„L-au întâlnit pe Brâncuşi“. Portretul sculptorului, prin ochii celor care l-au cunoscut
0
Criticul de artă Doina Lemny, curatorul expoziţiei Brâncuşi din Festivalul Europalia, a adunat, în volumul "L-au întâlnit pe Brâncuşi", mai multe texte – interviuri cu persoane care l-au întâlnit pe Brâncuşi şi mărturii despre el, publicate în reviste sau în cărţi de memorii – pentru a completa cu elemente noi imaginea marelui artist.
"L-au întâlnit pe Brâncuşi", publicată, în română şi în franceză, în Colecţia Fapte, Idei, Documente a Editurii Vremea, e o carte de „mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuşi – loc de viaţă şi de creaţie – chiar dacă uneori contradictorii, aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei operelor şi mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă şi despre mediul artistic în care a evoluat, şi, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic şi discret, Brâncuşi nu-şi dezvăluia complet gândurile şi trăirile în diferitele conversaţii, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-şi mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate şi uneori adaptate”, apreciază autoarea Doina Lemny.
Anul 1909 îl găseşte pe Brâncuşi într-un atelier din strada Montparnasse, din Paris. Este vizitat zilnic de crema intelectualităţii vremii. Printre prietenii săi se numără Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger sau Marcel Duchamp. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Antonin Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercié, deşi mă iubea. Făceam ca şi el…
Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime“.
În fapt, din această mărturie asupra acelor ani, oferită de Constantin Brâncuşi însuşi, la bătrâneţe, lipseşte ceva. La acest moment, 1909, artistul român avea deja bazele viitoarei sale concepţii estetice, cea care avea să-i aducă renumele de astăzi.
Cu doi ani înainte, în 1907, fusese angajat să sculpteze monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău. Lucrarea finală a lui Brâncuşi fusese o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează. Intitulată „Rugăciune”, opera de artă este considerată astăzi o reprezentantă a primei etape de evoluţie către formele simplificate.
Un an mai târziu, în 1908, influenţa lui Rodin avea să devină complet vizibilă în prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. În acelaşi an, Brâncuşi sculptează şi prima sa lucrare cu adevărat originală: „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice.
Ce aveau toate aceste lucrări în comun? Dincolo de o viziune estetică unitară, era evident că Brâncuşi identificase o nouă metodă de lucru. O nouă tehnică sculpturală, cea a cioplirii directe. Românul părăsea astfel tehnica sculpturii occidentale, abordând tehnica cioplitorului, cel care se aşază în faţa blocului inform şi începe să taie fără a folosi un model de gips. Această tehnică, pe care Brâncuşi o învăţase la şcoala de meserii, fusese, până atunci, abordată doar de artiştii populari şi de artizanii decorativi. Instrumentele cele mai întâlnite în timpul copilăriei sale de la Hobiţa, ciocanul şi fierăstrăul, ajungeau astfel în marile ateliere din Paris, capitala culturală a Europei, la acel moment.
"Începând cu anul 1992, pentru pregătirea tezei mele de doctorat, mi-am propus să analizez toate documentele care puteau să aducă informaţii despre mediul artistic şi cultural în care a evoluat Constantin Brâncuşi, al cărui destin a fost excepţional: provenit dintr-o familie de ţărani de la poalele Carpaţilor, el a făcut o breşă în arta sculpturii care, la începutul secolului XX, părea a se fi oprit la un statuar fixat în marmoră, reluat şi copiat de nenumărate ori. Obsedată fiind de tot felul de întrebări, am parcurs şi studiat documentele de arhivă – corespondenţă, documente oficiale şi personale, păstrate în fondul Brâncuşi de la Centrul Pompidou la Paris şi din alte biblioteci din America. A parcurge arhiva unei personalităţi înseamnă a intra în intimitatea ei, înseamnă de asemenea a încerca să-i înţelegi parcursul, să limpezeşti anumite aspecte ale operei sale. Ca în oricare cercetare, fiecare detaliu din arhivă trimite la alte informaţii care, puse în context, alcătuiesc povestea unei vieţi închinate creaţiei. Pe tot acest parcurs, lung şi pasionant, am reţinut nume, adrese de persoane care l-au întâlnit, ceea ce mi-a permis să lărgesc aria de investigaţie", spune autoarea în prefaţa cărţii.
"Nutream încă speranţa să găsesc persoane care l-au cunoscut pe artist şi care ar fi putut să exprime sentimentele pe care le-au trăit când au fost în preajma lui. O selecţie a acestor documente s-a dovedit a fi necesară pentru că, ţinând cont de personalitatea excepţională a lui Brâncuşi şi de renumele său câştigat mai ales de când a pătruns în spaţiul american, unii martori nici măcar nu-l întâlniseră pe artist, dar reluaseră informaţii primite de la alte persoane care se exprimaseră deja. Am întâlnit de asemenea şi persoane care n-au acceptat să le înregistrez mărturiile, precum fiul nerecunoscut al artistului, John Moore. Acesta nici nu avea prea multe de spus pentru că nu l-a văzut pe Brâncuşi decât de două ori în viaţă şi, chiar şi atunci, artistul nu i-a adresat nicio vorbă. Filmul realizat în 2016 de cineastul-jurnalist Ionuţ Teianu relatează foarte bine această situaţie1. La rândul ei, Dina Vierny, modelul şi iubita lui Aristide Maillol, se ducea destul de des la Brâncuşi. Mărturia ei foarte emoţio nantă mi-a adus câteva elemente despre personalitatea lui: primită cu mare căldură şi curtoazie de Brâncuşi, care îi oferea de fiecare dată o cafea, ea era antrenată în lungi conversaţii în timpul cărora el o observa, aşa cum îşi observă un artist modelul. Dina Vierny a ţinut să scoată în evidenţă marea delicateţe a lui Brâncuşi faţă de femei, respectul cu care le trata. În două propoziţii, ea desfiinţează legendele despre numeroasele legături amoroase atribuite artistului. Dar, din păcate, nu a acceptat să o înregistrez, pentru că ea considera că ceea ce avea să spună nu era foarte important. Ceea ce dorea ea să-mi transmită cu orice preţ era admiraţia sa pentru Brâncuşi artistul, căruia îi reproşa totuşi că nu a recunoscut niciodată vreo influenţă pe care Maillol ar fi putut-o avea asupra sa", apreciază Doina Lemny.
"Am considerat necesar să adaug la aceste impresii „în direct” şi câteva mărturii publicate deja în reviste şi memorii încă din timpul vieţii sculptorului sau imediat după dispariţia sa.
Cinci mărturii mi s-au părut de un interes incontestabil pentru că ele vin din partea unor personalităţi care au fost în contact direct cu sculptorul: Jean Cassou, directorul Muzeului naţional de artă modernă din Paris, care a contribuit la acceptarea donaţiei artistului către Statul francez, Jacob Epstein, sculptorul american care a fost unul dintre cei mai importanţi apărători ai operei lui Brâncuşi în procesul acestuia cu vama americană, Reginald Pollack, un artist american care a fost în anii 1950 vecinul sculptorului şi Oscar Chelimsky, un alt artist american venit la Paris pentru o perioadă mai lungă şi care s-a instalat în impasse Ronsin. Scriitorul şi jurnalistul american, Samuel Putnam, s-a apropiat de Brâncuşi pentru că a urmărit cu fidelitate receptarea operei lui Brâncuşi în America, mai cu seamă pe parcursul desfăşurării procesului împotriva vămii americane, între 1926 şi 1928. Ajuns la Paris în anii 1940, Putnam îl vizitează în mai multe rânduri pe sculptorul român şi-i oferă un pachet cu extrase din presa americană privitoare la opera sa. El evocă această întâlnire într-unul din capitolele cărţii sale: Paris was our Mistress: Memoirs of a lost and found Generation, publicată în 1947 la The Viking Press New York. Toate aceste mărturii se adaugă altor amintiri şi declaraţii publicate şi răspândite în diverse reviste, după dispariţia lui Brâncuşi", punctează autoarea, în prefaţa cărţii.
Se încarcă comentariile...
