Era o linişte ca din altă lume. M-am culcat, aşa, pe spate, în iarbă, cu faţa spre cer. Aveam impresia că sunt singur pe lume, doar eu şi imensitatea aceea albastră de deasupra mea. Am avut atunci un sentiment unic de comuniune perfectă între mine şi univers. E un lucru care m-a marcat. Cred că a fost primul meu contact răvăşitor cu taina fără de sfârşit a universului“.

Tot când era mic îl pasiona desenul, iar această îndeletnicire îl va preocupa şi la 100 de ani. Facebook-ul său e plin de desene cu umbre, perspective, haşurări, cele mai multe în roşu şi negru. „În copilărie, făceam «savante» planuri de case, edificii, monumente, instituţii, – urbanism în toată regula (de unde şi decepţia tatălui meu când a aflat că urma să merg la Filosofie şi la Matematică, în loc să fac facultatea de Arhitectură sau alta, mai «concretă»; de dragul lui, m-am înscris, totuşi, la Drept, unde am şi absolvit un an)“, scria Mihai Şora într-o postare pe Facebook din 17 ianuarie anul acesta.

Cu ustensilele sale preferate: pixul, caietul de desen şi tableta FOTO Luiza Şora

Concursul cu destinaţia Franţa

Întrebărilor filosofice i-au urmat, fireşte, lecturile serioase din Constantin Rădulescu Motru, Lucian Blaga şi Mircea Florian, pe care i-a studiat temeinic în timpul liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timişoara. A fost premiantul liceului şi nu numai. Avea 17 ani, când profesorul său de franceză, Marcel Griffoin – care făcea parte din „Misiunea franceză“ a profesorilor din România – l-a chemat, împreună cu alţi doi colegi, să vină la şcoală în sâmbăta Floriilor. A venit, dar nu ştia pentru ce. „Când am sosit, profesorul a scos din buzunar un plic, l-a deschis chiar atunci în faţa noastră şi a extras o hârtie pe care era scrisă următoarea întrebare: «Croyez-vous qu’un nouveu classicism soit possible?» (n.r – Credeţi că un nou clasicism e posibil?)“, povesteşte Mihai Şora în cartea „Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir“. Venise să dea un test despre care, mai târziu, avea să afle că era un concurs naţional jurizat de Institutul Francez din Bucureşti. Câştigă premiul întâi pe ţară, care va însemna, totodată, cât o uşă deschisă către obţinerea bursei de studii în Franţa după facultate.

La facultate, e îndrumat de „greii“ în filosofie, iar orientarea sa devenea o cale din ce în ce mai bătătorită. Ca un drum în pantă cu sania. Îi are în faţă pe cei pe care astăzi îi aşezăm sub umbrela de „Mari români“: Nae Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Nicolae Bagdasar, Mircea Vulcănescu, de la ale căror cursuri nu-şi îngăduie să lipsească.

Filosofia după Nae

Îl fascina, de pildă, în anul întâi, Vianu, care preda un curs de Filosofia culturii, ale căror ore „erau extrem de bine articulate, convingătoare, ca lectura unei cărţi vii, care te prinde“. Urmau lecţiile lui Nae, de la care învăţase că „problemele nu sunt bătute în cuie, ca să pot să fie reactualizate, că dacă au fost întoarse pe cinci feţe, ele au de fapt cincizeci de feţe şi ţie îţi mai rămân feţe pe care să le întorci. Învăţai că toată problema unui tip care vrea să facă filosofie este că poate la nesfârşit să întoarcă pe toate feţele problemele acestei discipline de care dai oriunde te învârţi în lume, adică fiecare lucru întâlnit îţi iscă o întrebare pe o direcţie sau alta“, îl descrie Şora pe unul dintre mentorii săi în cartea „Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir“.

E perioada când mintea lui Mihai Şora era-ndreptată şi pe culmile iubirii. În timpul liceului, o cunoscuse pe Mariana Klein, care provenea dintr-o familie maghiară, ai cărei membri erau şi evrei, şi catolici. Ce mai, o familie alogenă. Cel puţin un lucru aveau în comun: şi ea fusese premianta licelui de fete. Se îndrăgostesc în perioada studenţiei lor la Facultatea de Filosofie, iar după terminarea
cursurilor, în 1939, se căsătoresc fără mare alai, pe furiş, departe de ochii tatălui său, care, la început, nu s-a arătat încântat de vestea căsniciei lor, după cum povesteşte filosoful în interviul acordat Eugeniei Vodă la „Profesioniştii“. Dar când a avut raţiunea şanse în faţa marilor iubiri?

Pariu că n-ai curaj să...

În cartea sa, „O viaţă în bucăţi“, Mariana Şora îl descria pe soţul ei, aşa cum îl cunoscuse în perioada studenţiei, ca fiind un tânăr matur, al cărui umor nu ieşea în evidenţă, dar asta „până nu-l cunoşteai mai bine“. „Se prezenta ca un tânăr cu o înfăţişare matură, profund serios, reţinut, singuratic, un om interiorizat, nu prea vorbăreţ, ba chiar tăcut. Avea în el ceva auster şi enigmatic pe atunci, în primul an de facultate, şi-l însoţea o reputaţie, adusă încă din liceu, că ar fi «un tip extraordinar», cu capacităţi «nemaipomenite». Plutea deci în jurul lui o mică aură de legendă şi mister, pe care înfăţişarea n-o deminţea“.

La fel de surprinzător era, mai scria Mariana Şora, tot până nu-l cunoşteai mai bine, că „în momentele sale de sociabilitate, puţin comunicativ cum era, se putea anima în discuţii, uneori până la exces, devenind locvace şi combativ, vociferând cu pasiune. O glumă îl făcea să izbucnească în hohote de râs. Se putea întâmpla chiar să se lase antrenat în năzbâtii sfidând convenienţele, ca de pildă atunci când, provocat de tachinările unor colegi, toţi studenţi în anul întâi, care luând aparenţele drept reală gravitate rigidă, nu-l credeau capabil de trăsnăi, a pariat cu ei că va coborî să ia o gustare la Nerdan, în Calea Victoriei, în pijama şi în papuci. Şi a făcut-o, ziua în amiaza mare!“.

„Dacă rămâneam în Franţa, s-ar fi putut să încremenesc în postura unui intelectual de stânga – ba chiar comunizant“

Fericit, pe nişte trepte oarecare Foto: Luiza Şora

La scurt timp după mariajul lor, în ianuarie 1939, cuplul se afla într-un tren, cu alte bagaje peste amintirile colectate în studenţie. Destinaţia? Paris. Timp de şedere: incert. În fond, cât timp cerea o teză de doctorat pentru care Mihai Şora primise o bursă de studii acordată de Guvernul francez? Dar nu căutau să-şi facă planuri prea seriose. O vreme aveau să trăiască o aventură lipsită de griji. Parisul era încă o civilizaţie în culmea gloriei, dar pe buza prăpastiei. A fost „dulceaţa vieţii“, după cum Mihai Şora înfăţişa atmosfera pariziană înainte de invazia germană în discuţia cu Leonid Dragomir. „Cu barbarii la poartă, lumea petrecea“, mai spune filosoful.

Relaţiile cu Ionescu, Noica şi Cioran

Şi ca aventura să devină şi mai memorabilă, în Franţa se împrieteneşte cu o mână de bursieri români: Eugen Ionescu – căruia, mai târziu, îi va năşi fiica, pe Marie-France – Emil Cioran, a cărui carte „Schimbarea la faţă a României“ nu i-a plăcut deloc, Constantin Noica, pe care-l numea, într-un interviu, ultimul mare filosof român, Mircea Eliade – căruia, în anii aceia, i-a tradus primele cărţi în limba franceză.

„Între mine şi Eugen erau şapte ani diferenţă, faţă de Cioran cinci ani, iar faţă de Noica – şapte ani. Aveam, evident, un complex de vârstă, dar şi unul datorat faptului că ei publicaseră în România: ei erau autori, pe când eu nu eram“, povesteşte Şora prima impresie pe care i-au lăsat-o ceilalţi colegi de generaţie în cartea „Despre toate şi ceva în plus“ .

Plimbare cu barca, ca-n tinereţe. Ca acum 82 de ani Foto: Luiza Şora

Sedus de falsa îndulcire a regimului

Când intrarea nemţilor în Paris a fost iminentă, soţii Şora au plecat în sudul Franţei şi, după lungi peregrinări, s-au stabilit la Grenoble. Aici, rămân până după eliberarea Franţei, în 1944, fiind martori la ororile dictaturii hitleriste. Mihai Şora continuă să lucreze la teza de doctorat, sub conducerea profesorului Jacques Chevalier. În aceeaşi perioadă, scrie, în limba franceză, volumul „Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique“. Familia se măreşte cu doi copii. Cartea apărută la faimoasa editură Gallimard are ecouri printre mari personalităţi filosofice franceze. Războiul se încheie. Mânat de un antifascism militant, Mihai Şora se înscrie în Partidul Comunist Francez.

În cartea-interviu redactată de Leonid Dragomir, Mihai Şora îşi explică opţiunea politică de-atunci: „Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenţie despre procesele staliniste din anii ’30, ştiam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puţin, aşa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-şi câştige o platformă populară; în presa aliată lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici (n.r. – în România). Şi cred că, dacă rămâneam în Franţa, s-ar fi putut să încremenesc şi eu, ca toată intelectualitatea franceză, în postura unui intelectual de stânga – ba chiar comunizant“.

Revenirea sa în ţară, după zece ani agitaţi în Franţa, e ca un duş rece care-l face să simtă pe propria piele consecinţele instalării Cortinei de Fier. Plecase într-o scurtă călătorie organizată de Frontul Naţional Român ca să-şi viziteze părinţii, dar e obligat de autorităţile comuniste să rămână definitiv în România. La sfârşitul aceluiaşi an, se întoarce şi soţia sa, împreună cu cei doi copii, care, în curând, vor avea şi al treilea frăţior. Începem, aşadar, perioada Mihai Şora post-1948.

A fost dat afară din toate locurile în care a lucrat

Palatul Cotroceni, 26 septembrie 2016, alături de prietenul său tot centenar, Neagu Djuvara, urmând
să primească Ordinului „Steaua României“, în rang de Cavaler, din partea preşedintelui Klaus Iohannis Foto: Luiza Şora

Înapoi în România. Prima sa hotărâre din capul locului e că nu va mai scrie, iar de acest plan se va ţine vreme de 20 de ani. Căută să-şi găsească numai meserii care să fie compatibile cu opţiunea sa. Aşa s-a brodit să fie mai întâi funcţionar la Ministerul de Externe. Acolo, lucrează ca referent de specialitate la Ministerul Afacerilor Externe, unde trebuia să facă în fiecare zi o oglindă a presei franceze şi italiene. În 1950, e concediat. În interviul „Profesioniştii“ de la TVR, Mihai Şora povesteşte că, printr-o formă de protest politic şi pentru că nu-şi dorea să fie promovat, începe să vină îmbrăcat la birou... în şort. Alege calea excentricităţii! E dat afară, însă motivul trebuia să reflecte, cumva, eticheta de aşa-zis duşman al poporului: „originile sale nesănătoase“.

Povestea primului loc de muncă s-a rostogolit apoi ca un bulgăre de zăpadă. Mihai Şora a fost dat afară din toate instituţiile unde a lucrat ulterior, după cum mărturisea într-un interviu mai vechi. După MAE, obţine un post de şef de secţie la Editura pentru Limbi Străine, unde rămâne până în 1954, când e iarăşi concediat. În perioada de după Revoluţie, când devine ministru al Învăţământului în primul guvern post comunist, după ce fondează Grupul de Dialog Social, demisionează în formă de protest după mineriada din 13-15 iunie 1990, dar după ce este mustrat de premierul Petre Roman că a ieşit în Piaţa Universităţii. 

„Nici astăzi nu regret că mi-am dat atunci demisia din funcţia de ministru al Învăţământului, după doar şase luni. Şase luni în care am putut înţelege unde este manipularea, cine sunt oamenii «noi» ieşiţi la rampă ori pe scena politică. Nici astăzi nu regret că m-am retras din acel Guvern şi că nu am mai revenit niciodată în vreo funcţie de conducere. Cu ticăloşia nu negociezi, nu stai la masă, nu dai mâna. Mai ales dacă mâna care ţi se întinde este plină de sânge“, scria Mihai Şora pe Facebook pe 13 iunie anul acesta, la 26 de ani de la acele evenimente.

Fondatorul BPT

Întâmplarea fericită face ca din 1954 să ajungă la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.) şef al sectorului de „moştenire literară“. Se întâmpla după moartea lui Stalin. Profită atunci de un moment de respiro, în care invadează piaţa cu un proiect ieşit cu totul din comun. Dă naştere, tăcând şi făcând, seriei „Biblioteca pentru toţi“.

„În plin regim comunist (atât sub Dej, cât şi sub Ceauşescu), am conceput şi izbutit, tăcând şi făcând, să realizez difuzarea – în zeci (şi uneori sute) de mii de exemplare – a culturii universale, în condiţii de accesibilitate fără precedent: doi la sută din salariul de bază (care era de o mie de lei). În fiecare sâmbătă, la ora 14.00, era lansat, la Librăria «Sadoveanu» din Bucureşti, un nou volum din „Biblioteca Pentru Toţi“, la preţul de cinci lei. Orice om, oricât de nevoiaş ar fi fost, reuşea, în acei ani, să-şi cumpere, cu doar douăzeci de lei pe lună, patru cărţi de literatură“, povesteşte Mihai Şora marea sa realizare din comunism, într-un interviu acordat revistei „Dilema veche“.

După 20 de ani de tăcere

Până în anul 1970 profită de această portiţă deschisă în sistem, pe care însă, pentru că o forţează, e din nou concediat. În urma publicării „Antologiei poeziei interbelice“, în care erau prezenţi poeţi ca Nichifor Crainic şi Radu Gyr, foşti deţinuţi politici, iar, din emigraţie, Aron Cotruş, Ştefan Baciu şi Horia Stamatu, este imediat înlăturat şi trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică. Din nou şomer, dar nu pentru mult timp. E pescuit de Mircea Maliţa la Învăţământ, unde pune pe picioare o reţea a bibliotecilor. Lucrează şapte ani, până în ’77, când atunci doar se pensionează.

În sfârşit, în anul 1968, după 20 de ani de tăcere, Mihai Şora „debutează“. Apar primele capitole din „Sarea pământului“ în revista „Familia“ din Oradea. Încearcă să publice cartea la ESPLA, dar, pentru că i se cere să aducă modificări, îşi retrage manuscrisul. Emil Cioran nota, în 1967, în caietele sale, „şansa“ prietenului său în aceşti ani de tăcere din România: „Dacă ar fi rămas la Paris, Mihai Şora ar fi scris cărţi, ar fi urmat o carieră universitară, ar fi dus, în cele din urmă, o existenţă oarecare; acolo (n.r. – în România), a înţeles, după douăzeci de ani de tăcere – şi ce tăcere! – lucruri la care nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas aici.“ Trec încă zece ani până când apare volumul „Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic“. Mihai Şora primeşte şi un premiu din partea Uniunea Scriitorilor din România, dar este cel puţin bizar. Cum-necum, distincţia, după apariţia cărţii, în 1978, e acordată pentru... reportaj.

Pasaje parcă scrise de „ultimul“ Heidegger

Ecourile apariţiei cărţii trec graniţele şi ajung la prietenii lui din Paris, care sunt copleşiţi de greutatea volumului. Mircea Eliade, de pildă. Într-o scrisoare pe care i-a scris-o de la Paris Marianei Şora, la 8 iulie, 1979, apărută în volumul omagial Şora al lui Marius Ghica, Eliade notează: „Aş fi vrut să-ţi spun mai mult despre Sarea pământului. Am început lectura o jumătate de ceas după ce am primit cartea. Am citit 19 pagini, apoi m-am întrerupt dându-mi seama că nu mai urmăream ideea (cum învăţasem să spunem în liceu când nu înţelegeam un text). Am reluat lectura a doua zi şi m-am poticnit la pagina 30... Sunt pasaje pe care «le înţeleg» pe loc şi altele care mi se par scrise de «ultimul» Heidegger şi trebuiesc reluate, «meditate» şi chiar murmurate ca un descântec sau ca anumite paragrafe din „Une Saison en Enfer“ (n.r. – poem al autorului francez Arthur Rimbaud). Până acum îndrăznesc a pretinde că am asimilat doar A treia zi (mă refer, evident, la întreg pentru că sunt multe alte fragmente pe care cred că le-am înţeles...). (...) În orice caz, nu-i spune nimic lui Mihai! Deocamdată. Voi încerca din nou, după o scurtă vacanţă în Provence...“. 

Citindu-l pe Eminescu Foto: Luiza Şora

Tânărul centenar

Şi acesta era doar un nou început. Lucrurile nu se erodaseră, întrebările sale fuseseră doar frământate de sute de ori în discuţii în aceşti ani de tăcere. După şapte ani, în 1985, revine cu un alt volum, „A fi, a face, a avea“, apoi regimul de schimbă, scapă din prizonierat şi-şi recapătă – şi-a pierdut-o vreodată? – vitalitatea.

Nu cunoştem secretul longevităţii lui Mihai Şora. Poate că-i seamnănă bunicului său, care a trăit 99 de ani, şi care s-a prăpădit după ce o zi întregă îşi reparase căruţa. Poate că găsim cheia spre hedonism chiar în rândurile sale din „Sarea pământului“: „bucuria iradiantă, bucuria genuină, bucuria explozivă, bucuria suavă, bucuria intens liniştită, bucuria întru sine adunată, bucuria glorioasă, peste lume revărsându-se; chiar şi nobila, diafana bucurie senin-melancolică a finitudinii asumate“. De altfel, într-un filmuleţ dedicat împlinirii a 100 de ani, filosoful apare vorbind exact despre bucurie, de parcă ne-ar fi dat un pont de cum să ne petrecem restul zilelor. Simplu: „Totul e în viaţă prilej de bucurie“.

După un veac, mintea sa e încă tânără şi senină. Urmăriţi-i propriile tabieturi: cum călătoreşte, se plimbă, desenează, protestează, foloseşte gadget-uri, scrie pe Facebook, iubeşte! Pentru că, la 98 de ani, Mihai Şora a sfidat un pic structura tradiţională cu care suntem obişnuiţi, căsătorindu-se pentru a doua oară, cu Luiza Palanciuc. Iar în 2013, era în Piaţa Universităţii alături de mii de oameni agitând un pet de plastic cu pietricele, ca formă de protest împotriva proiectului de exploatare de la Roşia Montana. De atunci, a ieşit din casă, ori de câte ori i-a păsat. Mihai Şora e în continuare un om tânăr, orice ar spune datele din buletin.

„Cu Ionescu eu eram înţeleptul“

Mihai Şora despre:

Eugen Ionescu era extraordinar ca spontaneitate, cultură, tot. Eu nu bănuiam că o să fie dramaturg, dar că o să fie cineva era absolut limpede. (...) De-a lungul întregii vieţi, Eugen a fost un căutător al Înţelesului, pe care nu l-a găsit niciodată; lui, Înţelesul nu i-a fost dat, nu i-a fost revelat. Şi totuşi îl căuta, fiindcă a avaut o copilărie în care s-a hrănit din lumină. Lumina reprezenta atunci, pentru el, faptul că lumea era echilibrată, frumoasă, exista un sens care o traversa, dar pe care el nu-l mai găsea în viaţa de zi cu zi a omului ajuns la maturitate. Aici e tensiunea dramaturgiei sale. Ce altceva e „Cântăreaţa cheală“ dacă nu tocmai lipsa totală de sens a ceea ce se întâmplă în lumea adulţilor, respectiv vorbăria fără noimă. Dar nu e o scamatorie, un giumbuşluc. E o situaţie marcată de un tragism profund. Eugen Ionescu e una dintre marile conştiinţe tragice ale secolului XX.

Mircea Eliade era foarte interesant. Era asistentul lui Nae. Dar, spre deosebire de profesor, a cărui lecţie dura exact 45 de minute şi ale cărui vorbe ţineau mereu la fix, cu mult calm, stând întotdeauna pe scaun, Eliade era permanant în picioare, gesticula abundent, vorbea repede şi evident că nimerea din prima cuvântul potrivit. Deci mai spunea o dată... Ai făcut artilerie? Nu? Ei bine, exusta ceea ce se numeşte „tragere în mitralie“, aceea care încadrează obiectivul cu o mulţime de proiectile, fără a-l ţinti pe el. Impresia asta mi-o dădea expunerea lui Eliade.

Eu eram cel echilibrat şi Eugen Ionescu era cel angoasat; eu eram cel care-l potolea. Printre altele, îi era greu să suporte singurătatea în întuneric. Acum, n-aş vrea să fie înţeles cu rea-voinţă, dar fantomele nu erau pentru el un cuvânt gol de sens. Dimpotrivă. De-asta i s-a întâmplat să şi doarmnă la noi.

Mie „Schimbarea la faţă a României“ nu mi-a plăcut. Am avut o reacţie totală de refuz faţă de cartea asta. L-am descoperit pe Emil Cioran în Franţa, unde era bursier ca şi mine, şi deci, în calitatea asta ne-am întâlnit cu adevărat. Şi era extram de agreabil în relaţiile personale, iar în conversaţie era absolut sclipitor. Când am văzut prima oară la GDS filmul lui Gabriel Liiceanu, le-am spus oamenilor: „Ceea ce aţi văzut aici şi care vouă v-a plăcut atât de mult este de zece ori sub Cioran-ul adevărat. Nu acela era Cioran, acolo a fost prins când cobora panta“. Ca mare scriitor şi gânditor l-am descoperit pe Cioran nu prin cărţile româneşti – cu toate că „Pe culmile disperării“ e o carte mult mai acceptabilă, mai puternică, mai autentică decât „Schimbarea la faţă“, ci abia după „Precis de decomposition“.

Cu Ionescu eu eram înţeleptul, iar cu Cioran eram mai mult pe post de ascultător.

Cu Constantin Noica am avut legături mai strânse doar după ce m-am întors în România. E adevărat că ne cunoscusem la Paris; ne-am şi întâlnit acolo de vreo două-trei ori, dar întâmplător şi oarecum convenţional. Ne-am apropiat mult când mergeam la el la Păltiniş şi stăteam două-trei zile acolo, timp în care vorbeam despre o mulţime de lucruri. Dar la Paris ne întâlneam doar în treacăt şi schimbam câteva politeţuri convenţionale. (fragmente din cartea „Mihai Şora. Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir“)

 

Mihai Şora şi Facebookul

  Câteva fragmente de-ale lui Mihai Şora pe pagina sa de Facebook:

17 martie 2016. Nu departe de casa mea, în Amzei, se află o prăvălie care e deschisă tot timpul. Acolo obişnuim, Luiza şi cu mine, să mergem, pe la 2 dimineaţa, la cumpărături. Într-una din plimbările noastre, ne întâlnim cu Solomon Marcus. „A, vasăzică şi voi sunteţi pe alt fus orar!“, spune. Apoi se uită la coşul nostru. „Să luaţi nuci! Ştiţi ce fac eu? Le pun seara în apă, dimineaţa sunt fragede, fără …“ Şi aici începe o poveste despre inhibitori, toxine, molecule, germeni, reacţii, Food Enzyme Concept, experimente în laborator…La 3 dimineaţa, doi şoricei ascultă fermecaţi o conferinţă a Profesorului Solomon Marcus în Piaţa Amzei, la raionul fructe şi legume din magazinul Nic.

7 aprilie 2016.  Fermecata mea tabletă mă anunţă, în mod solemn, că – până în 7 noiembrie – mai sunt exact 7 luni, adică 7 x 30,5714285714 zile. :)

12 septembrie 2016. În satul Izvin, unde tatăl meu era preot şi unde am făcut primele clase, şcoala se afla peste drum de casa parohială. – O vecinătate luminoasă, firească şi simplă, care a înlăturat, în mintea mea, solemnitatea şi emoţia începutului de an şcolar. Toţi copiii din sat şi din împrejurimi erau adunaţi în aceeaşi încăpere, dascălul îi aşeza în bănci după vârste, iar destoinicia lui se vedea în uşurinţa de a face mai multe lucruri deodată: matematici în partea stângă a clasei, cu cei mari, istorie la mijloc, scriere şi citire în dreapta, cu cei mici.

La şase ani, când am apărut şi eu printre ceilalţi copii, Domnul Ştefan Ştefan, dascălul meu, era trecut de prima tinereţe. Un om bun şi blând, priceput în toate cele. Dar, mai cu seamă, un pedagog înţelept: văzând el că ştiu deja să citesc şi că mai casc ochii pe fereastră, s-a gândit să-mi dea de „lucru“. Şi m-a pus „profesor“ la copiii mai mari, unde aveam să le controlez temele. În timp ce Domnul Ştefan Ştefan se ocupa de copiii începători, într-o altă parte a clasei un băieţel serios şi concentrat examina cu atenţie sporită caietele „vlăjganilor“ din clasa a patra.

De atunci mi se spune „Domnule Profesor“.

22 septembrie 2016. Am avut un frate mai mare, Teodor, născut în 1915. Toată copilăria am trăit-o sub aura lui, devenită instanţă formativă. De fiecare dată când făceam câte o năzbâtie, Mama îmi spunea: „Todoraş nu ar fi făcut aşa ceva.“ Todoraş a murit la şase luni, de gripă spaniolă. Dacă ar fi fost vaccinat…

12 decembrie 2016. 18–24 de ani nu au mers la vot.

Poate şi pentru că 24–100 de ani nu au fost dascăli buni, n-au ştiut să-i înveţe la timp civismul, responsabilitatea, democraţia. Nu au izbutit să-i lumineze, să le vorbească mai convingător despre servituţile votului neexprimat.  Dar, ca şi alţii odinioară, 18–24 de ani vor învăţa singuri, din mers. Vor vedea cu ochii lor:

când vor merge în excursii la munte… – şi, în locul pădurilor, vor găsi un teren viran;
când vor da primul concurs pentru o slujbă… – şi, în locul lor, va fi angajat prostovanul nepot al primarului; când vor dori să-şi deschidă o mică afacere şi se vor prăbuşi sub teancul de hârtii şi acte inutile;
când primul lor copil va intra în spital pentru o banală fractură şi va ieşi paralizat sau amputat în urma unui „experiment“.

Atunci când îi va lovi prima nenorocire, abia atunci 18–24 de ani vor înţelege de ce ar fi trebuit să iasă la vot în ziua de 11 decembrie 2016.

12 decembrie 2016.  „– A venit apa caldă?
– A venit, da’ e rece.“

Dragi prieteni,
urmează patru ani de zgomote, lovituri la fluierul piciorului, cazne şi sincope.
În patru ani se pot întâmpla multe. Nu ştiu dacă voi mai fi aici, nici dacă voi mai apuca vreodată să merg la vot. Însă nu voi înceta să spun că absenteismul înseamnă, după mine, iresponsabilitate civică: poţi să desenezi o maimuţică pe buletinul de vot, să pui ştampila pe fiecare candidat sau pe niciunul, să-i tai pe toţi cu X-uri mari şi apăsate! După cum poţi vota candidatul ales de tine, cu bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză. Trebuie, adică, să mergi până la secţia de votare, să intri în cabina aceea şi să te exprimi. Modul în care decizi să votezi ţine de inteligenţa, de profunzimea sau de simplitatea gândirii tale: – în orice caz, participând. Pentru că democraţia înseamnă p a r t i c i p a r e, nu pasivitate; nici lene, indiferenţă sau dispreţ faţă de îndatoririle pe care le ai ca cetăţean cu drepturi depline, egale cu ale semenilor tăi.

Dacă e luni, dragii mei, urmează patru ani grei.

 


 

citeste totul despre: