Doina, am înţeles că şi tu ai pornit în campanie electorală pentru Cotroceni. Despre ce campanie“ e vorba?

În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotrocenilor. Cum abia am început promovarea cărţii, se poate spune că şi eu vehiculez numele unui loc râvânit. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită şi labirintică, unde bucureştenii îşi pierdeau urma, aşa cum a făcut-o, de pildă, Şerban Cantacuzino, în timpuri de restrişte. Urmărit de ucigaşii tatălui său, a stat ascuns trei zile la Cotroceni, ceea nu doar că i-a salvat viaţa dar l-a întărit, ulterior ajungând pe tronul Ţării Româneşti. Chiar dacă pădurea a dispărut între timp, glumind puţin, aş spune că teritoriul respectiv poartă încă aura mitică, pe care i-o dă chiar etimologia, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin ţară seamănă oarecum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 oraşe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar şi cu alţii noi.

De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă?

Este un interes târziu. Secolul Luminilor nu m-a pasionat pe timpul şcolii. Mi se părea superficial, nehotărât în multe privinţe. Multă vreme, Epoca Brâncovenească s-a aflat aproape de sufletul meu, am ţinut şi-un curs de literatură veche, la Litere. Abia pe la începutul anilor 2000 m-am apropiat de fanarioţi, la puţin timp după moartea mamei mele. Despărţirea de ea a fost cel mai răvăşitor moment al vieţii mele, cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine au urmat câţiva ani de depresie. Eram obsedată de schimbările care se produseseră în comportamentul mamei mele cu puţin înainte de moarte, iar ele mă făceau să acord credit unor observaţii de genul intrase în ceasul morţii sau parcă îşi presimţea moartea, nu mai era la fel, vorbea diferit etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sângele oamenilor, schimbându-le comportamentul, preferinţele, uneori chiar şi caracterul. El este fiorul morţii dar şi esenţa fericirii. Şi cum făcusem din el un fel de Saint Germain, am ajuns prin secolul fanarioţilor. Voiam să scriu povestea lui Ienăchiţă Văcărescu, de fapt voiam s-o folosesc ca pretext pentru a întări conflictul romanului. Şi mi-am dat seama că nu ştiam suficiente lucruri despre epocă şi nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmosfera romanţată din Principele lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aş fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze. Pe vremea respectivă nu ştiam mai mult decât scrie în splendida cărticică a lui Ştefan Lemny (Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea romanesc), o mini-monografie a unui secol, scrisă cu dragoste şi cu respect faţă de surse. De la Lemny am aflat de Istoria românilor a lui V.A. Urechia, o carte monument, rară şi vânată de cunoscători, în 14 volume (format mare, mii de pagini fiecare volum), cu documente private şi oficiale, transliterate şi comentate, aşezate cronologic. Testamente, scrisori, bileţele, blesteme, ordine domneşti, reclamaţi şi mărturii sub jurământ - tot ceea ce înseamnă istoria măruntă şi adevărată a unei naţii. Iar de aici până la documentele încă nepublicate, din Biblioteca Academiei ori de la Arhivele Naţionale, n-a mai fost mult. Dar toată această documentare n-ar fi însemnat mare lucru, dacă înainte de ea nu s-ar fi aflat dragostea mea pentru Epoca Brâncovenească şi toate celelalte lucruri care ţin de educaţia intelectuală a unui scriitor. Pe scurt: Epoca Fanariotă a fost o dragoste târzie, născută din iubiri vechi.

Ai scris un roman despre un croitor din epoca fanariota (un adevărat designer, de fapt), apoi despre gastronomie şi acum despre poţiuni magice. Poţi să ne spui câte ceva despre aceste romane?
 

Manuscrisul fanariot a venit pentru mine firesc, în continuarea lui Zogru şi a povestirilor din volumul Cămaşa în carouri. Găsisem la Academie un document care m-a motivat să scriu un roman, dar povestea croitorului are şi alte rădăcini mai vechi. Am vrut să scriu un roman despre Bucureşti şi despre legăturile mele cu el, iar croitorul a fost doar pretextul. Cât priveşte Mâţa Vinerii - are la bază povestea adevărată a unui bucătar, în interiorul căreia am dezvoltat o a doua poveste, despre autoarea reţetarului după care găteşte acest bucătar.

Pe cititorii noştri i-ar interesa, cu certitudine, ultimul tău roman. Este Homeric o poveste de dragoste?

Homeric este un roman diferit cu totul de cele anterioare. Deşi face trimiteri vagi spre aceeaşi epocă, de fapt povestea este atemporală, nu are datări precise ori personaje bazate indubitabil pe realitate. De altfel, nu cred în romanul istoric, detest acea naraţiune metodică ori romanţată, pe care o numim, de regulă, monografie. Nici Manuscrisul fanariot şi nici Mâţa Vinerii n-au recurs la acel şablon. Eu cred în poveste, în construcţia emoţională şi mai cu seamă în noutatea scriiturii. Homeric respectă oarecum formula eposului de mistere, are tentă poliţistă, aduce un gen de fantastic, dar, în esenţă, rămâne, cel puţin în intenţia mea, o poveste despre fantasmele unor oameni bolnavi de iubire, chiar dacă pe unii dintre ei societatea îi ţine la distanţă. Iar ca noutate, Homeric are un fel de construcţie anatomică, până la un punct, în sensul că prezintă pe rând părţile componente ale poveştii: Personajele, Povestea lor. Dar apoi naraţiunea se concentrează pe acele evenimente, mai mari sau mai mici, aflate în spatele scenei, în zona de penumbră, ca finalmente să aducă în prim-plan confesiunea povestitorului. Cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea aceasta ultimă, întitulată Povestea mea, şi-mi doresc enorm ca niciun cititor să nu înceapă cu ea, să nu se arunce pe final, căci această a patra parte capătă sens doar după parcurgerea celorlalte capitole. Exact ca şi în viaţă, mai întâi treci prin învăţătura clasică şi abia la final îţi permiţi evadări şi exhibiţii.

Dar şi Pădurea Cotroceni ocupă un loc important, cum ziceai la începutul interviului, fiind o pădure cu ierburi pentru ceaiuri vindecătoare. Ce le-ai spune despre asta cititorilor noştri?

Unul dintre personajele principale din roman, anume Mărmănjica, intră adeseori în pădurea tenebroasă, pentru a culege plante. Toată povestea se învârte în jurul unei flori, pe care acest personaj o găseşte presată în Iliada lui Homer, iar din acel moment viaţa i se schimbă radical. Mitologia botanică a românilor este foarte bogată, iar recenta apariţie a Botanicii lui Simion Florea Marian m-a inspirat pentru această zonă a romanului. Şi pentru că am ajuns aici trebuie să povestesc puţin despre această carte eveniment. Simion Florea Marian (1847-1907), preot, etnolog, antropolog, a scris printre multe altele şi o botanică, în care a consemnat mituri, credinţe, reţete vrăjitoreşti sau medicale, legate de plante. A fost ultima sa scriere, pe care n-a mai apucat s-o publice. In fine anii trecuţi a văzut lumina tiparului, iar puţin înainte de a mă apuca de Homeric, botanica aceasta bătrână a ajuns la mine, constituind un motiv de inspiraţie. Cu toate că planta presată între paginile Iliadei nu poate fi găsită la Marian, ea are câte puţin din multe altele cuprinse în cartea lui. Plantele, mai ales cele ale pădurii ascund duhuri şi produc iluzii, sunt hipnotice, vrăjite şi, desigur, multe dintre ele - terapeutice. Iar între toate, leuşteanul mi se pare fabulos. Până pe la finele secolului al XIX-lea, românii, ca şi mulţi alţi europeni, nu plecau de-acasă fără să-şi pună în buzunar o frunză de leuştean, sau leoştean, pe numele lui vechi, a cărui etimologie se pierde în umbrele timpului. Despre această plantă există multe legende, în care apare ca erou protector şi înarmat, care ucide strigoi. Chiar şi după moarte, transformat în plantă, îşi continuă cruciada.

„Frunzişul se mişcă într‐o parte şi‐n alta, iar pe cărarea luminată de ochii Despinei, călcând odată cu ea peste iarbă, ascultând cum trosneşte untişorul sub talpă şi trăgând în nări tămâioara pădurii, Mărmănjica intră în poveste.“ (Homeric)

Plante, pădure şi dragoste. Mai conţine şi altceva Homeric“?

Da: este povestea unei stafii înalte.

Te referi la imaginea de pe copertă? Aceasta este stafia din pădure?

O, nu! Pe copertă se află o parte din visul Aurorei Speranţa Cernitu, artista care a făcut pictura. E viziunea ei despre un erou din Homeric, este experienţa ei în urma întâlnirii cu unul dintre personajele mele.

Dar de ce jumătate de om?

 Pentru că cealaltă jumătate s-a topit în respiraţia perfidă a unei dimineţi de aprilie. Ţi-am spus, Aurora mi-a visat personajul, dar aşa cum se întâmplă, după ce uiţi visele, faţa plăsmuită se risipeşte, lăsând în urmă un regret greu. Iar personajul de pe copertă îmi aminteşte de acea pierdere, pe cât de incertă, pe atât de apăsătoare.

Ce speri să transmiţi prin acest roman?

Este o carte despre omul marginalizat, exclus, din varii motive, aflat în afara grupului. Pentru el există o mare provocare: labirintul unei păduri, dincolo de care începe viaţa eternă.

Cărţile tale sunt şi o declaraţie de dragoste către Bucureşti. Cum ai ajuns să iubeşti Bucureştiul?

Aş putea să declar că Bucureştiul este oraşul pe care l-am cucerit, prin efort îndelungat. Ca orice bătălie şi aceasta a avut parte de momentele ei de glorie, de episoade dramatice de aliaţi şi de adversari. Toate acestea, ca şi aventurile trăite pe străzile sale, îmi dau dreptul să-l iubesc şi să scriu despre el.

Povesteşte-ne ceva despre locurile magice din Bucureşti cum e, de pildă, mahalaua Gorganilor.

Din mahalaua Gorgani a rămas până astăzi însuşi Gorganul, de vizavi de Cişmigiu, ascuns în spatele clădirilor de pe Bulevardul Elisabeta, o movilă în vârful căreia se află Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Desigur, pe vremuri era mai întinsă, cu alt relief, mai mlăştinos, cu mai multe ape. Făcea parte din Plasa Gorgani, care aduna la un loc mai multe mahalale. Zona era vestită pentru femeile frumoase şi pentru existenţa unei case de plăceri erotice, amănunt pe care l-am păstrat în roman prin povestea chiramelelor (cuvânt preluat din Incrementa lui Cantemir). Totodată, aici se aflau nişte măcelării vestite, prăvălii şi maidane, plus un drum secret care ducea direct în Pădurea Cotroceni (asta am pus-o de la mine). Prin documentele răsfoite, am dat şi de-un anume Tudorici lumânărarul, pe care l-am lăsat ca personaj în Homeric, un negustoraş cu ifose multe, prieten cu pelticul, mare vânzător de amnare. Dar toate astea le puteţi afla şi din harta care însoţeşte romanul.

Ai putea să ne spui ce reprezintă scrisul pentru tine?

Bucuria completă pe care ţi-o dă un joc rafinat.

Ne-am întâlnit la Iaşi, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceti. Cum ţi s-a părut ediţia de anul acesta a FILIT-ului?

Vară de octombrie. La Iaşi am început, cu acest festival, promovarea romanului. Spre deosebire de prima ediţie, la care de asemenea am fost invitată, aceasta mi s-a părut mai puţin fastuoasă, dar asta şi pentru că am participat doar la partea de început a festivalului. Desigur este un eveniment elaborat, foarte atent organizat, foarte atent gândit.

Care este subiectul viitorului tău roman, dacă nu e secret?

Nu spun nimic! Sunt superstiţioasă. Dar deja am o nouă poveste, care începe să crească.