Am dus vreo 60 de pagini de când am cumpărat-o. Orice carte pe care o cumpăr trebuie s-o citesc. Îmi place, nu-mi place, am cumpărat-o, trebuie s-o citesc! Asta e regula mea. Din respect pentru autor, pentru editor, pentru librar, trebuie s-o citesc! Respect pentru carte!

Dar romanul ăsta nu merge. Nu mi se „deschide“. Nu mă duce. Poate nu este pe gustul meu. Şi mai am două staţii până la Eroilor! Ochii îmi joacă pe aceeaşi pagină. Poate are o „cheie“ pe care n-am găsit-o nici după 60 de pagini citite. Sau „cheia“ se află pe ultima pagină? Mă duc pe ultima pagină. Nimic! De ce-am cumpărat romanul ăsta? Cărţile sunt bune indicatoare pentru drumul în viaţă, dar eu am ajuns într-o fundătură cu această carte.    

Sunt atâtea lucruri de făcut pe lumea asta, iar eu mă lamentez că nu pot să citesc o carte de 190 de pagini. S-o bifez în agenda mea de cititor. Să existe o agenţie (guvernamentală?) de citit, care să monitorizeze lecturile tuturor cetăţenilor, şi să mă duc la agenţie şi să raportez că am citit acest roman. Să se facă o întrecere, cine citeşte mai mult, un fel de maraton al lecturii, locul unu, doi, trei, cu premii în bani. Ce tâmpenie îmi trece prin minte! Cine mai dă (doi) bani în ziua de azi pe citit? Când toţi aleargă la serviciu, cu urgenţe, cu griji, cu şomaj, cu leafa de mizerie, cu ameninţarea restructurării, cu goana după bani! Lectura e un lux!

Sunt atâtea lucruri de făcut pe lumea asta, iar eu mă lamentez că nu pot să citesc o carte.

Am ajuns la Eroilor şi n-am citit nimic. Ies în staţia la 123. Aştept autobuzul. Merg două staţii, apuc să mai citesc, poate că autobuzul e un loc mai bun de citit! - îmi fac speranţe. Vine autobuzul. Mă aşez pe scaun. Mă uit pe geam, apoi la carte. N-o deschid. În faţa mea este un bărbat. Are peste 60 de ani, dar are o mutră luminoasă. Simt că mă studiază curios. Eu mă uit la copertă. Se uită şi el. Chiar se apleacă mai tare de spate ca s-o vadă mai bine. Îi întorc cartea. Studiază coperta. Îi întind cartea, poftim! O ia şi o întoarce pe coperta a IV-a. Parcă e dus cu pluta, după mutra lui cam jucăuşă. Atâţia pensionari săriţi de pe fix se tot umblă pe autobuzele astea. Ar trebui să stea acasă şi să citească! Bătrânul dă din cap mulţumit, zâmbeşte, parcă a descoperit ceva. Bate cu degetul în copertă, admirativ, e bună! Fac pariu că nici n-ai auzit de autorul ăsta, moşule! – gândesc cu aroganţă.

El deschide cartea la prima pagină. Se încruntă. Probabil că nu are ochelarii la îndemână. Mă uit pe geam. Uite că am ajuns la Cişmigiu! Trebuie să cobor. Mă ridic. El ridică privirea spre mine. Vrea să-mi dea cartea. Eu îi fac semn din mână, poţi s-o păstrezi! El insistă. Eu insist, e pentru dumneavoastră! Dă din cap, mulţumindu-mi. Mă reped la uşă, să cobor, să scap de carte, să-mi gonesc din minte prima frază a cărţii, căci despre moarte vorbeşte prima frază. Poate că el va rezista s-o citească, de la prima frază, cu moartea, până la ultima frază, dincolo de moarte. Eu sar din autobuz ca un dezertor. Şi-mi pare rău.