Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre Sara, personajul feminin din ultima sa carte

O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere

Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.

Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.

Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.

Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.

 Ultimul volum al trilogiei, ”Izgoniţii”, este apreciat de critică şi de cititorii avizaţi drept cel mai reuşit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?

Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temele şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai ales spre final, mulţi  „o dau de gard”.

Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.

Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulţumit că finalmente ai reuşit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?

Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin nedrept, chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă au fost mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor, dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.

În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj, cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult, de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei, însă el era o necesitate pentru ca tabloul să fie întreg. Aşa că el a rămas un personaj secundar.

 Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmăreşte un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice - fată tânără şi inocentă se îndrăgosteşte de un băiat deştept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviţi?

Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „subiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.

În acest sens Sara face o notă discordantă: nu merge la sinagogă, ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.

Dragostea acolo e secundară pentru că nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză, cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floarea emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi”, fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe.  Sau asta lasă de înţeles textul.

Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgosteşte. El o duce în oraş şi îi spune că el i-a hotărât soarta şi că ea va pleca la Zürich la facultate pentru că aşa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă şi asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forţa pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de reţetă patriarhală de codificare a relaţiilor de gen?

Putem spune aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin, însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecută în plan secund. Ea devine repede personajprincipal în mediile în care se învîrte.

Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal”, ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” îl intrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maximul rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.

Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor, căci face parte din epocă.

Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtova personalităţi de marcă ale epocii.

Sara pleacă la facultate aşa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlneşte o serie întreagă de alţi bărbaţi. Revoluţionarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toţi îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aş avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relaţia lor. De ce ai ales această strategie?

Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderoba epocii, şi cum se tundau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.

Este epoca în care pentru prima dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politică), elevii de liceu intă în sfera politică. E pentru prima dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba chiar vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Practic eu încerc să prind acest spirit al „milenienilor” de început de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Nu ştiu dacă tu ştii, dar ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani!

Doi, un alt element foarte important este intrarea femeii pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la început de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale, iar Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest traseu. Eu cred în continuare că este foarte mult subestimat rolul femeii jucat în această politică de emancipare a începutului de secol XX.

În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentru că a „decis bărbatul”, ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine, dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie, ci şi evreică. Ce însemna asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.

De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreptul să acceadă la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo, pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istorie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.

 Sara nu vorbeşte prea mult. Ea cântă frumos şi, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlneşte. Cineva mai cârcotaş ar putea spune: că e tăcută înţelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlneşte prin mediile revoluţionare?

Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli dintr-un anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: ea face parte dintr-un soi de clasă de mijloc deja.

Mă interesează istoriile lor de viaţă, nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul, chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte poveste şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.

Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.

Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deşi am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditaţii se află la finele romanului. Acolo o cunoaştem pe o teribilă mătuşă, fiica Sarei, revoluţionară şi progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuieşte această legendară mătuşă intră nepoata înfăşurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditaţie? Cum ai comenta faptul că mătuşa se lupta pentru emancipare doar ca să-şi vadă nepoata luptând pentru tradiţie?

Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă, dar lungă istoric, căci e o privire  spre începutul de secol XX dinspre înceuptul de secol XXI. Asta e forţa meditaţiei mătuşii din Istanbul.

Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a ştiu ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă, dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte, dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orice naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă. 

Pe cînt teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă,  e martorul înţelept al secolului XX, dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinde cumva viitorul tulbure spre care ne îndreptăm.

Mătuşa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluţionari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parţial inutilă şi că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context? 

Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi. 

Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia naostră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele cele mai ”civilizate”.