Calem, călimară şi calembec

Cuvintele astea le voi evoca în amintirea lui Gligore calemgiul, un tip care mi-a stârnit interesul pentru că era foarte interesat de desene şi de texte criptice, găsite prin hârţogăria care-i trecea prin mână.

Şi-i trecea multă. Căci era funcţionar de calem. Aşa a devenit personaj în Zogru, ca urmaş al Bubosului, dar şi modelul de la care porneşte Tilu, din Manuscrisul fanariot. Având asemenea legături, trebuie să vă spun că m-au interesat întodeauna calemurile.

 Rădăcinile istorice ale cuvântul se află în calembec, un arbust, cu lemn negru şi parfumat, din care se fac şi astăzi mărgele, mătănii, cutiuţe şi alte obiecte delicate, printre care şi tocuri de scris. Îşi mai aminteşte cineva cum arată un toc? Un condei. Un stilet delicat, strămoşul stiloului, împodobit cu încrustaţii,  capişoane de catifea, de argint, ancorate la brâu cu lănţuguri şi şnururi. Adeseori erau făcute din lemn negru, de calembec, iar într-un capăt se înfigea peniţa, făcută din pană de gâscă. Se mai numea şi calamos, tot din greacă.

Dar calembecul se folosea şi la prepararea cernelii, de aici şi cuvântul călimară (kalamari), recipientul de sticlă ori de aramă, în care se păstra pe vremuri cerneala. Exista, desigur şi o trusă de scris, un calamarion, compus din suport pentru condei, călimară şi hârtie. În condiţiile astea, toate locurile în care se scria, mă refer la cancelarii, birouri de contabilitate, de încasare a taxelor etc. - se numeau calemuri, iar funcţionarul care avea ca îndeletnicire principală scrisul, era calemgiu, sau diac.

Preocupat de scris şi mai ales de instrumentele scrisului, Tilu Băjescu a fabricat o cerneală simpatică, respectiv, invizibilă la o primă citire. Într-atâta supărat pe viaţă,  dar şi tâmpit de cât stătuse închis în casă, îşi ia o slujbă de scrib. Şi în fiecare înscris lasă mesaje, face completări sau mărturisiri. Deşi scria în general testamente, contracte, acte de vânzare-cumpărare uneori, scrisori, a reuşit să-şi lase printre rânduri propria istorie. Era singura lui plăcere. Şi nu era singurul. Pentru mulţi fericirea înseamnă să-şi consemneze toate faptele vieţii, de la gelul de baie la cărţile citite sau necitite, la trotuarul din faţa casei, dar mai ales la impresia lor amănunţită despre prieteni, colegi şi duşmani. Cam aşa ceva a făcut şi Tilu, notând printre rânduri oficiale micile lui murdării. Nu pentru c-ar fi fost chiar bolnav, ci pentru că avea un condei din calembec, narcotic, îmbibat cu licoare de greieri.

„Calembecul şi-a risipit parfumul, iar uleiul de viţă s-a tulburat, invadat de fantomele altei vieţi, de pe când era doar sămânţă uscată, sub mormane de calcar. Cuţitul, acelaşi pe care şi eu îl strânsesem în mâni fără să-i simt puterea ascunsă, acelaşi cuţit care-l trimisese pe Dubois la Marsillia, aprins de vinişoarele nevăzute care-l legau încă de Celiabinsk, începuse să-şi facă treaba.” (Mâţa Vinerii)