The Guardian despre noul val românesc inclus în topul celor mai importante curente. Cristi Puiu, Radu Muntean şi Cristian Mungiu, emblematici

0
Publicat:
Ultima actualizare:

The Guardian a realizat un top al celor mai importante mişcări din cinematografia europeană, în care sunt incluse şi filmele româneşti din noul val, fiind menţionate filmele lui Cristi Puiu, Radu Muntean şi Cristian Mungiu. Publicaţia britanică a identificat cinci curente care definesc industria filmului european."De la expresionismul german la noul val românesc, iată ghidul mişcărilor care au inspirat o lume intreagă", scrie The Guardian.

Vă prezentăm topul realizat de The Guardian al filmelor care au modelat cinematografia europeană.

Expresionismul german

Cu rădăcini în poezia de la debutul secolului şi in artele vizuale, care au pus un accent mai mare pe emoţii şi idei, expresionismul german a înflorit în industria cinematografică dupa Primul Război Mondial. Acest stil s-a integrat perfect în atmosfera anilor 1919 - 1933, perioada cunoscută ca Republica de la Weimar, cu decoruri în mişcare, umbre care se retrag şi expresii facial bântuite.

 În timpul reclădirii de după Primul Război Mondial, industria germană de filme era foarte productivă, dar din cauza dificultăţilor finaciare ale vremii, producătorii nu puteau să facă filme care să rivalizeze cu cele de la Hollywood, luxoase şi extravagante. Aşa că producătorii studioului UFA şi-au dezvoltat propriul stil, folosind simbolism şi mise en scène pentru a da adâncime şi emoţie subiectului.

Toate acestea au dat viaţa fricilor, traumelor şi problemelor economice de după război. Scenarii de coşmar au fost din abundenţă în filme precum Cabinetul doctorului Caligari al lui Robert Wiene (1920), Nosferatu al lui FW Murnau (1922) şi Metropolis al lui Fritz Lang (1927) (foto: jos). Toate acestea au influenţat generaţii întregi de regizori de mai târziu", punctează The Guardian.

Imagine indisponibilă

Neo-realismul italian

În timp ce regizorii germani au reacţionat la Primul Război Mondial prin retragerea în stările interioare tumultoase, italienii au mers în cealaltă direcţie, remarca "The Guardian". Regizorii din 'ara peninsulară, sătui de dominaţia Hollywood-ului din perioada fascistă, au decis să prezinte "adevarata Italie".

Neorealismul (în cinematografie) — italiană Neorealismo — (cunoscut şi ca neorealismul italian sau era de aur a cinematografiei italiene) este o mişcare artistică cinematografică naţională din Italia, conectată la neorealismul din arte, caracterizată de subiecte legate de clasa cea mai de jos din peninsulă, descriind realistic povestea celor săraci, a celor ce aparţineau clasei muncitoare din orice domeniu al economiei, folosind filmări autentice, realizate în locuri reale, cu minimum de aranjament şi de multe ori cu actori neprofesionişti. Filmele curentului neorealist italian descriu adesea condiţiile dificile morale şi economice din timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prezentând viaţa de zi cu zi a oamenilor, sărăcia, injustiţia, disperarea şi opresiunile de orice natură.

Imagine indisponibilă

(Foto dreapta: Massimo Girotti, în filmul lui Luchino Visconti, din 1942, „Ossessione”)

Mişcarea artistică filmică a neorealismului italian este larg acceptată a începe după căderea guvernului fascist al lui Benito Mussolini şi întoarcerea armelor de către rezistenţa italiană împotrica nazismului, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, fapte istorice ce au determinat pierderea centrului artistic de către industria de film italiană. De asemenea, neorealismul a fost semnul istoric clar al schimbărilor sociale şi ideologice, precum şi a progresului cultural şi social din Italia post-fascistă.

Regizori precum Roberto Rossellini, Vittorio De Sica şi Luchino Visconti au filmat în principal pe străzi, prezentând în peliculele lor sărăcia, opresiunea şi  toate nedreptăţile sociale. Adesea, au distribuit actori neprofesionişti în roluri importante.

Nouvelle Vague

Noul val al flmului francez a măturat lumea ca un tsunami, scrie The Guardian. A început să cunoască succesul în 1959, graţie unor capodopere precum Cele patru sute de lovituri, Hiroshima, Mon Amour şi Les Cousins. Scenele se derulau rapid, echipamentul cu care se făceau filmările nu era scump.

Mişcarea a spart tiparele cinematografiei prin tehnicile de montaj şi prin firul narativ specific, care aborda într-un mod inedit schimbările vremii. Influenţele acestei mişcări se resimt în filme mai noi precum Bonnie and Clyde sau Pulp Fiction.

(Eiji Okada şi Emmanuelle Riva în „Hiroshima, Mon Amour” (1959), în regia lui Alain Resnais)

Imagine indisponibilă

Dogme 95

Inspirat parţial de eseul lui Francois Truffaut din 1954, Une certaine tendance du cinema francais, care a precedat noul val francez, regizorii danezi Lars von Trier şi Thomas Vinterbergau au scris manifestul Dogme 95 şi au anuntat o nouă şi provocatoare mişcare cinematografică, la Paris, în martie 1995.

Fără efecte speciale, fără prea multă editare audio şi folosind lumina naturală, aceştia doreau filme care să aibă o viziune cât mai pură, aminteşte sursa ctată. 10 ani a durat acesta mişcare, timp in care au fost lansate 35 de producţii atribuite acestui stil.

Imagine indisponibilă

(Thomas Bo Larsen, Paprika Steen şi Gbatokai Dakinah în „Festen”, filmul din 1998, al lui Thomas Vinterberg)

Noul val românesc

Filmul „Moartea domnului Lăzărescu“ de Cristi Puiu

„Încă de la «Moartea domnului Lăzărescu», pelicula lui Cristi Puiu, care a avut premiera la Cannes, în 2005, filmul românesc a experimentat o perioadă fertilă, care este remarcabilă atât prin calitatea regiei, cât şi prin faptul ca parcă ne-a lovit de nicăieri", notează The Guardian.

(Foto dreapta: Ion Fiscuteanu, în filmul lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu)

Totuşi, a doua parte nu e adevarată. Avem o tradiţie cinematografică a secolului XX, care însă a fost umbrită de producţiile ţărilor vecine şi de dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Însă perioada comunistă a fost ofertantă pentru cinematografia românească, inspirand bijuterii precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi aducâd în lumina reflectoarelor regizori talentaţi precum Cristi Puiu, Radu Muntean şi Cristian Mungiu, toţi emblematici pentru filmul românesc al secolului XXI, apreciază The Guardian.

Noul val românesc  este un termen-umbrelă aplicat unei serii de filme produse în România începând cu mijlocul anilor 2000 şi recunoscute pe plan internaţional. Primele pelicule din această serie fiind două scurt-metraje româneşti din 2004, şi anume Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, în regia lui Cristi Puiu, care a câştigat Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, şi Trafic, în regia lui Cătălin Mitulescu, care a câştigat premiul Palme d'Or la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes.

Din punct de vedere estetic, filmele Noului Val Românesc sunt caracterizate printr-un stil auster, realist şi, de cele mai multe ori, minimalist, în care tinde să predomine umorul negru. Deşi o mare parte a acestora înfăţişează sfârşitul anilor '80, înspre finalul regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu, explorând tema libertăţii şi adaptabilităţii sub dictatura comunistă (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Hârtia va fi albastră, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Amintiri din Epoca de Aur), altele însă (Moartea domnului Lăzărescu, California Dreamin', Marţi, după Crăciun) se desfăşoară în România modernă, şi examinează amprenta marcantă lăsată de tranziţia post-decembristă la capitalism, economie de piaţă şi democraţie asupra societăţii româneşti a ultimelor două decenii.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite