INTERVIU Nora Iuga: „Inspiraţia pentru mine e aproape identică cu excitaţia“

INTERVIU
Nora Iuga: „Inspiraţia
pentru 
mine e aproape 
identică cu excitaţia“

Nora Iuga

Pentru Nora Iuga, literatura, dragostea, erotismul şi moartea convieţuiesc şi ajung chiar să se întrepătrundă, să fie interdependente.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nora Iuga vorbeşte deschis despre vârsta ei, ajunsă la 83 de ani, dar şi despre sexualitate. Inclusiv despre erotismul vârstei a treia – un subiect considerat de mulţi tabu, dar care e cât se poate de real. Scrie despre toate acestea în cărţile ei, dar nu se sfieşte să le spună şi direct. De fapt, respinge ipocrizia şi în literatura ei, şi în viaţa de zi cu zi. Asta face din ea o mare scriitoare şi o interlocutoare redutabilă.

 

„Weekend Adevărul“: Aţi scris şi poezie, şi proză. Unii spun că poezia se scrie la tinereţe şi proză când te mai coci. Cum a fost la dumneavoastră?
Nora Iuga: Când eram fetiţă de 13 ani, visam foarte tare să devin scriitoare, dar asta în mintea mea însemna prozatoare, nu poetă. Îmi doream să scriu romane. La 14 ani chiar am început să scriu un roman. Eu eram personajul principal şi mă vedeam femeie la 40 de ani, bolnavă de cancer. Pe vremea aceea, eram absolut convinsă că voi muri de cancer la 40 de ani. Văzând eu, după vreo două pagini de roman, că nu mai merge, că nu-mi vine nimic în minte, am luat o carte din bibliotecă – nu mai ţin minte ce roman era –, am deschis-o la întâmplare, am găsit un fragment şi l-am copiat în continuarea romanului meu. Înnebunită de cum suna, le-am citit colegelor şi, spre marea mea decepţie, toate mi-au spus că a doua parte e mult mai bună decât începutul. Mi-am zis că nu am talent pentru asta. După câteva luni, am scris două poezii. Mi-am dat seama încă de pe atunci că sunt extraordinar de proaste. Le ţin minte şi acum. Una începea aşa: „Lunca iar a înflorit/ Şi pomii au înverzit/ După lunga aşteptare/ A venit iar prinţul soare.“

Deci v-aţi dat seama de la bun început că sunt proaste?
Da. Îmi ziceam: „Nu se poate, asta sună chiar mai prost decât Eminescu! Prin urmare, e mai bine să te laşi“. Mie nu mi-a plăcut Eminescu în liceu. Dar nici Bacovia, care place elevilor de azi sau celor de acum 30 de ani, când a făcut fiul meu liceul.

FORMA, COSTUMUL, MASCA
De ce nu vă plăcea Bacovia?

Că nu puteam suporta atâta tristeţe şi iar tristeţe. Aveam şi eu momentele mele de melancolie, dar simţeam nevoia şi de puţin joc. Îmi plăceau de pe-atunci forma, costumul, masca. Mama era balerină, o vedeam pe scenă şi eram foarte des în cabinele balerinelor. Poate de aceea s-a făcut un transfer şi chiar şi în literatură mi-a plăcut forma, mi-au plăcut figurile de stil, culorile, ritmurile.

Şi Eminescu?
Nu-mi plăcea pentru că mi se părea greu pentru mine. Aveam impresia că mă duce de mână într-o peşteră a gândirii, într-un străfund foarte întunecat, unde eu nu puteam să ajung. Unde nu era o suferinţă umană, ca la Bacovia, ci...

Era de pe o altă planetă.
Foarte bine ai spus! Mă ducea pe o planetă total necunoscută. De altfel, nici acum nu-mi place Eminescu, numai că acum nu-mi place fiindcă-i prea poetic. Mie îmi place limbajul tinerilor, minimalismul ăsta, cum se vorbeşte pe stradă. Poate din cauza asta acum prefer proza poeziei. Totuşi, în liceu, în vremea în care consideram că Eminescu mă duce prin catacombe, poemul meu preferat din Eminescu era „Strigoii“. Iar, după ce m-am căsătorit şi a venit Tiberiu al meu pe lume, am vrut să-i pun numele Arald. Dar s-a opus taică-său.

„VISEZ CUVINTE“
Ce au specific scrisul de proză, respectiv scrisul de poezie?

Proza o fac mai mult din reprezentare, din amintire, în schimb poezia o fac spontan, oriunde m-aş afla. Vine peste mine ca un fulger, e ca un coup de foudre. Pot să aud cum vorbesc două femei în metrou, şi una zice că a văzut un câine tăiat de un tramvai – iar chestia asta mă poate lovi atât de tare, ca un pumn în plex, încât să-mi vină în minte ceva, în continuarea acelei replici. Îmi notez imediat pe hârtie şi încep un poem. Am făcut asta de multe ori pe stradă. În orice situaţie. Şi în bucătărie, când gătesc, şi un bondar se loveşte de geam şi-mi evocă nu ştiu ce, îmi notez imediat. Sau noaptea... În ultima vreme, de când sunt bătrână, visez mai mult în cuvinte decât în imagini. Visez cuvinte. Mă trezesc cu fraza pe buze şi mi se pare că e ceva genial. Atunci sar din pat şi mi-o notez pe hârtie. Interesant e că, de foarte multe ori, ceea ce credeam eu că e genial, în momentul în care vreau să pun pe hârtie, îmi dau seama că falsific. Fiindcă de fapt cuvintele din vis nu sunt unele reale, care aparţin vreunei limbi. Eu trebuie să decriptez aceste cuvinte şi, făcând asta, am impresia că falsific.

Credeţi în inspiraţie?
Cred orbeşte în ea, nu pot să scriu o propoziţie fără inspiraţie.

Şi de unde vine?
Nu are nicio legătură cu metafizica şi nu ne-o dictează cineva de sus, din spaţii necunoscute. Ea ne vine din trup. Sunt sigură de asta. Momentul în care îţi vin valul acela teribil, furnicăturile acelea, dorinţa aceea fierbinte seamănă atât de bine cu dorinţa dragostei trupeşti! Inspiraţia pentru mine e aproape identică cu excitaţia. Scuză-mă, eşti un bărbat tânăr, dar nu pot să nu-ţi spun deschis că simt acest lucru. Prin poezie, se împlineşte actul exact cum se împlineşte actul în iubire. De aceea, literatura e creaţie – şi prin asta înţeleg şi naşterea de copii, şi crearea Universului. Artistul e în felul lui Dumnezeu, care creează lumea. Nu vreau să-l ridic pe scriitor pe nu ştiu ce piedestal, dar face aceeaşi meserie ca Dumnezeu.

Când vorbiţi de Dumnezeu, faceţi o metaforă sau chiar credeţi?
Cred într-un mecanism superior care conduce tot. Îi dau valenţele unui Dumnezeu. Mi-e greu să-i spun Dumnezeu, pentru că, dacă nu mi-l pot reprezenta, nu pot să-i dau nici nume.

 

Vârstele dragostei

 

Nora Iuga în adolescenţă şi la 37 de ani

De unde vă vine tonusul pe care-l aveţi?
Am spus o dată un lucru în Germania, despre care s-a vorbit apoi. A fost ceva destul de neruşinat – pentru românii noştri, în orice caz... Am spus că sunt convinsă că instinctul sexual e mai inteligent decât inteligenţa. Chestia asta i-a plăcut Hertei
Müller la nebunie şi a făcut-o publică. Motorul care mişcă lumea şi care fabrică întruna lume e sexualitatea. Şi, dacă tot vorbim acum de Dumnezeu, cred că Lui în primul rând îi place şi El este primul care simte că trebuie să aibă grijă de acest motor.

Da, dar unii spun că sexualitatea ne-a adus şi moartea, că plătim plăcerea cu moarte.
Mă întreb dacă bietele planete care mor cunosc sexualitatea sau plăcerea sexuală.

Dacă tot suntem la subiecte din acestea grele şi grave: la moarte v-aţi gândit?
Da, la moarte mă gândesc în ultima vreme foarte des. Mă gândesc de mult timp la ea, de altfel. În adolescenţă credeam că nu voi muri niciodată. Am crezut că e posibil să se întâmple o minune cu mine. Ideea că o să mor la 40 de ani de cancer mi-a trecut repede. Cred că era, de altfel, o sugestie literară, probabil că citisem prin nişte cărţi o asemenea poveste. Nu venea din interiorul meu. Am început să mă gândesc serios la moarte după ce am împlinit 30 de ani, când mi-am dat seama că toată lumea trebuie să moară. Atunci am început să conştientizez. Şi tot de atunci m-am ales şi cu un fel de obsesie, pe care o am şi-n ziua de azi. Obsesia cu cancerul. De multe ori mă surprind pipăindu-mă în diverse locuri şi orice prostie mie mi se pare că ar putea fi aşa ceva. Acum, fiind atât de bătrână, mă gândesc că probabil am metastaze, când mă scol din somn şi nu mi-e bine. (râde). Uite că râd, că mi se pare chiar caraghioasă obsesia asta. Oricum, ştiu că nu voi mai face nimic, chiar dacă aş afla că este aşa. La 83 de ani, ar fi chiar absurd să te supui operaţiilor sau tratamentelor.

MAMA ŞI TATA
Hai să vorbim, totuşi, despre lucruri frumoase! De exemplu, despre dragoste. Există vârste ale dragostei?

Da. La mine a început foarte devreme. Nu am făcut parte dintre fetiţele care se îndrăgostesc de taţii lor. Tata nu mi-a plăcut niciodată, pentru că mi se părea că e prea grăsuţ. Mama era ca un bibelou şi eu am iubit-o pe ea. Eram în stare să stau o oră întreagă cuminte şi s-o privesc cum se machiază în oglindă.

Şi n-aţi vrut să vă faceţi şi dumneavoastră balerină?
Ba da, mi-am dorit foarte mult, dar nu m-a lăsat mama. Mai târziu, când aveam 12-13 ani, chiar mi-a spus în faţă că nu vrea pentru nimic în lume să mă fac balerină, că vede ce temperament am, că-i semăn tatălui meu şi se teme că o să devin o femeie uşoară. Ca să vezi mentalitate! Ea, care a fost balerină şi totodată o femeie de familie!

BĂIEŢELUL DE 6-7 ANI
Să revenim la vârstele dragostei...

Prima dragoste a fost la 5 ani, când locuiam în Germania. M-am îndrăgostit de băiatul bucătăresei de la restaurantul hotelului unde locuiam. Tata cânta în orchestra restaurantului. Pe băieţel îl chema Eugen şi avea vreo 6-7 ani. Ţin minte că m-am dus la un moment dat la el acasă şi i-am zis: „Tu ştii că mămica mea e balerină? Vrei să-ţi arăt cum dansează?“. Şi i-am dansat aproape o oră lui Eugen. Ne-am simţit foarte bine. Când am plecat din Germania, după o lună, mama lui Eugen ne-a condus la gară şi ne-a spus că băiatul nu dormise toată noaptea, că pleca Nori. După Eugen nu am mai avut un timp niciun amor. Al doilea a fost foarte târziu.

PLĂCEREA FĂRĂ OBIECT
În adolescenţă, probabil.
Nu, mult mai târziu. În adolescenţă nu am avut iubiri, ci atunci am cunoscut altceva. Pe la vârsta de 12-13 ani, sentimentul de iubire s-a născut odată cu sentimentul poeziei. Eram la Sibiu şi învăţam la maicile ursuline. S-ar putea ca, din cauza maicilor, în subconştientul meu să fi existat un soi de interdicţie faţă de atracţia pe care eventual aş fi simţit-o pentru un băiat. Totuşi, cum spun, s-a întâmplat ceva legat de poezie. Era primăvară, tata exersa în camera de alături piesa „Zefirul“ de Jen Hubay, care-mi plăcea mie foarte tare. Eu stăteam în bucătărie cu maculatorul pe masă şi învăţam după notiţele de la şcoală. Şi, dintr-odată, am început să scriu poezia aia de care ţi-am zis, cu „Lunca iar a înverzit“. Şi aşa s-a întâmplat... Şi îmi amintesc şi altă întâmplare similară. Tata îşi uitase acasă sacâzul şi mama mi-a zis să iau sacâzul şi să fug la restaurantul unde cânta tata. Ei bine, alergatul acela mi-a creat o răsuflare accelerată, probabil mi s-a ridicat sângele în obraji şi am simţit o căldură extraordinară însoţită de o bucurie nemaiîntâlnită până atunci. Totul mă bucura – aerul, vitrinele –, se întâmplase ceva. Şi simţeam o plăcere foarte mare în tot trupul şi nu ştiam ce-i fenomenul acela. Fenomen care a început să se repete. Abia mai târziu, când într-adevăr m-am îndrăgostit, studentă fiind, am recunoscut senzaţia. Şi mi-am dat seama că la pubertate prima dată simţi iubirea ca un sentiment de o plăcere nebună fără obiect.

Zburătorul...
Simţi o dorinţă teribilă, însoţită de o plăcere nebună, dar nu ştii de unde şi pentru ce.

IUBIREA PRIN REPREZENTARE
La capătul celălalt ar fi dragostea de la senectute.

E cea mai mare şi cea mai puternică iubire, dar poate că simt aşa fiindcă e cea mai apropiată. Sentimentul cel mai profund şi cel mai pur de iubire cred că-l simţi la bătrâneţe. Are ceva foarte asemănător cu începutul. Adică e aceeaşi dorinţă şi plăcere teribilă. Căci plăcerea e mai mare în dorinţă, decât în împlinirea actului iubirii. Aşa era în adolescenţă, aşa este şi acum. Femeilor le e ruşine să mărturisească asta. Bărbaţii mai degrabă o spun. Îmi amintesc ce mi-a zis la un moment dat Nina Cassian. Eu aveam vreo 38 de ani, îmi apăruse de curând prima carte, iar ea era mai mare cu şapte ani decât mine. Stăteam împreună cu mai mulţi la o masă, inclusiv scriitori tineri, şi eu am fost de o obrăznicie îngrozitoare. I-am pus Ninei întrebarea: „Tu ce părere ai? În momentul în care o femeie ajunge la o vârstă când nu mai este adulmecată de bărbaţi – ţin minte că am folosit acest verb, fără să mi se pară că e cam urât –, ce simte ea? Mai simte vreo atracţie pentru bărbaţi? Nu o doare dacă vede că ei nu mai întorc capul după ea?“. Nina s-a uitat la mine foarte degajat şi mi-a zis: „Ooo, Nora dragă, ce prostuţă eşti! Nu se pierde nimic, iubirea se trăieşte până la moarte prin reprezentare“. Acesta a fost termenul pe care l-a folosit. De-abia acum înţeleg ce teribilă este această reprezentare. Nu poţi să-ţi dai seama, eşti tânăr, şi poate-ţi spun nişte lucruri jenante pentru o femeie de 83 de ani, dar nu cred că există noapte în care, după ce sting lumina şi rămân singură în pat, să nu mă gândesc şi să nu trăiesc acele clipe extraordinare. În momentul în care gândul devine foarte intens, crede-mă că şi trupul răspunde. Adică îşi retrăieşte plăcerea. Stai ca stana de piatră şi-ţi curge ca un har de sus. Se revarsă în tine ca-ntr-un potir acea dorinţă din tinereţe şi-o retrăieşti. ;

 

Poetă, prozatoare, traducătoare
Numele: Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino)
Data şi locul naşterii: 4 ianuarie 1931, Bucureşti.
Starea civilă: A fost căsătorită cu poetul George Almosnino, care a murit în 1994. Are un fiu, balerinul Tiberiu Almosnino.
Studiile şi cariera: 
- A absolvit Facultatea de Filologie, specializarea Germanistică, a Universităţii din Bucureşti, în 1953.
- Debutează la 37 de ani, în 1968, cu volumul de versuri „Vina nu e a mea“.
- A publicat 17 volume de poezie, printre care „Captivitatea cercului“ (1970), „Inima ca un pumn de boxeur“ (1982), „Fetiţa cu o mie de riduri“ (2005), „Câinele ud e o salcie“ (2013).
- Are 6 volume de proză, printre care „Săpunul lui Leopold Bloom“ (1993), „Sexagenara şi tânărul“ (2000), „Hai să furăm pepeni“ (2009).
- A tradus câteva zeci de cărţi, semnate de autori ca Herta Müller, Günter Grass, Aglaja Veteranyi, August Strindberg, Knut Hamsun, Paul Celan.
- Cărţile ei au fost traduse şi au obţinut premii în ţară şi în străinătate.
Locuieşte în: Bucureşti.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: