„Abraxas“, cea mai recentă carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu | FRAGMENT
0
„Adevărul“ vă invită să citiţi un fragment din romanul „Abraxas“ de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a editurii Polirom.
Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porţile palatului de oglinzi deformante al realităţii iluzorii în care trăieşte Michi Lucescu. Izolat de oameni şi de viaţă într-o odăiţă sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie şi faianţă verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prinţesa Ralu, mama lui teatrală şi strivitoare ca o forţă a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră şi lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureştiul cenuşiu al ultimului deceniu comunist şi pe cel pestriţ din anii de după Revoluţie. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând uşile celor 11 apartamente şi pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureştean, devenind concomitent spectator şi protagonist al unui film al ratării şi (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care îşi joacă propriul rol sau poartă măştile altora, se derulează în puncte diferite din timp şi spaţiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghiţit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca şi New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină şi întuneric, este viaţă şi moarte simultan, este dragostea şi uciderea ei. Este lumea întreagă.
FRAGMENT
„Avionul a întârziat decolarea din cauza unei furtuni de zăpadă care se năpustise deasupra New Yorkului, iar noi eram aşezaţi pe grupuri, cei doi străini, Mariana şi fiul ei, în spate, la vreo trei rânduri, iar eu cu el chiar în faţa unui mare ecran, aşa că eram iarăşi împărţit între bucuria de a şti că o să văd câteva filme până la Bucureşti şi frica de zbor stimulată de rafalele de vânt care izbeau hublourile. El avea relaxarea, pe care atunci i‑o admiram, dată de sutele de zboruri, se descălţase, ceruse un scotch on the rocks şi căuta prin trusa oferită de Lufthansa cu bucuria unui copil care desface cadoul de la Moş Crăciun, aşezând alături, pe măsură ce le extrăgea cu degetele lui lungi, o papiotă cu ac, pastă şi periuţă de dinţi, o oglindă, un after‑shave minuscul, căşti, ciorapi flauşaţi gri‑verzui, câteva bomboane mentolate.
Într‑un târziu am decolat, am trecut prin norii strecuraţi în noapte, apoi am atins acea altitudine liniştitoare, neverosimilă la care dispare orice semn exterior al zborului, când toţi îşi decuplează centurile, se ridică în picioare şi, mai ales într‑un zbor transatlantic, îşi caută cunoştinţele prin avion, pentru o vorbă. În apropierea noastră s‑a deschis şi un bar cu autoservire, eram în acei ultimi ani ai abundenţei pe care companiile aeriene o revărsau asupra noastră, când zborul peste ocean avea aura unei expediţii aristocratice în Africa. Tot ce‑mi amintesc până aici e recompus din fragmente de imagini disparate, din mirosuri, zgomote pe care le‑am reţinut, ba chiar şi din memoria tactilă declanşată de atingerea acelui ciorap flauşat pe a cărui talpă scria Lufthansa. Adevărata amintire, parte a memoriei afective, cea pe care o pot derula înainte şi înapoi fără a omite un detaliu, este a unui moment târziu în noapte, când toţi pasagerii avionului dormeau şi stewardesele s‑au retras undeva. Iar amintirea este asta: privesc cu ochii împăienjeniţi de oboseală la ecranul mare din faţa ochilor, unde e proiectat un film atât de straniu, încât mă ţine treaz până când oboseala capătă formele unei beţii uşoare. E primul meu film inspirat din comicsuri, îmi dau acum seama, pentru că anul trebuie să fie 1991, deci prima mea ieşire din ţară, aşa că nimic din experienţa mea vizuală nu m‑a pregătit pentru stranietatea specifică acestui gen de filme. Nu am în background nici măcar un Batman, aşa că acest Dick Tracy, cu grotescul lui netemperat, cu o Madonna‑întruchipare‑a‑kitschului, mă ţine pironit de scaun şi memoria mea, cea de atunci, a copilului de aproape 13 ani, mă poartă într‑o zonă pâcloasă, în care îşi caută singură similitudinile. Sunt undeva în anii ’80, în prima lor parte, cred, într‑o sufragerie cufundată în întuneric, cu ochii pironiţi de un ecran TV unde rulează un film cum n‑am mai văzut până atunci, un film terifiant, care debutează cu un viol dur, însoţit de violenţe şi mutilări, care lasă din femeie un boţ de carne abia respirând. Unica sursă de lumină în încăpere este ecranul, acolo se concentrează toate privirile, pot simţi asta, culcuşit cum stau în braţele întunericului”.
Se încarcă comentariile...
