Harta întâmplărilor: Colţea

Despre domeniul Doicescu am scris cel mai mult. Începând cu Biserica de la Colţea, coborând spre Unirii şi înaintând spre Est, până dincolo de strada Caimata, cândva au fost proprietăţile Doiceştilor, boieri vechi, pomeniţi prin cronici.

Dar acestea sunt timpuri îndepărtate: ştim că o parte din fosta moşie este cumpărată de Cantacuzini, care au ridicat o mânăstire, cu han, cu prăvălii, apoi cu spital - ceea ce numim astăzi aşezămintele de la Colţea. De asemenea, se ştie că în spatele actualului spital era o baltă, cumpărată mult mai târziu de Suţu, iar pe lângă ea firul Bucureştioarei, cu mlaştini, gunoaie, mici poduri, coborând cu poticneli, de la Icoanei până mai jos de magazinul Unirea de azi, în mahalaua Popescu, pentru a se vărsa în Dâmboviţa.

Desigur, în secolul al 18, nu mai rămăsese mare lucru din moşia Doiceştilor, totuşi eu mi-am aruncat acolo personajele din „Manuscrisul fanariot”. Iar în curtea din spatele Bisericii Colţea, printre multele acareturi, se afla şi o casă mai şubredă, pe malul bălţii, o singură cameră, cu foişor coborât puţin peste apă, unde locatarul mai ieşea noaptea, să cânte la nai. Sigur, în roman n-am scris prea mult despre el, era doar un bătrân perdelegiu, bunicul Maiorcăi. Dar nu păzise toată viaţa perdeaua.

La tinereţe, acest tip lucra pe baltă. Şi să nu credeţi că era viaţă uşoară! Se trezea înainte de-a răsări soarele şi prindea câteva raţe ascunse prin stuf. Alerga cu ele la bucătărie, unde la ora aia nu era nimeni. Şi ca să nu se piardă bunătate de carne, aprindea focul, scotea apă de la fântână şi-o punea la fiert, pentru opăritul raţelor, care altfel nu pot fi jumulite ca lumea. În fine, în acel moment apărea una dintre bucătărese, iar el o lua din loc, se-arunca într-o barcă şi vâslea până în cealaltă parte a bălţii, unde trăia o familie de vidre, pe care le număra, întărea gardul dinspre stradă şi în fine răsărea soarele. Întindea plasele de prins peşte, tăia stuful, iar pe la prânz aducea snopii de cânepă, pe care tot el îi avea în grijă: îi lega de parii bătuţi anterior în malul bălţii, avea grijă să fie cânepa acoperită de apă, cerceta zilnic stadiul materialului. În fine, timp de câteva săptămâni - topea cânepa, făcând-o bună de răsucit. Tot el curăţa peştele fie pentru gătit fie pentru pus la uscat. V-aţi plictisit, nu-i aşa? Şi asta doar citind, comod în fotoliu. Dar cum ar fi să faceţi toate chestiile descrise mai sus?! Şi nu doar o dată, ci zi după zi.

 Chiar şi-aşa ocupat şi aproape workaholic, tot mai dădea peste el câte o întâmplare de proporţii homerice.

Într-o seară, după ce spălase covoarele, după ce înmuiase merişorul de mătură, după ce cărase căldările pline de scoici şi de raci, i-a ieşit în cale o fiinţă. Era o siluetă ceţoasă, impresie dată de şalul amplu, de un cenuşiu spre maro. Soarele se topise de vreun ceas, iar în urma lui rămăseseră muştele serii, foste suflete de beţivi. Iar sub fâlfâirea aripioarelor lor, se auzea respiraţia unui om fără faţă. O mână întinsă, un imbold care ţine de intuiţie, iar pescarul s-a trezit că ţine în mână un mic coş de răchită. Imaginaţi-vă, se lăsa seara, iar pe malul bălţii un bărbat rămăsese stană de piatră.

 Când în sfârşit a ridicat capacul, a făcut ochii mari: pe fundul coşului străluceau trei galbeni.

 Şi-acum, sigur, cunoscând viaţa acestui om, te întrebi imediat ce-ar fi putut să cumpere de aceşti bani. Bineînţeles, multe. Trăsuri, case, mătăsuri fine. A fi putut să plece într-o călătorie.

Dar el era sclav. Prin urmare, nu putea decât să-i ţină ascunşi, să-i folosească pentru a-şi cumpăra o nevastă.  Ar fi putut să-i îngroape ca să-i aibă pe mai târziu.

Nu face nimic din toate astea, ci îi duce triumfător stăpânului său, vă amintiţi, Dan Braşoveanu Doicescu, personajul meu principal. Iar acesta îl răsplăteşte imediat, luându-l de la muncile bălţii şi făcându-l perdelegiu, unde îl veţi găsi de cum veţi deschide romanul.

Doicescu a pus banii într-o pungă brodată, care arăta ca un manşon bun de purtat pe laba pisicii: dacă cumva credeţi că exagerez, vă puteţi duce la Suţu unde sunt expuse câteva astfel de pungi. Şi cum acest Dănache o ducea dintr-o petrecere-n alta, punga respectivă şi-a pierdut urma.

Ceea ce-a păstrat pentru el perdelegiul, fost om de baltă, este că umbra aceasta, de la Colţea, apare odată la 229 de ani şi dăruieşte 3 galbeni primului om întâlnit. Făcând socoteli aritmetice, la care ştiţi că nu strălucesc, aş zice că mai mult decât să am certitudinea, am presimţirea că în vara asta, aşa haotică şi plină de umbrele spânilor care bântuiau cândva apa Dâmboviţei, umbra cu cei trei bănuţi auriţi ne va da întâlnire la Colţea.

 Iar eu vă anunţ că a apărut ediţia a III-a a „Manuscrisului fanariot”, cu o hartă, din care pun aici o bucată, de la Colţea în jos. Cât despre carte - arată aşa: