În urmă cu câţiva ani, ediţia română a revistei Forbes a publicat un top al celor mai bine plătiţi autori de la noi. Era vorba de estimări, nu de cifre riguroase bazate pe documente: pur şi simplu, pornind de la tirajele vândute ale cărţilor lor şi de la procentul mediu care se acordă unui autor din vânzări, se ajungea la nişte sume care îi puteau da unui neofit senzaţia că scriitorii noştri trăiesc bine, câştigă sute de mii de euro. Chiar dacă cifrele erau, cum zic, doar estimate (dacă-mi amintesc bine, unul dintre cei prezenţi în top a şi scris pe undeva că suma e prea mare), problema este că cei câţiva autori din clasament erau singurii care câştigau cât de cât decent din scrisul lor. În rest? Dumnezeu cu mila.

În epoca modernă, scriitorii români au trăit totdeauna din altceva decât din scris. Cei mai mulţi – de la Eminescu şi Caragiale încoace – au făcut gazetărie, adesea pe salarii amărâte. Ori au avut alte slujbe, mai mult sau mai puţin legate de meseria scrisului. Plata drepturilor de autor pentru cărţi a fost reglementată târziu şi aplicată aşa şi-aşa, după chipul şi asemănarea editorilor: în epoca interbelică, de pildă, unii au fost corecţi faţă de autori, alţii mai puţin. În vremea comunismului, editurile plăteau după nişte tarife stabilite de stat (erau vreo trei trepte tarifare, în mod obişnuit, plus “excepţiile”). Se plăteau foarte bine, cu mult peste tarifele destinate scriitorilor “de rând”, poeziile şi cărţile omagiale dedicate partidului şi iubitului conducător. Şi atunci, însă, mulţi scriitori făceau alte meserii: redactori la edituri sau la reviste literare, profesori sau altceva.

Astăzi, în condiţii de libertate, ar trebui, teoretic, să existe mai multe posibilităţi pentru un scriitor să-şi câştige existenţa. Bunăoară, a fost adesea invocat modelul care funcţionează foarte bine în câteva ţări (Germania, Marea Britanie, Elveţia): lecturi publice pentru care autorii sunt remuneraţi. A încercat şi la noi, la un moment dat, Uniunea Scriitorilor să instituite acest sistem. Dar a făcut-o cam băbeşte; scriitorul care voia să organizeze aşa ceva trebuia să se ocupe singur de toate alea – găsit o sală, promovare, afiş, vândut bilete etc. – şi apoi să aducă la Uniune documentele contabile, plus fotografii de la manifestarea cu pricina, astfel încât să existe dovada că lucrul în sine s-a şi întâmplat (căci, pare-se, funcţionarii uniunii voiau să aplice versul arghezian “vreau să pipăi şi să urlu: este!”). Evident, n-avea cum să funcţioneze aşa ceva, povestea a murit de la sine.

Multiplicarea festivalurilor (literare sau nu) arată însă că astfel de lecturi publice pot funcţiona şi la noi. Cu condiţia să fie bine organizate şi să nu i se pună în cârcă bietului scriitor obligaţia de a fi şi PR-ist, şi organizator, şi funcţionar care adună documentele pentru decont şi face calcule. Nu numai la FILIT, dar şi la alte evenimente mai mici, s-a dovedit că există un public destul de numeros dornic să-i vadă pe scriitori “în carne şi oase” şi să intre în dialog cu ei. Desigur, când e vorba de autori cu notorietate mai mare, sălile devin neîncăpătoare. Dar – am văzut destule astfel de situaţii – chiar şi poeţi ori prozatori tineri şi mai puţin cunoscuţi adună o sută-două de spectatori (ceea ce, dacă ne raportăm la un show cu vreo vedetă pop, pare puţin; dar nu la aşa ceva trebuie să ne raportăm). La aceste festivaluri, scriitorii sunt plătiţi din bugetele organizatorilor (cel mai adesea, autorităţile locale ori ONG-uri) sau din bani proveniţi de la sponsori privaţi. Publicul participant nu plăteşte nimic.

Rămâne, aşadar, o întrebare. O adresez aici cititorilor, ca temă pentru acasă. Câţi sunteţi dispuşi să plătiţi bilet de intrare – ca la teatru, operă sau cinema – pentru a-l asculta pe un scriitor citind şi pentru a intra în dialog cu el? Căci în ţările la care ne uităm cu atâta râvnă, precum Germania ori Marea Britanie, aşa se întâmplă: publicul plăteşte (20-30 de euro ori lire sterline, ceea ce nu e puţin). La urma urmei, o societate poate beneficia de cultură, literatură, artă numai în măsura în care vrea să le susţină. Nu e exclusiv – vorba lui Conu’ Leonida – “treaba statului”. E treaba noastră, a tuturor.