De fapt, mai marii PMR dar şi culturnicii din dotare au profitat de aniversare spre a proceda la ceea ce credeau ei a fi anexarea definitivă a lui Caragiale. Transformarea scrierilor acestuia, în special a literaturii sale dramatice, care rămâne şi azi partea cea mai cunoscută a creaţiei caragialiene, într-una folositoare  cauzei comuniste.

În acelaşi scop, aceiaşi culturnici i-au comandat lui Camil Petrescu o piesă de teatru care a şi fost scrisă, ba chiar în două variante. Piesa se cheamă Caragiale în vremea lui, există, dar nu a fost jucată niciodată. Şi aceasta fiindcă scrierea nu a fost pe placul comuniştilor. Nemulţumiţi că piesa nu îl arăta pe autorul Scrisorii pierdute un fanatic al cauzei socialiste şi un susţinător al luptei de clasă ori al grevelor muncitoreşti, comuniştii români şi culturnicii lor- cam aceiaşi care cu numai doi ani înainte au fost însărcinaţi să scrie şi să vorbească cu ocazia centenarului Eminescu- i-au organizat lui Caragiale un adevărat proces. Profesorul Ion Vartic a editat cu ani în urmă stenograma întâlnirii dintre Camil Petrescu şi oamenii de încredere ai PMR într-o carte. Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” a reeditat recent nu doar Procesul tovarăşului Camil, ci şi piesa în chestiune.

Interesant e că ceva mai încolo, câteva decenii mai târziu, prin anii ’80, Caragiale şi piesele lui ridică tot mai multe probleme aceluiaşi regim comunist. Care nu îl interzice, dar nici nu este chiar foarte fericit atunci când vreun teatru intenţionează să-i monteze vreo piesă. Oricum, orice „vizionare ideologică”, fără de care nu putea fi lăsat la public nici un fel de spectacol, nici măcar unul cu Primăvara eroului, al cărui personaj principal sau inspirator era însuşi Nicolae Ceauşescu, se arăta de o maximă vigilenţă atunci când era vorba despre un spectacol Caragiale. Cenzura de asemenea.

În aceiaşi ani, în anii ultimului deceniu comunist, mitul Eminescu, a cărui construcţie începuse imediat după ce se declanşase boala poetului şi se înteţise imediat după moartea lui, ajunsese la apogeu. Religia seculară care e comunismul îl transformase pe „poetul naţional”, pe „poetul nepereche”, pe „Luceafărul poeziei româneşti” într-un fel de sfânt laic. Despre care în 1989, atunci când se împlineau o sută de ani de când „porni Luceafărul”, cei mai îndreptăţiţi să vorbească la marile, la oficialele adunări comemorative erau tot oamenii partidului. Nicolae Ceauşescu, ale cărui virtuţi de „critic literar” se exercitaseră încă din anii ’70- o demonstrează cartea profesorului Liviu Maliţa apărută acum câţiva ani la editura Vremea- trimite un mesaj plin de prefabricate lingvistice şi axiologice.

 Lui Eminescu i se tipărise cam toată opera (editarea acesteia fiind ea însăşi parte a avatarurilor mitului eminescian), primiseră „bun de tipar” chiar şi acele texte cu caracter apăsat naţionalist ori antisemit ţinute multă vreme sub obroc, nu ştiu dacă neapărat în aceeaşi ladă în care le pusese chiar el şi i le predase lui Maiorescu. E drept, tipărirea nu se făcuse nicidecum din dragoste faţă de poet, ci pentru că acele scrieri socotite până cu ceva vreme în urmă „incendiare” şi de „nepublicat”, erau instrumentalizate de naţional-comunismul ceauşist, care adusese cu sine izolarea ţării. Chiar şi printre ţările- surori.

Mitul şi mitificarea lui Eminescu ajunseseră în 1989 la apogeu. Un apogeu pernicios şi maladiv. După 1990 a început, mai întâi mai timid, apoi din ce în ce mai categoric „demitizarea”. Punctul culminant a fost reprezentat de celebrul, calificat de unii a fi fost „infamul” număr 265 al Dilemei . Care nu îl „desfiinţa” pe Eminescu, aşa cum mânioşi au edictat unii, ci doar îl relativiza. Şi invita la cunoaşterea lui. La citirea scrierilor poetului.

Cartea Mihai Eminescu, românul absolut- Facerea şi desfacerea unui mit scrisă de profesorul Lucian Boia, recent apărută la editura Humanitas (2015) nu este o exegeză eminesciană. Nu îşi propune să fie aşa ceva. Dl. Boia nu este critic literar, nu este istoric literar, este istoric şi eseist. Drept pentru care scrierea domniei-sale este una care recapitulează felul în care s-a construit şi deconstruit mitul eminescian. Care înregistrează aspectele abuzive şi groteşti din respectivele operaţii, mai cu seamă din prima. Falsurile nu doar de opinie, ci şi practice, de tipul celor comise de ceea ce profesorul Boia numeşte „fabrica de scrisori a lui Minar”. O fabrică ce l-a intoxicat, uneori chiar cu voie pe însuşi G. Călinescu în cartea sa Viaţa lui Mihai Eminescu.

Cartea documentează etapele esenţiale în care s-a construit „mitul eminescian”, interesele de multe ori extra-literare ce au contribuit la o atare operaţiune şi îi convoacă în faţa cititorilor pe principalii participanţii la ea. Nu pe toţi, fireşte. Începând cu „literatori”- scriitori mai mult sau mai puţin talentaţi care au simţit că a scrie ceva, orice, despre Eminescu, se poate transforma într-o afacere profitabilă la critici de anverguri diferite. De la alcătuitori industrioşi de prefeţe şi monografii la exegeţi de geniu. Fără a-i uita pe politicieni. Politicieni de tot felul. Unii chiar politruci. De la „cuzişti” (A. C. Cuza însuşi a fost parte) şi legionari la comunişti. Aceştia din urmă realizând performanţa de a face întoarceri şi acrobaţii ce le-au îngăduit să îl privească pe „românul absolut” atât prin normele deformatoare ale internaţionalismului proletar, dar şi prin grila falsificatoare şi odioasă a comunismului naţionalist. Tumbele şi repoziţionările comuniştilor în felurite domenii sunt arhicunoscute. Aşa că de ce nu s-ar fi putut oare manifesta ele şi în ceea ce îl priveşte pe Eminescu? În cartea despre Caragiale menţionată mai sus, Dan C. Mihăilescu observa cu justeţe că autorul Scrisorii pierdute le-a fost folositor tuturor. Folositor tuturor le-a fost şi Eminescu, din „exploatarea” lui interesată „ultimul romantic universal” necâştigând mai nimic. Aniversarea confiscată din 1989 i-a adus totuşi lui Eminescu avantajul redescoperirii fragmentelor sale dramatice. O redescoperire făcută mai curând de convenienţă, fără mari revelaţii. Poate tocmai de aceea repede dată uitării. Definitiv?

Teribilismele negatoare, care nu au nimic de-a face cu textele serioase din deja amintitul număr al Dilemei, s-au manifestat după 1989. Chiar dacă sau tocmai din cauza faptului că tot mai puţini îl citesc pe Eminescu. Iar de ştiut pe de rost… Ce să mai vorbim!

Citez în încheierea acestor însemnări pe marginea cărţii Mihai Eminescu, românul absolut finalul eseului profesorului Lucian Boia: „Va veni poate vremea când vor obosi şi cei care îl înalţă atât de sus şi cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia lui originară. El e pur şi simplu, nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin) un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă mai departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”.

Lucian Boia- MIHAI EMINESCU, ROMÂNUL ABSOLUT- Facerea şi desfacerea unui mit; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015