CRONICĂ Nu există ficţiune. „Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez“, de Grégory Rateau

Ceea ce impresionează în acest jurnal al unui călător francez, publicat la Editura Polirom în 2019, a cărui ediţie originală poartă titlul „Hors-piste en Roumanie“ (L’Harmattan, 2016) este efortul de a surprinde începutul.

Text de Laura T. Ilea, scriitoare

Acel moment în care un teritoriu se prezintă în faţa ochilor noştri cu toată forţa evidenţei lui, cu plăcerea noutăţii, cu tramvaiele, cimitirele, istoria lui încă neştiută, cu religia, superstiţiile şi barbaria lui, cu senzaţia că suntem mereu traşi pe sfoară, cu spaima că am ajuns la capătul traseului şi că suntem definitiv prinşi în mrejele lui, atât prin ceea ce are mai imund cât şi prin ceea ce are mai seducător, prin promisiunea de aventură pe care ne-o oferă.

Aventura are multe spectre, iar Grégory Rateau o ştie foarte bine, întrucât eroii lui, Panait Istrati şi Jack London, au cunoscut în profunzime mirajul aventurii perpetue. Mitul fascinant al aventurii dispare în confruntarea cu realitatea, întrucât singurătatea este preţul plătit de obicei de aventurierii învederaţi, care îşi sfârşesc de multe ori viaţa în dezolare şi singurătate. Impresiile călătorului oscilează de aceea între dorinţa de aventură pură – căutarea incursiunii neliniştite în neaşteptatul primelor impresii – , şi căutarea acelei Românii familiare, cu ineditul relaţiilor umane, trecând prin comuniunile de familie şi ajungând la marcajele istorice cele mai neaşteptate.

Cel mai interesant e punctul de pornire – o Românie înspre care se evadează. Dintru început aşadar, în loc de a fi un punct dinspre care se evadează, aceasta devine promisiunea unei dezertări dintr-o lume occidentală în care solipsismul e obsedant. Un solipsism ca o cădere în sine, fără deturul prealabil prin ceea ce s-ar numi multiplele stări ale existenţei. Acestea devin în carte „documentarist, călător, exilat, expatriat, hoinar, şomer, cârtitor, conţopist“ (p. 8-9). Trecând prin acest spectru, convingerea că nu există ficţiune se impune de la sine: şi anume autorul afirmă că orice povestire e o extragere la rece realului, distilare a propriei experienţe. Scrisul, mai mult, nu are o funcţie utilitară, el e artificiul magistral care face ca lumea să nu se răstoarne în sine.

Naratorul face aşadar o experienţă imersivă, fiind pe deplin conştient de faptul că trecerea lui pe aici depune mărturie despre ultimele vestigii ale unei lumi pe cale de dispariţie, în marşul inevitabil spre mondializare. E o privire nostalgică înspre trecut, cu intermezzo-urile inevitabile ale busculării cotidianului: de exemplu, faptul că magnificul mecena care părea să le susţină, generos, întreaga explorare, se dovedeşte a fi în cele din urmă tocmai iniţierea exploratorului şi a logodnicei sale în dubioasa lume a corupţiei est-europene; cei doi sunt ţinuţi captivi în ghearele unei mafia nevăzute,  complexul maladiv al persecuţiei dezvoltându-se exponenţial.

Un alt element-cheie al cărţii este sentimentul că acest călător atent care este autorul este gata să se lase metamorfozat, să-şi schimbe definitiv pielea, să facă experienţa imersiunii în profunzime.

O să dau un exemplu: în loc de a fi amprenta unei lumi depăşite, sacrul şi toate avatarurile lui îl interpelează pe cel care depune mărturie despre această lume în care, întâmplător, a ajuns. Şi anume, el îşi pune întrebarea dacă e posibil să-ţi trăieşti altfel credinţa decât o face un credincios român, la care „poezia“ e îndeaproape legată de sacru. Desigur că într-o lume în care autorul caută autenticitatea, în călătorie, în luciditate, în adevăr, în prietenie, în umanism (acestea sunt câteva titluri de capitole), dorinţa de sacru poate părea depăşită, însă ea este întâmpinată cu aceeaşi atitudine a autenticului hoinar, care aşteaptă mai degrabă întâlnirea cu ceilalţi decât confirmarea propriilor presupoziţii. Întrebarea pe care şi-o pune este aşadar următoarea: „Este oare posibil să-ţi trăieşti pe deplin credinţa fără să aştepţi ca ea să facă minuni şi să-ţi răspundă la toate rugile, căzând astfel în superstiţie?“ (p. 23).

Aşadar, ceea ce punctează lectura „jurnalului“ sunt următoarele marcaje: surprinderea detaliului aparent insignifiant, meditaţiile asupra memoriei, călătoriei şi scrisului, confruntarea cu momentul destabilizator, care pentru autor înseamnă în cele din urmă aventura.

Reperele sunt extrem de bine alese: în primul rând atenţia cu care „hoinarul“ cartografiază, în macro şi în micro, detalii esenţiale ale acestei ţări pe care încearcă să o surprindă. Avem pe de o parte scene carnavaleşti în tramvaiul 5, apoi detalii baroce în cimitirul Bellu, apoi memoria unui Bucureşti care are încă puternic impregnat pe retină cutremurul din ‘77, întâlnirile cu sacrul, printre care „chilia părintelui Arsenie Boca“, întoarcerea în timp, prin intermediul ultimului pălărier din Bucureşti, experienţe emoţionante legate de ruralitatea românească.

Dar pe lângă această frescă, mai există două elemente care merită amintite, întrucât ele fac, cred, din acest „jurnal al unui călător francez“ promisiunea unei naraţiuni care îşi va întinde tentaculele electrizante dincolo de efuziunile, perplexităţile sau survolările călătoriei. E o dorinţă infuză şi mereu repetată nu doar de a scrie, ci şi de a construi, la fel cum o fac „veritabilii“ scriitori. Iar această energie contagioasă pare a se propaga pornind de la sentimentul încercat în faţa casei unui astfel de scriitor, şi anume George Călinescu. Atingând, într-un mod „atât de senzual şi cotidian“ (p. 198) ziduri care captează, spectral, energia unei vieţi, acestea îi vorbesc despre întâlniri cu alţi scriitori ai lumii, mereu în exil, ale căror scrieri le poartă cu el, aşa cum îşi poartă „blugii găuriţi“, pentru că această breaslă poate, prin contagiunea unui model şi prin perseverenţa scriiturii, să creeze pe mai departe modele. Cum arată un scriitor? E „acea fiinţă, ale cărei acţiuni eroice sunt depănate în şoaptă după o noapte albă, cu gura cleioasă şi ochii arşi de chiştoacele reci,... zugrăvită uneori ca singuratică, deseori puţin dementă şi întotdeauna în decalaj faţă de secolul ei“ (p. 198). În faţa acestui mit romantic, cu tot riscul pe care acesta îl presupune, „hoinarul“ îşi repetă incantaţia: „Fă din mine un scriitor adevărat!“ (p. 199).

Cred că energia acestei incantaţii, dincolo de atenţia detaliului proprie jurnalistului, este mărturia cea mai emoţionantă a acestei cărţi. E ca un vector de autenticitate, ca un creuzet în care se naşte arta cuvântului şi care, sunt convinsă, va face din Grégory Rateau un scriitor adevărat. Mai ales având în vedere faptul că pe 7 februarie al doilea volum al lui, „Noir de soleil“, a fost publicat la editura Maurice Nadeau, ceea ce confirmă această intuiţie, a singuraticului care îşi extrage vocea personală printr-o ascultare atentă, departe de vacarmul lumii: „Deşi am trăit în vacarmul lumii, simt că într-o zi voi ajunge să vorbesc în sfârşit acel limbaj secret al celor care trăiesc cu amintirea fiinţelor iubite şi pierdute“ (p. 223), declară el.