Ioana Pârvulescu, scriitoare: „De câte ori mă împunge acul vanităţii, mă gândesc la mama şi-mi trec simptomele“ INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scriitoarea Ioana Pârvulescu                                                                     Fotografii: Arhiva personală
Scriitoarea Ioana Pârvulescu                                                                     Fotografii: Arhiva personală

Scriitoarea Ioana Pârvulescu vorbeşte despre copilăria petrecută în Braşovul natal şi despre figura mamei, o femeie straşnică de la care a învăţat  multe şi care, încetul cu încetul, a devenit un adevărat model.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu (61 de ani) rememorează câteva momente-reper ale vieţii ei: atmosfera din casa părintească, adaptarea la Capitală, cu bunele şi relele ei, naveta şi anii de predare într-un sat din Giurgiu, şi ieşirea în stradă, în 1989, la Revoluţia care a prins-o la Braşov. Un episod special este prima întâlnire cu Monica Lovinescu, şi ea un model, despre care a şi scris o proză scurtă – recompensată, în 2018, cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, pe care prozatoarea l-a primit pentru a doua oară.  Nu lipseşte din acest interviu, nici actualitatea: adaptarea la timpul prezent, predarea online – „un caz de forţă majoră”, facebook-ul şi instagram-ul. Veţi regăsi, în răspunsurile Ioanei Pârvulescu un personaj discret, care apare şi în cărţile ei: timpul.


„Weekend Adevărul“:  În curând va apărea la editura Zsolnay, din Viena, traducerea germană a romanului „Inocenţii“, realizată de Georg Aescht. Să pornim deci de la această carte. În copilărie, vă doreaţi să deveniţi astronaut. De -unde până unde? Era un vis comun printre copiii din Braşovul natal?

Ioana Pârvulescu: Cei mai mulţi copii voiau să fie „cosmonauţi“ – aşa spuneam noi –, iar eu mă luam după ei. Ceva mai târziu, unul dintre noi a şi reuşit, braşoveanul Dumitru Prunariu. Dorinţa asta ţinea, cum bine aţi intuit, de „aerul timpului“. Fac parte dintre copiii care, chiar dacă la o vârstă fragedă, au prins în direct, la televizor, primul pas pe Lună. Probabil că e cel mai glorios moment universal din istoria generaţiei mele. Povestesc în „Inocenţii“ cum l-am trăit. De când se ştia, omul visase în fel şi chip la inaccesibila Lună şi încă ar fi putut descoperi orice acolo – extratereştri, o lume evoluată, tărâmuri mirifice sau monştri –, chiar dacă ştiinţa spunea altfel. Cine să creadă ce spune ştiinţa, până când nu vezi cu ochii tăi, la televizor! Acum puteam pentru prima dată să avem o dovadă empirică! Am fost martori la ridicarea cortinei. Vă daţi seama ce însemna asta pentru minţile noastre afânate? Imediat a încolţit în ele ideea zborului cosmic.

Spuneaţi, la un moment dat, că aţi fost un copil care, deşi „făcea foarte multe prostii, inspira încredere“. În ce fel de aventuri porneaţi pe străzile Braşovului?

Imitam cam tot ce se făcea în cărţile pe care le citeam. Dar oare nu face omul asta la toate vârstele? Or, în cărţile de aventuri, totul este permis, dar în numele unui scop final bun. Norocul nostru cred că a fost că literatura copilăriei avea foarte clar delimitarea între buni şi răi, bine şi rău. Abia mult mai târziu, în viaţă, îţi dai seama că lucrurile sunt un pic mai complicate, că de multe ori poţi face rău crezând că faci bine, că există drăcuşori care vor sau îţi vor doar răul şi, culmea, datorită cărora se obţine binele, la fel ca în declaraţia lui Mefisto, din Goethe, cel devenit după un timp şi nişte schimbări istorice, Voland, din Bulgakov: puterea care vrea mereu răul şi face binele.

Şi ce înseamnă mai exact că inspiraţi încredere?

