Filmul „La La Land“ (prezentat în premieră în deschiderea Festivalului de la Veneţia, unde Emma Stone a obţinut Cupa Volpi pentru cea mai bună actriţă) este un imens succes deja, atât pentru public, cât şi pentru critică (7 nominalizări la cele mai importante Globuri de Aur). A fost, însă, şi atacat, pentru că nu ar face altceva decât să fie un omagiu desuet la adresa „vârstei de aur“ a Hollywood-ului.

Este cu totul fals, pentru că ceea ce face Chazelle (şi acest lucru este, într-un fel, revoluţionar, pentru că se întâmplă în cinema rar – periodic, dar la distanţe mari de timp) este tocmai să actualizeze această formă clasică de care e îndrăgostit, să realizeze un film care să se adreseze spectatorului de aici şi acum (şi de oriunde în lume). Mergeţi neapărat să vedeţi „La La Land“ cât mai rulează pe marile ecrane (unde trebuie văzut, datorită virtuţilor sale plastice şi spectaculare), nu veţi regreta şi nu veţi găsi nicio fărâmă de dulcegării sau academism, dimpotrivă.

Mecca visurilor noastre

Din când în când, cinematograful simte nevoia unei reîntoarceri la origini, a reluării unor forme stilistice şi ideatice care şi-au trăit gloria în alte vremi. Este un simptom al oboselii, al saturaţiei provocate de fundăturile experimentale sterile. „Toţi oamenii din filmul ăsta arată normali“, remarca cineva despre începutul (absolut senzaţional) al filmului, în care „toată lumea râde, cântă şi dansează“, pe o şosea care duce spre Los Angeles – o Mecca a visurilor (încă) neîmplinite. Sau, vorba cântecului, „It never rains in Southern California“.

Dar filmul lui Chazelle nu este (doar) aşa ceva, o reluare a formei învechite a musicalurilor din anii ’50 şi de la începutul anilor ’60, pentru a ne aminti „ce bine şi ce frumos a fost atunci“. E vorba de aşa-numita Epocă de Aur a Hollywoodului, a marilor spectacole care beneficiau de inovaţiile tehnice la zi (Panavision, Cinemascope etc.), iar toate aceste lucruri (şi mărcile stilistice aferente) sunt respectate „la sânge“ de regizorul-scenarist Chazelle (de la genericele iniţial şi final, până la tratamentul culorii, formatul Cinemascope etc.).



Mia şi Sebastian, plimbându-se pe străzile din L.A.

Diferenţa faţă de „The Artist“

Problema cu aceste genuri de mare spectacol din epocă (musicalul, westernul, filmul istoric de toate felurile etc.) este că sunt foarte greu de continuat şi de reluat, de îmbrăcat în „haine“ actuale (meritul lui Chazelle este şi că a reuşit un film „de artă“, pe placul unanim al criticilor, în cadrele unui film de gen, popular). Inspiraţia regizorului-scenarist este de a fi ales să spună, în această formă stilistică „demodată“, o poveste pentru noi cei de-acum, una (oricând) actuală (de-aceea personajele sunt plasate în Los Angeles-ul contemporan, oricât de ficţional ar fi acesta).

Autorul nu a făcut greşeala comisă de Michel Hazanavicius, acum cinci ani, cu „The Artist“, care este un film-omagiu, la adresa epocii mute, o performanţă tehnică, şi atâta tot. Francezul nu a umplut acea formă vetustă cu nimic, iar soarta acestor filme retro, care apar din când în când, este să fie uitate repede. Nu va fi cazul lui „La La Land“.

„Un băiat iubea o fată“

Până la un punct, trama narativă din „La La Land“ seamănă cu cea din „Viaţa e frumoasă“ a lui Roberto Benigni. Aşa este şi aici, doi tineri se îndrăgostesc (chimia dintre Gosling şi Stone este extraordinară, iar calitatea numerelor muzicale – scrise special pentru film de Justin Hurwitz, colaborator constant al regizorului – formidabilă), rămân împreună, dar „viaţa este frumoasă“ până la un punct (de aceea, nici vorbă de „dulcegăriile“ care populau genul în anii ’50).

El este muzician, obsedat de jazzul clasic (o altă formă perimată, ca şi cinemaul practicat aparent de Chazelle), şi vrea să-şi deschidă un club, ea este actriţă aspirantă, abonată a castingurilor, mereu fără succes. Povestea devine una care vorbeşte despre natura şi rostul artei, ca şi despre visele noastre ce „mor“, odată cu noi. Finalul, trist dar magnific, este unul dintre cele mai bune văzute în ultima vreme în sala de cinema.

Info

La La Land (SUA, 2016)
Regia: Damien Chazelle
Cu: Ryan Gosling, Emma Stone, John Legend, Rosemarie DeWitt

5 stele

Citeşte şi: „Acesta nu este un film mut“ – cronica la filmul „The Artist“, din 2012

PORTRET DE REGIZOR

Damien Chazelle – doar aparent (ne) vorbeşte despre muzică


Toate filmele de până acum ale regizorului american Damien Chazelle (născut pe 19 ianuarie 1985, în localitatea Providence, Rhode Island), adică trei lungmetraje şi un scurtmetraj, vorbesc aparent despre muzică, având ca personaje principale indivizi obsedaţi de jazzul clasic, profesionişti ai acestuia. Până şi un lungmetraj doar scris de el, „Grand Piano“ (2013, regia Eugenio Mira, cu Elijah Wood), are drept erou un pianist supus unei experienţe-limită. Este însă doar primul nivel de interpretare (şi unul destul de facil), pentru că adevăratul cerc de interes al cineastului este sufletul omenesc, cu toate profunzimile sale.

Teme importante – ca efort, sacrificiu, relaţia maestru-discipol, succes, preţul plătit pentru visele împlinite – au ajuns în ultima vreme să fie asociate cu filmografia lui Chazelle, datorită unor mari succese ca „Whiplash“ sau „La La Land“. Este ciudat că toate filmele sale se ocupă de lumea muzicii, dar a crede că e doar un autor „muzical“ e ca şi cum am spune că un film ca „De battre mon coeur s’est arrêté“ al lui Jacques Audiard (remake după „Fingers“, cu Harvey Keitel) este despre avatarurile unui ex-pianist, şi atâta tot.

Echipă bună cu Justin Hurwitz

Nu am găsit elemente care să explice atracţia lui Chazelle pentru muzică, părinţii săi fiind mama scriitoare, iar tatăl (un francez) savant în computere. A absolvit Universitatea Harvard cu o diplomă în studii vizuale şi de mediu. Primul său film (la toate va fi şi scenarist), „Guy and Madeline on a Park Bench“ (2009, un musical), este despre dragostea unui trompetist de jazz. Dezvoltă scurtmetrajul „Whiplash“ (18 minute, 2013), după un an, în binecunoscutul film, despre efort, studiu şi maestru, care-i aduce lui J.K. Simmons Oscarul pentru rol secundar.

Filmul mai ia două Oscaruri, pentru montajul halucinant şi pentru mixaj sonor, fiind nominalizat şi la cel mai bun film şi pentru scenariul adaptat de Chazelle din propriu-i scurtmetraj. Deja nominalizat la 7 cele mai importante Globuri de Aur (secţiunea comedie/musical), e posibil ca „La La Land“ să fie şi un favorit al Oscarurilor de anul acesta. La toate aceste filme l-a avut drept colaborator muzical constant pe Justin Hurwitz (altfel acesta şi-a încercat mâna doar ca scenarist TV), care reuşeşte un score formidabil pentru „La La Land“).

Top 4 filme importante

1. La La Land (SUA, 2016) (foto dreapta)
2. Whiplash (SUA, 2014)
3. Guy and Madeline on a Park Bench (SUA, 2009)
4. Whiplash (scurtmetraj, SUA, 2013)

J.K. Simmons (dreapta) s-a ales cu un Oscar pentru fabuloasa interpretare din „Whiplash“