De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? VIDEO

De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? VIDEO

Paul Goma (1935-2020)

"Unde am greşit?" de Paul Goma, a fost ultima carte a scriitorului publicată în România şi lansată la Târgul de carte Gaudeamus în noiembrie 2019. Prefaţa este semnată de Mariana Sipoş, prietenă apropiată a scriitorului, din care vă prezentăm fragmente. Paul Goma a murit, la vârsta de 84 de ani, în urma infectării cu COVID-19, în noaptea de marţi spre miercuri, într-un spital la Paris.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de Mariana Sipoş

Textul cărţii "Unde am greşit?", publicată de editura Eikon,  a fost conceput şi scris ca un volum independent în decembrie 1995, aşa cum notează Paul Goma însuşi în volumul 4 al Jurnalului său (publicat cu titlul Alte jurnale la Editura Dacia, în 1998): „14 decembrie: N-am mai notat din 4 decembrie, am început o carte: Unde am greşit? – în două-trei zile o termin”.

Conform aceloraşi însemnări, cartea a fost terminată pe 19 decembrie 1995. La sfârşitul lui februarie, imprimă mai multe exemplare pe care le trimite unor prieteni din ţară. Unul din ele ajunge la Dan Petrescu care pregătea pentru tipar primele trei volume ale Jurnalului lui Paul Goma. La 3 aprilie 1996, Paul Goma notează: „Dan Petrescu a citit Unde am greşit? şi s-a hotărât să o plaseze la coada Jurnalului. Nu am nicio obiecţie...”

Astfel că textul a fost publicat prima şi singura dată ca addenda la volumul III - Jurnal de noapte-lungă, din seria publicată de editura Nemira, datată 1996, dar prezentă în librării începând din februarie 1997. Apariţia celor trei volume a declanşat primul „mare scandal Paul Goma” în viaţa literară (şi nu numai) din România (au mai urmat şi altele, care de care mai puţin întemeiat sau complet neîntemeiat, dacă nu chiar nedrept şi abuziv).

Paul Goma primeşte cele trei volume publicate la Paris în data de 7 februarie 1997. Scandalul izbucneşte la Bucureşti după numai câteva zile şi a fost atât de mare, încât nimeni – probabil – nu a mai dat prea mare atenţie paginilor din addenda cu un titlu atât de semnificativ Unde am greşit?

Au trecut 23 (douăzeci şi trei de ani) de la prima lor publicare şi eu, cu vreo două excepţii, nu îmi amintesc să fi fost comentate în vreun fel (deşi anul 1997 a fost un an crucial în ceea ce priveşte receptarea lui Paul Goma, cu zeci şi zeci de cronici şi comentarii la Jurnal, plus două emisiuni la TVR – una în celebrele Serate ale lui Iosif Sava şi cealaltă în cadrul emisiunii mele Cafeneaua literară, cu o durată de 105 minute!, plus emisiunea lui Nicolae Manolescu „Profesiunea mea – cultura”, din 22 aprilie 1997 la ProTV, având ca invitaţi pe Mihai Şora, Dorin Tudoran, Mircea Zaciu şi Paul Goma însuşi, prin telefon de la Paris). Am considerat deci necesară publicarea acestei cărţi acum, în 2019, când se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului şi când numele lui Paul Goma ar trebui să devină unul dintre simbolurile acestei aniversări.

Şi ajung astfel la al doilea motiv: vor fi, sunt sigură, destule persoane care se vor întreba: „dar cine este Paul Goma?” şi, în plus, vor fi destule peroane care se vor întreba, asemenea unui înalt demnitar care, după ce i-am dăruit ediţia a doua a cărţii mele Destinul unui disident: Paul Goma, a spus: „Dar de ce este atât de pornit Paul Goma împotriva tuturor?” Am vrut să răspund, dar mi-am dat seama că ar trebui să încep cu începutul, cel puţin cu 22 decembrie 1989 şi cu zilele care au urmat, şi că ar trebui nu un răspuns, ci multe, foarte multe răspunsuri, situate în context, dar că înainte de a da eu aceste răspunsuri, cel mai bine ar fi ca toţi cei care pun o astfel de întrebare să citească întâi această auto-interogare a lui Paul Goma din textul Unde am greşit? şi eventual să se întrebe după aceea: Dar noi unde am greşit? - „noi” însemnând persoane concrete, cu nume şi prenume, dar şi noi, adică toţi cei care, aici, acasă, nu au avut nevoie de Paul Goma după decembrie 1989.


Pentru înţelegerea contextului la care face referire Paul Goma în acest volum, am inclus la finalul cărţii, în Addenda, câteva documente importante şi recomand (re)citirea jurnalelor lui Paul Goma sau a celor trei volume de Scrieri (care reunesc articole, interviuri şi dialoguri ale scriitorului).

De asemenea, recomand consultarea pe internet a listei cărţilor lui Paul Goma publicate în Occident, când era interzis în România, dovadă că la începutul anilor  '90, Paul Goma era cel mai tradus scriitor român, publicat la cele mai prestigioase edituri din Franţa, Germania, Olanda, Italia, Norvegia, Suedia, Marea Britanie (fără să beneficieze de subvenţii de traducere de la vreun institut cultural, fără să se bucure de sprijinul vreunei influente agenţii literare (vezi cazul Norman Manea) şi fără suportul mediatic de promovare al vreunei prestigioase edituri româneşti, cum se întâmplă azi.

Sunt tentată să cred că în 2009, când se împlineau douăzeci de ani de la căderea comunismului, dacă am fi ştiut să-l promovăm pe Paul Goma aşa cum Germania a ştiut să o promoveze pe Herta Müller, făcând din ea o mare scriitoare şi o mare luptătoare împotriva comunismului (deşi Herta Müller însăşi recunoştea, în conferinţa de la Ateneul Român din 27 octombrie 2010, că ea nu a fost o disidentă), Paul Goma ar fi putut lua el Premiul Nobel, în ciuda acuzaţiilor nedrepte de antisemitism: şi Mario Vargas Llosa a fost acuzat de antisemitism şi totuşi, la un an după Herta Muller, obţine Premiul Nobel!

Aşadar, ce s-a întâmplat după decembrie 1989 atât de grav încât Paul Goma să ajungă în câţiva ani la ruperea tuturor vechilor relaţii de prietenie şi solidaritate în lupta anticomunistă, nu doar cu scriitorii din exil, ci şi cu foştii lui prieteni şi colegi din România care ar fi trebuit să-l întâmpine, din prima zi de libertate, cu braţele deschise, fie şi simbolic?

Răspunsul e chiar acesta: nu numai că nu l-au primit (repet, fie şi simbolic) cu braţele deschise, dar pur şi simplu l-au ignorat sau chiar nu şi-au amintit de el, mai corect: nu au vrut să-şi amintească de el. Şi doar până atunci, până în decembrie 1989, Paul Goma nu făcuse niciun rău nimănui. Dimpotrivă, atât cât a putut, şi-a ajutat confraţii scriitori din ţară, prin poziţia pe care o avea de „Soljeniţîn român” la Paris, cu relaţii în presa occidentală şi în lumea editorială (vezi, de exemplu, sprijinul acordat în 1985 lui Bujor Nedelcovici, recomandat de Paul Goma la editura Albin Michel pentru a-şi putea publica romanul Al doilea mesager, scos clandestin din ţară).

Încercăm să reconstituim doar câteva coordonate ale acelor zile de la început (pe baza consemnărilor din jurnalele lui Paul Goma şi a cercetărilor proprii):

– 22 decembrie 1989: căderea lui Ceauşescu. Paul Goma este invitat la o emisiune despre evenimentele din România pe Canalul 5.
– 23 decembrie 1989: „Miezul nopţii: acum mă întorc din târg; am umblat pe la France Inter (cu Monica şi Marie-France), la Antenne 2, însă peste tot cu Filip, la Europe 1, la RTL, la... nu mai ţin minte, mă luau de la un studio doritorii, mă duceau la ei: acolo veneau alţi doritori, mă duceau la ei.”
– 4 ianuarie 1990: e vizitat de jurnalistul olandez Philips Freriks cu care stă de vorbă „vreo 5 ceasuri”.
– 10 ianuarie 1990: „Turtit. Mă simt din ce în ce mai... abandonat, în fapt uitat. Uitarea băieţilor noştri prinde, ca să spunem aşa, nu doar contur, ci relief. (...) Noi ne-am făcut treaba, gata!” (sublinierea mea, MS)
– 13 ianuarie 1990: îl vizitează o jurnalistă de la Die Welt.
– 15 ianuarie 1990: sesiune de fotografii cu Ulf Andersen, „celebrissimul” (după cum îl numeşte Paul Goma).
– 17 ianuarie 1990: interviu cu Yan Plougasnou pentru L'Événement du jeudi.
Din România nu-l caută nimeni, nu-l sună nimeni, fie şi pentru o declaraţie de trei minute la telefon.
– 18 ianuarie 1990: Gabriel Liiceanu soseşte la Paris. Petrece seara la Monica Lovinescu, cu Mihnea Berindei şi Marie-France Ionescu. Lui Paul Goma nu i se dă nici măcar un telefon, deşi Gabriel Liiceanu îl cunoştea: în timpul bursei din Germania de dinainte de 1989, îl vizitase acasă, la Paris. Îi va telefona abia după cinci zile.
– 22 ianuarie 1990: Paul Goma e vizitat de un fotograf de la Gama.
– 23 ianuarie 1990: soseşte la Paris Mircea Dinescu. Până sâmbătă ii vizitează de două ori pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, lui Paul Goma nu îi dă nici măcar un telefon.
Sâmbătă, 27 ianuarie 1990: în sfârşit, un telefon din România – vechea lui prietenă Gabriela Adameşteanu. Îi solicită un interviu. Răspunsurile lui Paul Goma nu vor ajunge la Bucureşti (vezi mai jos de ce).
– 29 ianuarie 1990, convorbire cu un jurnalist de la Valeurs actuelles. 
Marţi, 6 februarie 1990: în sfârşit, o vizită a unui prieten venit din România – Nicolae Manolescu.
– 5 februarie 1990: Paul Goma e invitat la France Info, cu Philippe Valet. După amiază, la RTL, la emisiunea lui Olivier Mazerolle.
– 22 februarie 1990: e vizitat acasă de Annie Daubenton, de la France Culture.
– 23 februarie 1990: îl sună Gabriela Adameşteanu. Îi spune că nu a primit manuscrisele, fotografiile şi răspunsurile la interviu pe care Nicolae Manolescu se oferise să i le aducă la Bucureşti.  Abia pe 1 aprilie, Manolescu avea să-i scrie lui Paul Goma că le-a... uitat la Paris. (Precizare: Paul Goma nu minte: am avut nu o dată acces la arhiva lui Paul Goma, păstrată în ordine, pe ani, cu toată coresponenţa primită în acei ani.)
– 27 februarie 1990: emisiune la Suisse Romande.
– 12 martie 1990: invitat la emisiunea Océaniques realizată de Pierre Boutang la France 3.
Ei bine, în tot acest timp, în presa din România liberă de comunism, numele lui Paul Goma apare pentru prima oară abia la 18 ianuarie 1990, într-un articol despre el din România literară, semnat de Gabriela Adameşteanu.
Iar primul interviu cu Paul Goma apărut în România (realizat la Paris pe  25 iunie 1990 de Gabriela Adameşteanu) este publicat în revista 22, reţineţi: abia în numărul 30 din 10 august 1990.
Să mai adaug că atâta timp cât a fost ambasadorul României la Paris, în prima jumătate a anului 1990, Alexandru Paleologu nu i-a dat nici un telefon. L-a căutat abia după ce fusese rechemat de la post.
„Trec zilele, trec, accentuând impresia de irealitate” avea să noteze Paul Goma la 8 martie 1990. „O teribilă istorie trăită”.

Şi întrebarea lui chinuitoare: Unde am greşit?

Un post scriptum la 25 martie 2020
Paul Goma e confirmat în trăirile lui de Monica Lovinescu: în jurnalul ei de la începutul lui 1990 este la fel de revoltată şi se întreabă şi îi întreabă şi pe cei veniţi de la Bucureşti: de ce uită toţi de Paul Goma? de ce numele lui nu este rostit de nimeni?
Citez din Jurnalul 1990-1993 publicat la Humanitas:
„Luni, 1 ianuarie 1990: Nimeni, dar nimeni să nu se gândească la Goma?”
Monica Lovinescu notează în zilele următoare că Mihnea Berindei (plecat la Bucureşti imediat după fuga lui Ceauşescu) o anunţă că a înfiinţat GDS-ul şi notează pe 9 ianuarie: „GDS (...) a cooptat trei români din străinătate: pe Botez, Mihai Dinu Gheorghiu şi Sorin Alexandrescu.”
De ce nu şi pe Paul Goma?
Şi tot pe 9 ianuarie, Monica Lovinescu adaugă: „În timp ce în Cehoslovacia Havel devine preşedinte, la noi Goma nici nu este menţionat”.
De Televiziunea Română (Liberă! cum îşi spunea atunci) nu mai vorbesc: în acea perioadă (mi-aduc foarte bine aminte) făcea reportaje la Veneţia sau transmitea un meci de fotbal din... Insulele Feroe. Prima oară românii l-au putut vedea la chip pe Paul Goma, trei seri la rând, în noiembrie 1994 - adică după cinci ani de la căderea comunismului - la recent înfiinţatul post de televiziune Tele 7abc.)
Şi nu se poate să nu ne întrebăm la nesfârşit, dacă suntem de buna credinţă: de ce? de ce? de ce? De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? (Text publicat cu acordul Editurii Eikon)

INFO 

"Unde am greşit?" de Paul Goma

Editura Eikon, 2019
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mariana Sipoş

„Deci: eu sunt o persoană rea; dezagreabilă; nesuferită ce mai: detestabilă. De ce? De ce sunt aşa cum sunt? – mai corect: de ce sunt perceput astfel? Am mai spus-o, o repet: fiindcă nu respect Codul Social – acela care zice, în mare, că un adevăr este mereu relativ; că un adevăr se spune tare numai în anumite proporţii (sub 30%) şi doar în anume momente. Cod social care mai prevede „serviciul”: dacă X ţi-a făcut ţie, cândva, un „serviciu”, semnifică totala (şi perpetua) ta cumpătare: orice-ar face, orice-ar zice X, tu, Y eşti obligat –  în virtutea serviciului pe care ţi l-a făcut – să nu-l critici, să nu-l pui „în situaţie penibilă", într-un cuvânt: serviciu contra serviciu.” (Paul Goma: 16 februarie 1994)

„Se poate muri de supărare? de disperare? din sentimentul zădărniciei?

De incapacitate de a răspunde la întrebarea: „Sunt eu a-normal – sau ei sunt ne-normali?” (Paul Goma, Paris, 11 martie 2006)

Citiţi şi:

Paul Goma a murit de infecţie cu coronavirus, în Franţa. Scriitorul avea 84 de ani

Cazul Paul Goma: singur împotriva tuturor. De la luptele cu regimul comunist la exil

Adevărul Live: Destinul unui disident controversat. Mai avem nevoie astăzi de Paul Goma?

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: