FRAGMENT „Iubire, semne şi minuni“ de Kaya de Vos

„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din „Iubire semne şi minuni”, volumul Kayei de Vos, alcătuit din zece povestiri care se situează la graniţa imperceptibilă dintre viaţă şi moarte, vis şi realitate, amintire şi vedenie. Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction.

Personajele din povestirile Kayei de Vos trăiesc prietenia, iubirea, suferinţa bolii, a despărţirii sau a doliului cu o tulburătoare acceptare însoţită de premoniţii şi de mesaje criptice. Iubiri, semne şi minuni dintr-un nevăzut magic rup vălul realităţii pătrunzând pe neaşteptate în miezul vieţii. Mişcându-se cu graţie în spaţiu – Bucureşti, Oradea, Stockholm, New York, Barcelona – şi în timp – din anii ’50 până în zilele noastre –, misterioasa autoare pasionată de arhitectură Kaya de Vos construieşte lumi după lumi în căutarea unui spaţiu armonios şi ocrotitor al fericirii la care visează, împreună cu ea, orice cititor.

„Îmi place să ascult. Poveştile pe care le aud se înregistrează undeva, în capul meu, şi rămân să doarmă acolo ani de-a rândul. Apoi, cândva, încep să dea semne că vor să iasă din nou la lumină. Le visez, mă persecută. Vor să fie scrise. Aşa s-a petrecut în 2020. Aveam proiecte în lucru, aveam şantiere de urmărit, apoi, deodată, totul s-a oprit. Pentru mine, asta a însemnat un răgaz neaşteptat în care am putut să mă aşez şi să scriu. Oricât de puţin. În fiecare zi trebuia să pun pe hârtie măcar un dialog, un portret al vreunui personaj, o scenă simplă dacă nu mai mult. Aşa s-a construit această carte cu povestiri stranii, ale căror înţelesuri ambigue rămân să fie descifrate de cititor după puterea lui, cu speranţele şi visurile lui, cu optimismul şi negurile lui. Dar aşa se face că povestirile vor arăta, pentru fiecare, altfel”.- Kaya de Vos

-FRAGMENT-

Din povestirea „Supravieţuitoarele”

„Marina locuia pe o străduţă de pe dealul Arsenalului, într-o casă cândva pesemne că minunat de frumoasă, dar lăsată apoi să cadă în paragină: prin acoperişul desfăcut, în podul larg, luminat parcimonios de lucarne închise cu scânduri în loc de geamuri, ploua şi ningea fără oprelişti. Burlanele dispăruseră de pe faţade, iar pereţii se înverzeau de mucegaiuri şi se măcinau de la ape scurse de te miri unde; marchiza cea frumoasă, cu geamuri colorate, aflată la intrare, ruginise şi se strâmbase cu totul, ajungând complet impracticabilă, iar curtea, care cândva fusese una dintre cele mai încântătoare din Bucureşti, devenise aproape un maidan bântuit de fantomatici oameni ai străzii. Casa fusese construită înainte de 1900 de străbunicul Marinei, un avocat cunoscut, dintr-o veche familie de voievozi români, închis aproape imediat după 1945 şi mort în puşcărie la puţină vreme după asta. Prin ’47 fusese naţionalizată, iar familia rămasă în urma fostului proprietar, silită să locuiască cu chirie în două camere, foste magazii, aflate la subsol. Celelalte opt încăperi disponibilizate astfel fuseseră repartizate mai multor persoane care îşi disputau cu ură bucătăria şi baia, fiecare din ele piesă unică a întregului. Măcar părinţii Marinei îşi încropiseră o chicinetă proprie într-un fel de dulap mai încăpător, iar pe post de baie foloseau o toaletă de serviciu aflată lângă camerele lor.

În vremea când am ajuns eu acolo, din familie mai rămăseseră doar trei persoane: Marina, mama ei şi o bunică. Tatăl îi murise şi el în închisoare cu mulţi ani în urmă, încât ea abia şi-l mai amintea. Pe-atunci, mama ei se îmbolnăvise de o boală necunoscută, care o ţinea mai tot timpul la pat, astfel că ele trei erau nevoite să trăiască la limita sărăciei din meditaţiile de franceză ale Bunicii, din cele pe care Marina le dădea colegelor ei de clasă, mai slabe la învăţătură, din ce mai tricotau şi vindeau amândouă şi dintr-o brumă de lucruri rămase în casă, pe care le dădeau pe rând, pe bani puţini, unui anticar bătrân. Desigur, toate astea le-am aflat mult mai târziu. La început, nu făceam decât să mă bucur de vizitele, rare cum erau, în acel loc care mie îmi părea vrăjit. Pentru că, atunci când am călcat pentru prima dată pragul „apartamentului“ lor, intrând într-o cămăruţă înţesată cu tot felul de obiecte nemaivăzute, stivuite precar unele peste altele, am avut impresia că păşesc în plin basm: se aflau acolo, chiar în faţa uşii, două servante ciudate, încrustate cu sidef; deasupra lor, o imensă oglindă din cristal cu ramă decorată neînchipuit de fantezist, iar alături un secretaire complicat, cu sertare multiple şi, împrăştiate peste tot, sfeşnice, vaze, porţelanuri, jucării, evantaie din pene colorate, tablouri bizare – tot felul de lucruri uluitoare a căror prezenţă în locul acela, după cum aveam să înţeleg, nu se explica decât prin simplul fapt că, având cine ştie ce defecte ireparabile, nu putuseră fi vândute. În cealaltă cameră, mobila era mai puţină şi mult mai lipsită de farmec: trei paturi înşirate de-a lungul pereţilor, o masă de toaletă din lemn aurit, cu lacul strălucitor ciobit în diferite locuri şi cu un picior lipsă, o noptieră fără sertare, un balansoar şui şi un mare fotoliu din piele albastră, foarte uzat, lângă o masă rotundă, simplă. Pe unul din paturi, stând întinsă cu ochii închişi şi mâinile încrucişate pe piept, într-o resemnată aşteptare a redempţiunii, mama Marinei lăsa impresia că face parte din decor. Îmbrăcată mereu într-o cămaşă de noapte din borangic alb, brodată bogat şi cârpită pe măsură, cu viţele cenuşii ale părului împletite într-o coadă care îi ajungea la brâu, se ridica din când în când şi îşi făcea drum până la baie sau la bucătărie, aproape înspăimântându-mă cu apariţia ei spectrală. În rest, nu deranja pe nimeni. De fapt, nevorbind şi neprivindu-ne, lăsa impresia că trecuse deja într-o altă realitate.

Altminteri, lucrul cel mai însemnat din spaţiul incredibil pe care tocmai îl descoperisem avea să se dovedească un cufăr uriaş, plin cu felurite haine vechi de aproape un secol, care urmau să devină obiectul predilect al interesului nostru. Costumându-ne cu minunăţiile acelea fragile de aproape ni se destrămau sub degete, am început să inventăm jocuri, transformându-ne pentru câteva ceasuri în fabuloase personaje de poveste. Regine, curtezane, haiduci, cavaleri ori cardinali prindeau viaţă prin mijlocirea lucrurilor din cufăr, ca să se perinde triumfal şi tăcut pe scările şi prin holurile casei, la ore când ştiam că nu se află nimeni prin preajmă. De multe ori, în pofida tuturor necazurilor prin care trecuse în viaţă, la distracţia noastră lua parte şi bunica Marinei, o doamnă fermecătoare, care se apropia de 80 de ani. Cu nişte ochi verzi hipnotici care scăpărau luminiţe neastâmpărate şi cu un păr strălucitor de alb, răsucit într-un coc în formă de melc, Bunica era întotdeauna gătită ca de bal, într-o amplă rochie de brocart negru peticită din plin, dar cu horbote fine la mâneci şi la guler şi cu mâinile acoperite cu mitene dantelate, negre şi ele, părând venită chiar din secolul trecut, ca să ne ocrotească pe noi. În faţa ei, pe o măsuţă cât o tavă mai mare, pe a cărei tăblie erau intarsiate păsări fantastice adăstând pe ramuri de magnolie, se aflau întotdeauna o ceşcuţă de cafea din porţelan preţios, aşezată pe farfuria ei ciobită, şi un pachet de cărţi de joc de dimensiuni neobişnuite. Asta avea de-a face cu faptul că o altă ocupaţie a Bunicii părea să fie desluşirea viitorului în cafea, în cărţi şi neapărat în vise, ea însăşi visând bogat şi cu semnificaţii închisnovate pe care ni le destăinuia apoi nouă cu voce joasă, ca nu cumva să audă vreo ureche răuvoitoare. Cu voce la fel de joasă ne şoptea uneori lecţii de istorie care, prin grozăvia lor şi pentru că nu le mai auziserăm nicăieri, ne lăsau adesea fără grai. Aşa că vizitele mele la Marina acasă se transformau întotdeauna în adevărate călătorii prin alte vremuri şi alte lumi despre care eu nu ştiusem până atunci nimic. Asta până într-o noapte din vara anului 1970, când Bunica s-a stins ca un capăt de lumânare, luând cu ea şi bucuria jocului cu costume, şi pe cea a descifrării de destine, dar şi obsesia apăsătoare a înţelegerii realităţii înşelătoare în care trăiam. Cufărul a fost definitiv închis şi preocupările noastre s-au schimbat cu totul. Începuserăm să ne gândim, Marina mai cu seamă, la viitor şi la ce putea el să ne aducă în partea de lume în care se nimerise să ne naştem.

Pe-atunci mi-am dat seama că prietena mea deprinsese de la Bunica darul bizar al visatului cu înţelesuri ascunse şi, mai mult decât atât, al interpretării viselor celorlalţi. Eu mă îndoiam cu totul de lucrurile astea, dar niciodată nu eram pregătită să le spun şi lor, ca nu cumva să distrug farmecul momentelor noastre magice ori să le stric bucuria cu care se lansau în tot felul de fabulaţii despre lumea oniricului sau despre aceea a urmelor întortocheate de pe fundul ceştilor de cafea. Şi tot de la Bunica trebuie că a priceput Marina ce are de făcut cu viaţa ei.

Aşa se face că, după telefonul cu pricina, când ne-am întâlnit să ne plimbăm în parcul Cişmigiu pierdut sub zăpezi – eram în iarna dintre ’70 şi ’71 –, mi-a povestit sub imperiul secretului absolut că visase, iar despre vis doar eu aveam voie să aflu, căci din ţesătura lui ea îşi descifrase viitorul şi înţelesese ce avea de făcut. Planul Marinei nu era simplu şi făcea proba unei maturităţi neaşteptate şi a unei determinări pe măsură.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Kaya de Vos predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat până acum câteva cărţi, a semnat povestiri şi eseuri în mai multe antologii tematice, precum şi o serie de texte de specialitate. Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă are comenzi şi dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. Scrisul poveştilor este un cadou pe care şi-l face din când în când sieşi, pentru că astfel îşi poate lăsa imaginaţia să se desfăşoare în voie, fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inacceptabile, fără hărţuiala beneficiarilor cu exigenţe greşit înţelese. Iar dacă ceea ce scrie poate să bucure, dacă nu câteva sute, măcar câteva zeci de oameni, se declară extrem de mulţumită. În 2011, Kaya de Vos a publicat la Editura Humanitas un romance intitulat Toate femeile vor 7, iar în 2013 i-a apărut la Editura Humanitas Fiction volumul de proză scurtă Jurnalul unei iubiri imposibile. Tot Humanitas Fiction îi publică în 2021 volumul Iubire, semne şi minuni. 10 povestiri.