În ce priveşte încrederea adulţilor în noi, probabil că tot de aici venea, eram în fond „copii buni“, care gândeau şi pregăteau surprize plăcute, fie şi stângace, şi care, chiar dacă lipseau toată ziua umblând pe Tâmpa, -Warthe sau Dealul Cetăţii şi căutând tuneluri secrete, se întorceau veseli, întregi şi nevătămaţi. Adică la fel cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn şi Becky (n.r. – personaje de-ale scriitorului american Mark Twain), cu Winnetou şi Old Shatterhand şi Old Firehand (n.r. – personajele create de scriitorul german Karl May),  la fel cu copiii căpitanului Grant (n.r. – cartea lui Jules Verne) şi câţi alţii. Fiind cea mai mică din grup şi căutând să fiu în pas cu cei mai mari, eram un amestec de nespusă naivitate şi maturitate foarte ciudată, pentru vârsta mea de atunci. Cam la fel sunt şi azi, dar invers: un amestec de maturitate, combinat cu o naivitate cam ciudată, pentru vârsta mea de acum.

Prima poezie, o baladă de dragoste

Ioana Parvulescu_Arhiva personală

La 10 ani deja scriaţi poeme, încurajată de bunica maternă.

Nu le-aş numi poeme. Erau versuri cât se poate de convenţionale, cu excepţia primei mele poezii, de la opt ani, care era o baladă de dragoste, mai întâi compusă în minte şi mai târziu scrisă pe hârtie. După acest debut în forţă, am trecut la poeme copilăreşti. Unele erau epice şi e interesant că aveam de pe atunci plăcerea asta. Când le-am recitit după ani de zile, am râs în hohote.

Care era ritualul de scriere?

Ritualul se repeta, ca orice ritual. Mama mare îmi dădea o temă, iar eu compuneam la iuţeală o poezioară banală, care pe ea o bucura şi pentru care primeam laude şi încurajări. Nu ştiu dacă i le luam în serios, e o vârstă la care mai mult simţi decât analizezi. Trebuie să spun că alţii din familie erau mult mai originali decât mine, dar se vede că nu i-a interesat să scrie. De pildă, fratele meu a scris prin clasa a V-a o scurtă compunere, după nişte inundaţii cumplite, atât de originală, încât profesorul lui de română n-a crezut că o făcuse singur şi a avut loc un mic conflict. Or, da, o făcuse absolut singur. Pe atunci părinţii nu se uitau la teme, nici nu se punea problema. Nu te întrebau măcar „Ce-ai făcut la şcoală?“, şi aici se mergea pe încredere, atât în copii, cât şi în profesori. Cu toate că mama era ea însăşi profesoară – de liceu –, nu-mi amintesc să se fi amestecat în treburile noastre de şcoală. Spre deosebire de fratele meu, care expedia compunerile, eu aveam tendinţa să scriu prea lung – grafomană! –, să spun totul, şi ceva pe deasupra. Mai târziu am învăţat că „înfrânarea“ e foarte importantă în exerciţiul scrisului. Nu scrii cât îţi vine şi cât ai putea, te mai abţii – e un lucru de mare folos şi care nu ştiu dacă se predă la cursurile de scriere creativă.

Părinţii cum erau cu dumneavoastră şi cu fratele dumneavoastră? Cine era mână de fier şi cine trata lucrurile mai blând?

Nu-mi amintesc să fi fost prea diferiţi, în atitudinea faţă de noi, mână de fier -n-am avut în familie, educaţia era mai degrabă de tip „pedagogie subtilă“. Dar tata avea o fire mai jucăuşă sau poate că mi-l amintesc aşa pentru că l-am avut în viaţă doar în copilărie. Mama însă avea un simţ al umorului de cea mai bună calitate, care i-a rămas până la sfârşit de tot, dublat de o sinceritate absolută, necontrolată. Mama n-a fost niciodată în viaţă ipocrită, nici măcar „diplomată“, şi -asta poate fi periculos. Şi mai avea o calitate pe care o învăţ de la ea – încă o învăţ, deşi ea nu mai e –: nu era vanitoasă. De câte ori mă împunge acul vanităţii – destul de prezent pe la noi, scriitorii, artiştii în general –, mă gândesc la ea şi îmi trec simptomele.

Aş îndrăzni o paralelă: oamenii s-au plâns de lockdown şi de mască, de lipsa de libertate dată de pandemie. Comunismul era aşa ceva, erai încuiat la tine în ţară, erai obligat să porţi nu mască pe gură, ci căluş, dar, în plus, frigul, mai greu de îndurat decât foamea, dar, şi mai în plus, faptul că nu puteai spune în gura mare ce gândeai şi că prizonieratul şi lacătul la gură nu erau ca să te vindeci, ca să nu se răspândească boala, ci dimpotrivă, ca ea să se menţină.

O adolescentă visătoare şi melancolică

Cum era Ioana Pârvulescu ca adolescentă?

Pentru că tocmai trăisem nişte morţi la rând, iar universul meu familiar şi familial se prăbuşise, am fost o adolescentă introvertită, melancolică, visătoare care scria în caietul ei, tot cel cu primele poezii, şi nu arăta nimănui ce scrie. Devenisem foarte timidă şi nesigură, dar îmi păstrasem câteva caracteristici în faţa lumii: curiozitatea de explorator, uimirea faţă de tot ce mi se întâmpla şi o încredere anume, greu de definit, transmisă probabil în gene. Credeam în steaua mea, cum se spune. Fără să ştiu exact spre ce mă îndreaptă ea, pentru că n-am vrut de la început să devin scriitoare. Pe de altă parte, ca orice fiinţă la vârsta aia, eram făcută din mai -multe Ioane: una era cea de acasă, alta cea de la şcoală, alta cea sportivă, alta cea leneşă, una care roşea uşor, alta care nu roşea la nimic, una nefericită, alta într-al nouălea cer, una îndrăgostită, alta dezîndrăgostită şi tot aşa. Mai prezente lucrurile de pe primul loc, decât alternativele. Şi una aşa cum era văzută din exterior şi cu totul şi cu totul alta aşa cum se vedea de la mine, din interior. Cred că asta e şi definiţia adolescenţei: discrepanţa maximă dintre cum eşti văzut, cum arăţi, şi cum te simţi.

Cum a fost mutarea, odată cu intrarea la Facultatea de Litere, la Bucureşti? Cum v-a primit oraşul?

Cu braţele deschise. Oamenii erau aici cu toţii ca rudele noastre regăţene. Erau vorbăreţi, drăgăstoşi, calzi, extrovertiţi, fără să fie în stare să ţină un secret, fără să se ţină de promisiuni – ceea ce în Braşov era socotit extrem de grav. Cu toate că aceste din urmă lucruri intrau în conflict cu educaţia mea ardelenească, primele îmi conveneau, amintindu-mi că în sângele meu se amestecă Ardealul şi Regatul. Am nimerit în Bucureşti în anii cu iernile cele mai grele ale comunismului, am îndurat uzura de zi cu zi, dar, fiind foarte tânără şi fără să fi cunoscut o lume cu adevărat liberă înainte, eram adaptată şi am rezistat. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat să îmbătrânesc în condiţiile de atunci, zi de zi de zi, vorba reclamei. Aş îndrăzni o paralelă: oamenii s-au plâns de lockdown şi de mască, de lipsa de libertate dată de pandemie. Comunismul era aşa ceva, erai încuiat la tine în ţară, erai obligat să porţi nu mască pe gură, ci căluş, dar, în plus, frigul, mai greu de îndurat decât foamea, dar, şi mai în plus, faptul că nu puteai spune în gura mare ce gândeai şi că prizonieratul şi lacătul la gură nu erau ca să te vindeci, ca să nu se răspândească boala, ci dimpotrivă, ca ea să se menţină.

Ioana Pârvulescu_foto_Arhiva personală

Foto: Ioana Pârvulescu, prin 1995

Un pupic ca o medaliere

Aţi predat şapte ani română la Şcoala nr. 1 Roata de Jos, din judeţul Giurgiu. Cum a fost prima experienţă la catedră? Ce au însemnat acei ani pentru cariera dumneavoastră de dascăl?

Ani grei şi complicaţi, dar experienţă complexă. În ea era cuprinsă şi naveta epuizantă  – să nu uităm că se lucra şi sâmbăta –, care ţine tot de anii de formare ai generaţiei noastre şi ore prea multe şi elevi prea mulţi într-o clasă, dar şi bucuria de a lucra cu copii entuziaşti, drăguţi, şi necazul „directivelor“ venite „de sus“ şi al inspecţiilor. Acum, că e primăvară, îmi amintesc cum lunea dimineaţa, copiii cărora le eram dirigintă, veneau cu bucheţele de „turcaleţi“.  „Măseaua ciutei“ cred că e numele oficial. Le culegeau duminica din pădurice şi făceau coadă să mi le dea, strălucind literalmente de mândrie că îmi fac o asemenea bucurie. Eu chiar mă bucuram şi îi şi pupam. Apoi fugeau la loc, cu o figură de parcă ar fi primit vreo medalie. Cât despre ceea ce predam, mă străduiam să depăşesc programa, dar trebuia să-i învăţ şi tot felul de chestii standard, pentru examen.

Ce regretaţi din acea perioadă?

Că nu aveam mai multă libertate, deşi nu respectam nici pe departe tot ce mi se impunea, şi că posibilităţile lor, după ce terminau 10 clase, erau destul de limitate. Şi că, dacă ce am făcut eu cu ei în cei şapte ani ar fi putut face oricine, în schimb ce aş fi putut face eu cu aceşti ani de maximă putere creatoare, irosiţi pe osteneli în mare parte fără rost, s-a pierdut pentru totdeauna.

Cea mai puternică emoţie colectivă

Apropo de amintiri pregnante, cum vă aduceţi aminte de momentul Revoluţiei? Vă gândeaţi în acea epocă de tristă amintire că va veni un moment în care comunismul fi istorie?

Erau, pe atunci, două categorii de oameni şi, dacă ar fi existat Facebookul, s-ar fi certat între ei cu siguranţă, la nesfârşit: cei care credeau că nu vom scăpa niciodată de comunism şi de Ceauşescu – formula consacrată era „mămăliga nu explodează“ – şi optimiştii care, dimpotrivă, spuneau că nu mai e mult şi scăpăm, că poţi ascunde grenade în orice mămăligă. Desigur, cu variante: că Ceauşescu arată cam gălbejit şi are o boală mortală, că vine fiul Nicuşor care, pasămite, va relaxa lucrurile, că vreun erou îi va ucide cu preţul vieţii şi multe altele. La o Revoluţie nu auzisem să se fi gândit nimeni, cel puţin nu până în toamna lui 1989.

Dumneavoastră din ce categorie făceaţi parte?

Eu făceam parte dintre optimişti. În decembrie ’89 s-a intrat mai repede decât de obicei în vacanţa de iarnă, iar acum mă întreb de ce. Aşa că m-am dus la Braşov. Acolo am prins ziua de 21 când, da, am ieşit cu toţi tinerii din casa noastră, pe stradă, intrând în rândurile de oameni care puteau striga, pentru prima dată un lucru nemaiauzit ca „Jos Ceauşescu!“. A fost cea mai puternică emoţie colectivă pe care am trăit-o vreodată. Ce bucurie era să găseşti în mulţime oameni cunoscuţi, despre care nu ştiai că au atâta curaj, să le zâmbeşti şi să-ţi răspundă la zâmbet cu ochii strălucitori. Când trec pe lângă crucile puse în memoria celor morţi atunci – într-un părculeţ, lângă teatrul dramatic din Braşov – mă cuprinde o îngrozitoare tristeţe. Oricare dintre cei care am ieşit atunci pe stradă, în 21 decembrie, era gata să moară. Aveam toată viaţa înainte, dar nu conta. Vă daţi seama, totuşi, ce înseamnă asta? Câte asemenea momente sunt în viaţa unui om? După aceea, mitingurile la care am mai mers constant n-au fost decât palide copii ale acelui intens, aproape ireal moment.

 

De ce i-a fost citit greşit unul dintre volume

Sursa Foto: Facebook Humanitas Braşov

În primul an al democraţiei româneşti, debutaţi cu volumul de poezii „Lenevind într-un ochi“. Cum v-aţi simţit când v-aţi văzut volumul pe piaţă?

Dintre toate cărţile publicate de mine a fost cea mai necăjită. Cartea zăcea de câţiva ani la o editură. Trecuse prin cenzură sau poate doar o precenzură redacţională şi, oricât de ciudat ar părea, îmi fusese schimbat titlul. Mi s-a propus „Nervuri“. Or, ideea cărţii era că eu mă aflu într-unul din ochii lui, unde stau şi lenevesc, urmărind ce se întâmplă, ce adună privirea lui. Titlul, chiar dacă intriga iniţial, se lămurea când citeai. Cartea n-a apărut până în 1990. În schimb mi-au apărut câteva poeme într-un volum colectiv, „13 poeţi“ şi trebuie să spun că poemele mele de acolo au fost lăudate de Nicolae Manolescu în „România literară“. Era ceva, să te remarce Manolescu, pe tine, un om complet necunoscut, într-un volum colectiv, înainte  de ’90. Când volumul s-a publicat, în fine, în primele luni din 1990, titlul fusese pus la loc, în schimb coperta, pe care mi-o făcuse Dan Stanciu, a fost înlocuită cu una de literă. Coperta propusă de Dan avea două personaje de secol XIX, aş spune acum că Iulia şi Conu Costache Boerescu – o pură previziune. Nu ştiu dacă Dan o mai are, m-aş bucura s-o revăd. Oricum, modestul meu debut s-a pierdut în noutatea absolută şi nepoetică a anului unu din noua istorie – şi toţi cei care l-au trăit vor înţelege ce spun.

Aveţi o pasiune pentru trecut, în special pentru perioada interbelică. Ce vă atrage cel mai mult la România interbelică?

Nu, mă tem că aici vă înşelaţi. Pasiunea mea este pentru sfârşitul de secol XX şi începutul de secol XX, adică ceea ce s-a numit Belle Époque. E drept, prima carte pe care am scris-o despre trecut se referea la Interbelic. Găsesc acum prilejul să risipesc o prejudecată legată de „Întoarcere în Bucureştiul interbelic“ (n.r. – volum pe care l-a publicat în 2003). Era o carte de alt tip decât cele scrise până atunci şi mă tem că unii comentatori n-au înţeles de la început ce e cu ea. De fapt, unii au citit altă carte, una de istorie sau de ideologie, nu pe cea scrisă de mine. Au scăpat miza şi tipul. N-au priceput în ce tip se încadra: genul „Viaţa cotidiană în Roma antică“.

Foto: La New York, la o partidă de şah cu Jan Karski

Ioana Pârvulescu_foto_Arhiva personală

„Am scris cinstit“

De ce credeţi că s-a întâmplat aşa ?

Pe-atunci nu se prea scriseseră la noi asemenea cărţi, iar oamenii le citeau cu ochelari greşiţi. Eu făceam cel mult antropologie, ei voiau să fi făcut istorie şi am fost acuzată că nu vorbesc despre această istorie. În „viaţa cotidiană în Roma antică“ nu scrii despre războaie, masacre, schimbări de împăraţi, ci despre cum se îmbrăcau, ce mâncau, cum se distrau, cum iubeau romanii pe-atunci. Despre toate astea am scris şi eu. Desigur, am ales categoria de oameni care a lăsat mărturii scrise. Personajul meu colectiv este format mai ales din scriitori şi jurnalişti. Dar în mare, tiparul e valabil şi la alţii, şi în centru şi la mahala – care aspira să se poarte ca în centru şi să devină centru. 

N-am avut pretenţii să acopăr tot, dar am recuperat, pentru prima dată masiv, un stil de viaţă care fusese uitat ani de zile. Fără cosmetizări, fără deformări. N-am pornit de la vreo nostalgie, nici de la paseism – am risipit confuzia asta în „Cartea întrebărilor“ şi nu, nu sunt paseistă! –,  n-am fost influenţată de nimeni şi cu siguranţă n-am aplicat vreo grilă ideologică. Am scris cinstit, am refăcut imaginea aşa cum rezulta din jurnalele intime, ziarele, scrisorile, romanele şi documentele citite. Am făcut, da, o călătorie în timp. Nu am descris lucrurile istorice care, ele, nu se întâmplau zilnic, ci erau evenimente speciale, pentru că despre viaţa de zi cu zi am vrut eu să scriu. Cea în care te interesează ce mănânci, cu ce te îmbraci, cu cine te întâlneşti, pe cine iubeşti, la ce restaurant mergi, la ce film, grijile mărunte. Acelaşi demers l-am făcut şi în volumul colectiv despre comunism: unii voiau să scrie experienţe despre torturi, închisoare, arestări – eu am refuzat: am vrut doar cotidianul, banalul, viaţa „normală“ – care s-a dovedit anormală, de fapt.

Aţi scris despre viaţa cotidiană în Bucureştiul secolului XIX, despre Interbelic, precum şi despre comunism. Ce ar trebui să înveţe România de astăzi din trecut? Care credeţi că ar fi lecţia pe care ar trebui să o ştim? 

Comparând cele trei situaţii, îţi dai seama că, dincolo de tot ce spun ideologii, fie ei oricât de inteligenţi şi de bună credinţă, există o realitate de zi cu zi pe care o resimt oamenii, şi că tocmai aceasta e verificarea cotidiană a reuşitei sau nereuşitei unui sistem politic. Şi când vorbesc de viaţa cotidiană, vorbesc şi de suflet, ba chiar şi de conştiinţa cotidiană. Dintre cele trei epoci supuse de mine acestei probe „matematice“, categoric cea mai bună, din toate aceste puncte de vedere – cotidian, bucurie, încredere, conştiinţă curată – s-a dovedit sfârşitul de secol XIX şi primul deceniu al secolului XX. Nu un bine absolut, ci un bine relativ, cu haşuri, cum e totdeauna binele. Începând cu deceniul patru din Interbelic s-a mers însă din greşeală în greşeală şi nici azi n-am ieşit din derută.

 

„Prima impresie când i-am vorbit Monicăi Lovinescu era că vocea ei şi ea sunt, cumva, independente“

Ioana Parvulescu_foto_Arhiva personală

Alături de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (în picioare, centru) 

 

Cărţile dumneavoastră se bucură de succes. În 2013 şi 2018 aţi fost recompensată cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, în cel din urmă an, pentru un text dedicat Monicăi Lovinescu.

Ioana Pârvulescu: Succesul e o noţiune relativă şi nu e ţinta mea, dar e binevenit, categoric, pentru că îţi dă încredere – iar în cazuri fericite, îţi aduce şi bani. Totuşi o să fac o declaraţie pe proprie răspundere: mereu am scris de fapt pentru câţiva prieteni, nu pentru succes. Dacă la ei „am succes“, pentru mine ceea ce am făcut are sens. Lauda unui singur om poate avea valoarea tuturor premiilor din lume. La rigoare, se poate spune că fiecare dintre noi scrie pentru o mână de oameni. Unii scriu pentru ei înşişi. Mie eu nu-mi ajunge, trebuie să existe un tu pentru care se naşte o carte. Câţiva tu, de-a lungul unei vieţi. Acum însă, am tot mai des senzaţia unor cititori necunoscuţi, ideali, pe care n-o să-i cunosc poate niciodată, dar pentru care merită să scriu. E un sentiment foarte bun.

Cum a fost să scrieţi pe o temă dată –„valori europene“ –, şi nu v-a fost teamă că juriul nu va rezona cu figura aleasă?

În ce o priveşte pe Monica Lovinescu, ideea mea a fost ca, indiferent dacă iau sau nu premiul – de fapt nu mi-am pus nici o clipă problema că l-aş lua – figura ei, viaţa ei să ajungă în lume. Ştiam că toate prozele participante vor fi publicate în engleză, astfel că demersul meu nu era inutil. Am mai povestit: scrisesm mai întâi o proză de actualitate, cu umor, cu o întorsătură ingenioasă, dar cu o miză mai puţin precisă. În ultima clipă am renunţat la ea, gândindu-mă că irosesc o şansă: aceea de a face cunoscută o femeie care, pentru mine, are aură de eroină.

Spiritul luptător şi fragilitatea Monicăi Lovinescu

Apropo de Monica Lovinescu, cum a fost prima dată când aţi întâlnit-o? Ce v-a impresionat la ea? 

A fost într-o primăvară, cred că prin mai, la librăria Kretzulescu. La prima ei venire în România, deşi am fost şi eu în mulţimea din curtea de la Grupul pentru Dialog Social, n-am încercat să-i vorbesc. Acum, la Kretzulescu, venisem dintr-o excursie în Bucegi şi îi culesesem special un buchet de flori de -munte, între care şi atât de rarele genţiane-cupă, de un albastru unic, unele dintre florile mele preferate. Le-am pus un şerveţel umed la cozi, ca să nu se ofilească. Iar prima impresie când i-am vorbit direct era că vocea ei şi ea sunt, cumva, independente. Vocea era personalitatea ei publică, istorică, luptătoarea din ea, rezistenta, partea lucidă, însă ea însăşi era o femeie interbelică, aş spune chiar o tânără interbelică – rămăsese -foarte tânără – modernă, fragilă, plină de durere şi de nevoie de afecţiune.

Speranţele referitoare la viitor, fie el apropiat sau nu, sunt foarte moderate. Nu fac parte dintre cei care cred neapărat că trecerea anilor – la nivel de omenire – îi face pe oameni mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi.

Să vorbim puţin şi despre prezent. Sunteţi profesoară de literatură, la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cum vă simţiţi predând cursuri online? 

Este un caz de forţă majoră şi aşa trebuie privit. Nu se compară cu predatul faţă în faţă, lipseşte rumoarea sălii sau acel moment de tăcere, când toată lumea îşi ţine respiraţia. Lipseşte râsul molipsitor sau murmurul întrebător. Nu e vorba că îmi lipsesc doar mie, studenţilor le lipsesc în primul rând. Am mai spus-o, meseria de profesor are şi o latură de spectacol, profesorul se adaptează sălii şi o modelează cu vorbele lui, iar publicul intervine cu atitudinea lui şi-l influenţează pe „actor“. Acum această parte de modelare se face în gol. Într-un amfiteatru, într-o sală de seminar eşti într-o intersecţie de stări sufleteşti care creează un tot viu. Nu în ultimul rând, cred că studenţilor le lipseşte un loc unde se puteau împrieteni, îndrăgosti, unde, dacă se plictiseau, scriau pe bancă sau citeau ce au scris „înaintaşii“ (m-am distrat într-o zi, aşezându-mă într-o bancă, unde erau consemnate vrute şi nevrute!), unde şi pauza avea rolul ei coagulator. Online informaţia se poate transmite, fără doar şi poate, dar întruparea lipseşte.

Nevoia unei zile cu 72 de ore

Ioana Pârvulescu_foto_Arhiva personală

Cum îşi petrece Ioana Pârvulescu vremea în pandemie? A apucat să vadă mai multe filme sau seriale, să citească mai mult?

Timpul meu n-a crescut. Oamenii au devenit aproape abuzivi, în noile condiţii: invitaţiile online curg, iar dacă ar fi să spui „da“ la toate, ai avea nevoie de zile nu cu 24, ci cu 72 de ore. Cu cititul lucrurile nu se prea schimbă, la mine, nu citesc enorm, ci constant. E ca o hrană, da. Sunt cinefilă, dar îmi plac tot mai puţine filme dintre cele care se fac azi, pentru că toate sunt ţintite, făcute ca să ia premii – şi să corespundă noilor „cerinţe“ şi „directive“ – , nu ca să facă o bucurie publicului. În privinţa asta, literatura se dovedeşte mult mai variată şi mai liberă, iar scriitorii mai puţin supuşi!

La ce v-aţi uitat în ultima vreme, ne daţi un exemplu?

În pandemie am văzut un singur serial, ce-i drept, cu multe sezoane, „Friends“, extrem de simpatic, cu mult umor.

Vaccinurile pe care nu le avem

Cum staţi cu teama faţă de virus?

De virus nu mi-e mai teamă decât de toate pericolele care ne pasc. Să precizez că m-am vaccinat cât de repede am putut – excelent organizat centrul Romexpo, felicitări celor care au făcut-o! Dacă împotriva cutremurului, a infarctului sau chiar a prostiei care omoară nu te poţi vaccina, măcar împotriva covidului – poţi.

Ce speranţe aveţi pentru viitorul apropiat al lumii?

Speranţele referitoare la viitor, fie el apropiat sau nu, sunt foarte moderate. Nu fac parte dintre cei care cred neapărat că trecerea anilor – la nivel de omenire – îi face pe oameni mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi. Omenirea, homo erectus, nu prea pare să ştie să-şi trăiască cu demnitate vârsta de aproape două milioane de ani, iar nonconformistul, modernul homo sapiens, la cei aproximativ 300.000 de ani ai lui, are încă probleme cu pubertatea.

Sunteţi destul de activă şi pe Facebook, şi pe Instagram.

Instagramul l-am creat pentru că e cu fotografii – un lucru care îmi place, ca toate artele vizuale – şi e fără comentarii. Acum, după un an şi ceva, continuă să-mi placă, e o oază. Urmăresc preponderent mari muzee ale lumii şi lucruri de tip map_of_Italy

„Pe Facebook mă oboseşte vorbăria nesfârşită“

Atunci cum vă înţelegeţi cu Facebookul ?

Facebookul l-am creat doar de nevoie, când a început pandemia, pentru că mi-am făcut grupuri cu studenţii. Când le pui fotografii, articole, diverse remarci pe -Facebook e deja pentru ei un fel de vacanţă, nu mai e obligaţie şcolară. Ai deci ocazia să le deschizi nişte ferestre, nişte uşi. Iar dincolo de ele se află lumea cărţii, lumea pur şi simplu. În schimb, în afara grupului cu studenţii, pe Facebook mă oboseşte vorbăria nesfârşită: fiecare cu obsesiile lui. E şi mult prea multă ceartă. Facebookul e un fel de cafenea, un restaurant în care auzi ce se discută la toate mesele mari sau mici şi asta e foarte puţin plăcut. Sau o maşină de citit gândurile. Nu e deloc grozav să ştii tot, nu e nici măcar spectaculos, a demonstrat-o incredibil de precis André -Maurois, în „Maşina de citit gândurile“, deja în 1937. Dacă trăia azi, el şi-ar fi numit cartea, „Facebook, maşina de citit gândurile“. Pot spune că nu mi-am dorit niciodată aşa ceva, iar acum, când am nervii mai tociţi, cu atât mai puţin. Dar sunt câţiva oameni care mă interesează, acolo, simt şi multă prietenie, are şi umor, uneori se opune prostiei, şi de-asta îl ţin – încă, dar nu ştiu cât mai rezist, exact. E bine că pot da şi veşti literare despre mine – autoreclamă, ce mai! –, pentru că, vorba lui Manguel (n.r. – Alberto Adrián Manguel, scriitor şi traducător de origine argentiniană), scriitorul de azi e pur şi simplu obligat să fie ceva între agent de publicitate şi vânzător ambulant.

În prezent, la ce proiect lucraţi?

Proiectul unei bune înţelegeri cu timpul şi cu timpurile. Nu e deloc simplu.

 

De două ori laureată a Premiului European pentru Literatură

Ioana Pârvulescu_foto_Arhiva personală

Numele:
Ioana Pârvulescu

Data şi locul naşterii:
10 ianuarie 1960, Braşov

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, în 1983, unde predă literatură modernă.
  • A fost timp de 18 ani redactor la „România literară“. La Editura Humanitas, a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“.
  • În 2013 şi 2018, a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.
  • Printre scrierile sale, se numără: „Lenevind într-un ochi“, „Alfabetul doamnelor“ , „Întoarcere în Bucureştiul interbelic“, „În intimitatea secolului 19“ „Întoarcere în secolul 21“ „Viaţa începe vineri“ „Cartea întrebărilor“, „Inocenţii“, „Prevestirea“.

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite