FRAGMENT „Oraşul în mantie purpurie“, de Aslı Erdoğan

FRAGMENT „Oraşul în mantie purpurie“, de Aslı Erdoğan

Asli Erdogan                                                                                                      FOTO:  Hürriyet Daily News

Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unui nou volum semnat de scriitoarea turcă Aslı Erdoğan, romanul „Oraşul în mantie purpurie“, în traducerea, din limba germană, a Gabriellei Eftimie. Autoarea va fi prezentă anul acesta la cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), care va avea loc între 2 şi 6 octombrie. „Adevărul“ prezintă în premieră, un fragment din „Oraşul în mantie purpurie“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Rio de Janeiro: oraş al carnavalului, loc al disimulării, al hazardului şi al mascaradei. Özgür, o intelectuală introvertită din Turcia, nu se poate despărţi de oraşul în acelaşi timp fascinant şi ameninţător. Îndepărtându-se mult de rolul tradiţional prevăzut femeii de societatea turcă, ea îl conduce pe cititor prin labirintul acestei metropole adoptând vocea imigrantului în loc de cea a turistului, considerând tot ce e străin ceva intim şi propriu. În acelaşi timp, oraşul o inspiră să scrie şi să-şi creeze un alter ego, pe imaginara Ö. Cele două poveşti de viaţă se întrepătrund şi se oglindesc una într-alta de nenumărate ori. Un roman fascinant, în care iubirea şi durerea se contopesc în chip adesea fatal.

„Aslı Erdoğan delimitează fără greş distanţa dintre protagonistă şi oraşul străin, cu străzile braziliene care domină oraşul, cu sălbăticia romantică a favelelor, cu dragostea lor de viaţă, cu trăirile violente şi dezgustul care le domină.” (Le Monde)

-FRAGMENT-

„Sunt singură în locul ăsta pe jumătate sălbăticit şi mă simt liberă şi izolată, aşa cum nu m‑am mai simţit până acum. (Singură, de capul meu, independentă, a nimănui... În turcă aş putea să înşir o listă întreagă de adjective ca să descriu ce simt, şi tot n‑aş reuşi să creez o punte între realitate şi cuvintele mele.) E o singurătate absurdă, infernală în a simţi că nimeni n‑are nevoie de tine sau că nimeni nu vede ce faci. Pot să mint cât vreau, să inventez un trecut după placul meu şi să‑mi explorez cele mai îndrăzneţe fantezii. Imediat ce mă simt în siguranţă sau ştiu că există o uşă lăuntrică prin care pot să mă furişez afară, fac cele mai înfiorătoare lucruri. Am citit undeva într‑o carte că dacă‑l eliberezi din colivie, canarul zboară direct spre geam. Dar dacă deschizi geamul în acelaşi timp, pasărea ia singura decizie înţeleaptă şi – conform scriitorului – se întoarce în colivie, lucru care îl salvează de la moarte sigură.

Uneori încerc să‑mi amintesc ceva de care mi‑am dat seama abia aici, pe celălalt mal al Oceanului Atlantic. Dar contururile amintirilor se şterg în lumina crudă a tropicelor sau, mai bine zis, dispar de tot. Oceanul sălbatic, perfid şi nemuritor a netezit şi a înghiţit toate mările mele din trecut. Ţipetele papagalilor îmi creează acum mai multe asociaţii de idei decât cele ale pescăruşilor.

Băutul cafelei la filtru în loc de ceai tare, negru, lupta cu valurile Oceanului Atlantic în loc de înotul îndelung într‑o mare calmă, întinsă, visele într‑o limbă romanică – toate astea sunt legi noi pe care pot să le aplic. Dar există şi orânduieli cu care n‑o să mă obişnuiesc niciodată. Nu vorbesc de capricii de genul „brânză albă cu orice preţ, ceai de salvie şi vedere spre Bosfor“. Nu, mi‑e dor de lucruri mult mai simple. De cireşe, de pildă. Uneori stau întinsă în pat şi visez la un bol de sticlă plin cu cireşe stacojii pe un strat de gheaţă zdrobită. E ca o fantezie erotică, atât de dezgolită, de lipsită de complicaţii, atât de simplă. Mi‑e dor de trecerea anotimpurilor : de frunzele decorate vinişoară cu vinişoară cu linii roşii care se aprind brusc, ard pe dinăuntru şi se usucă, după care îngălbenesc încet, ca apoi, într‑o dimineaţă, când nu le‑a mai rămas nici o putere, să aterizeze maiestuos pe pământ. Mi‑e dor să mă plimb fără ţintă, să văd oameni cu buze învineţite de frig pe străzi, în timp ce vântul de nord‑est îi biciuieşte peste obraji, tânjesc după înghiţitura aceea specială de ceai, prima înghiţitură, tare ca veninul, pe care o beau atunci când nu mai suport frigul. Mi‑e dor până şi de zăpada din cea mai infernală lună, februarie, pe care am urât‑o mereu, de pădurile dese de fag, acoperite de zăpadă, de tundra şi stepa pe care nici măcar nu le‑am văzut. Timp de şase săptămâni termometrul a stat blocat pe patruzeci şi simt că mirosul de geci de piele mă ustură la nas. În afară de toate astea, mai visez la plimbări în care nu trebuie să‑mi ascund ceasul în buzunarul hainei sau să arunc tot timpul o privire peste umăr, în timp ce mă agăţ spasmodic de poşetă. Tânjesc după o zi în care să nu‑mi fie frică de pistoale sau că cineva o să mă împuşte în cap într‑o clipă de neatenţie, visez să dorm o noapte întreagă fără ca somnul să‑mi fie întrerupt de răpăiala mitralierelor. Casc tot timpul ochii, sunt mereu încordată şi fumez ţigară de la ţigară, cu toate astea nu pot să‑mi controlez buzele care tremură de frică.

În acelaşi timp, faptul că trăiesc aici are şi o mulţime de avantaje. Nu trebuie să am buletinul la mine tot timpul. Barurile pe care le frecventez sunt deschise până dimineaţa. Nimănui nu‑i pasă dacă port sau nu sutien. În zilele în care termometrul urcă peste patruzeci, nu‑mi pun lenjerie de corp deloc. Mă îmbrac în fuste largi care abia îmi acoperă fundul, pantaloni scurţi mulaţi şi tanga şi mă bucur de formele mele care s‑au dezvoltat atât de târziu. Îmi place să‑mi arunc părul, care n‑a văzut foarfecă de un an, peste spate, ca un mânz neîmblânzit. (Dacă vântul ar fi adiat cât de puţin în oraşul ăsta şi dacă, măcar o secundă, aş fi putut să mă eliberez de nevoia asta de a spune adevărul cu orice preţ, aş fi vrut să scriu : „îmi place să‑mi simt părul fluturând în vânt“.) Dar vântul nu bate în Rio, oraşul îşi ţine respiraţia, ceea ce înseamnă că n‑are nici suflet. Nimic nu mă împiedică să dansez în restaurante, baruri sau pe trotuare, să fumez în autobuz, să mă culc cu cine vreau. Pot să‑mi fac de cap cât vreau, pentru patru sute de dolari pot chiar să angajez şi un asasin. Oare nu cumva eu, sau o parte din mine, tânjeşte după toate regulile şi aşteptările din Lumea Veche?

Întoarce‑te în colivie, canar mic, întoarce‑te în colivie! Cât mai ai timp... Geamul deschis o să te ucidă!“ (Copyright: Editura Polirom)

De formaţie fiziciană, Aslı Erdoğan (n. 1967, Istanbul) a lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, apoi a făcut studii de antropologie la Rio de Janeiro, unde a scris primul său roman (Omul cochilie, 1994). Revine la Istanbul în 1996 şi se consacră literaturii (cu romanul Mandarinul miraculos) şi jurnalismului. În 1998 a început o rubrică într-unul dintre cele mai influente ziare turceşti, cotidianul Radikal. Articolele în care pledează pentru drepturile femeii şi tratează subiecte tabu vorbind de închisori, tortură, chestiunea kurdă au atras asupra ei, în aceeaşi măsură, faimă, dar şi tribulaţii, culminînd cu concedierea, în 2001. Cartea care i-a adus celebritatea, Oraşul în mantie purpurie, a apărut în 1998 şi a fost tradusă în numeroase limbi, printre care franceză, norvegiană, germană, bosniacă, arabă, bulgară, suedeză şi engleză. 

Arestată şi închisă în august 2016 împreună cu colegii din redacţia ziarului de opoziţie la care scria (Özgür Gündem), este eliberată după mai bine de patru luni şi judecată în stare de libertate condiţionată. În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar în 2018, Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor. În prezent trăieşte în exil, în Graz, Austria. Textele ei au fost adaptate şi pentru teatru, balet clasic, radio şi film. Alături de alţi şase scriitori, printre care Orhan Pamuk şi Yaşar Kemal, a fost subiectul unui documentar regizat de Osman Okkan.Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: