„Câini“ face parte din categoria acelor prime filme de o incredibilă prospeţime şi inspiraţie, pe care autorului îi e foarte greu să le depăşească mai târziu. Plasat în Dobrogea arhetipală şi mitică, filmul ne oferă acces la o lume care trăieşte alături de noi, oamenii „civilizaţi“, dar cu care intrăm rar în contact: la efectuarea stagiului militar (pentru noi, cei la care acesta încă mai era obligatoriu), dacă am crescut pe străzi sau dacă avem „norocul“ unei moşteniri la ţară, aşa cum i se întâmplă lui Roman, personajul principal al filmului.

Este lumea violenţei, a brutalităţii, a instinctelor primare, animalice („câinii“ din titlu sunt, de fapt, oamenii, deşi în poveste apare, desigur, şi un câine), care de fapt sălăşluieşte în fiecare dintre noi şi iese la iveală, în cantitate mai mică sau mai mare, în momentele de criză (cum era şi cazul domnului Bebe din „432“ al lui Cristian Mungiu, interpretat – ca şi Samir, exponentul Răului de aici – de acelaşi extraordinar Vlad Ivanov).

Un film despre cinema

În acelaşi timp, „Câini“ – senzaţional debut în lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică, deşi nu chiar o surpriză pentru cei care-au admirat serialul TV „Umbre“ – este un film hrănit din cinema şi despre cinema, acest mod formidabil de a ne visa visele în stare de veghe. Faptul a fost şi este mult mai bine sesizat în cronicile din străinătate, în ţările cu o cultură cinematografică mult mai bogată decât a noastră.

S-a vorbit deja până acum, în legătură cu „Câini“, de asocierea cu filme ca: westernul clasic „High Noon“ / „La amiază“, „Blue Velvet“ al lui David Lynch, „No Country for Old Men“, westernul postmodern al fraţilor Coen, „Amores perros” (debutul lui Alejandro González Iñárritu), dar fiecare revizionare îţi cheamă în minte alte titluri având acelaşi „aer de familie“. Totodată, Mirică a fost încadrat în tipologia artistică a „poeţilor violenţei“, dintre care americanul Sam Peckinpah (1925-1984) este doar cel mai ilustru exemplu.

Roman (Dragoş Bucur), o victimă sigură în no man's land-ul dobrogean

„Homo homini lupus“

Filmul lui Mirică poate fi definit în primul rând ca un „exerciţiu de stil“, şi unul splendid, dar este una dintre acele opere rare, cazuri fericite, în care fondul îşi găseşte forma perfect adecvată, există această simbioză, această identitate între formă şi fond, care este semnul unei opere mari. Cu alte cuvinte, chiar dacă stilul filmului copleşeşte, „Câini“ nu este un exerciţiu gratuit.

„Homo homini lupus“ (nimic nou, de altfel), sau „canis“, este ceea ce ne spune filmul lui Mirică, şi de aceea câinele din film – pe numele ei Poliţia – este cea mai nevinovată fiinţă de-acolo (influenţe din „Amores perros“, extraordinarul debut al lui Alejandro González Iñárritu). Poliţia, căţeaua adică, acţionează şi reacţionează conform instinctelor speciei sale, în schimb instinctele animalice şlefuite cultural ale oamenilor sunt ceva mult mai atroce.

Poliţistul Hogaş (Gheorghe Visu) şi căţeaua Poliţia. Om şi animal, aceleaşi instincte

Mirică, un poet al violenţei

Revenind la stil, dacă Sam Peckinpah, extraordinarul „poet“ american „al violenţei“ (cred că orice scenă stilizată în care-apare violenţa, din anii ’70 încoace, îi datorează, conştient sau nu, regizorului), ar fi trăit acum, ar fi ştiut că există Dobrogea şi ar fi dorit să facă film acolo, el ar fi făcut „Câini“. S-a discutat mult la Cannes şi despre influenţa Fraţilor Coen (din „No Country for Old Men“), datorită dialogurilor de multe ori absurde, dar cred că acestea provin mai degrabă din ucenicia regizorului la Noul Cinema Românesc. La fel şi despre David Lynch (similar urechii găsite în iarbă cu care se deschide „Catifeaua albastră“, aici avem un bocanc cu laba piciorului în el, dar rapelul lynchian se opreşte aici).

Desigur, când spun Peckinpah mă refer în primul rând la „Straw Dogs“, dar nu numai. Aşa cum spuneam, Peckinpah este un poet al violenţei, iar Mirică îşi doreşte în mod evident să fie acelaşi lucru. Violenţa nu trebuie să fie excesivă, ca la Tarantino (totuşi, şi el un peckinpahian), poezia apare din irumperea periodică a agresivităţii şi a brutalităţii pe ecran, atunci când nu te (mai) aştepţi, sau din cadre statice (la rândul lor tăiate brusc), semi-naturaliste, cu efectele acesteia, cu Oroarea pură. Pentru cei care se plîng de cadrele lungi din filmul românesc, aici avem un extraordinar cadru fix, de aproximativ 5 minute, cu Gheorghe Visu (poliţistul Hogaş, în film) curăţând cu atenţie laba moartă a piciorului găsită în eleşteu.

Vlad Ivanov ca Samir, o ipostaziere a Răului de talia celor realizate de Denis Hopper sau Javier Bardem

„Dobrogea, Dobrogea!“

Exista un precedent care indica acest succes artistic al filmului „Câini“: serialul HBO „Umbre“, categoric cel mai bun serial de televiziune românesc post-1989, al cărui principal realizator a fost Bogdan Mirică (alături de Igor Cobileanski). Regizorul spune că a fost inspirat pentru scenariul la „Câini“ de întâmplări dure, sângeroase, la care-a asistat când era copil în satul bunicilor săi, dându-şi seama astfel de cruzimea oamenilor „de la ţară“.

În ce priveşte Dobrogea, Mirică a explicat că a ales acestă regiune (acţiunea se întâmplă la graniţa cu Ucraina) pentru imensitatea spaţiilor sale, dar şi relativ la clişeul „oamenii de la câmpie, de la şes sunt altfel, sunt mai cruzi decât cei de la munte“. După avanpremiera de luni, regizorul a plusat: „există aici mai multă lâncezeală, violenţă, contemplativitate, beţie, preacurvie“.

Aşadar, o forţă a agresivităţii diferită de violenţa mândră şi nobilă a „oamenilor de la munte“. Întrebat de influenţe, Mirică spune că nu-şi creează filmele conform unei dogme, unei paradigme prestabilite, căreia să se chinuie să i se plieze procustian, şi îşi găseşte tonul potrivit pe parcursul procesului de creaţie.

Info

Câini (România-Franţa-Bulgaria-Qatar, 2016)
Regia: Bogdan Mirică
Cu: Dragoş Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu, Costel Caşcaval, Emilian Oprea

5 stele

Citeşte şi: „Nu-mi place Tarantino aproape deloc“ – interviul meu cu Bogdan Mirică, regizorul filmului „Câini“

PORTRET DE REGIZOR

Michael Cimino – extaz şi agonie, în aceeaşi filmografie



Dintre toate numele de autori de film care ne-au părăsit în această vară – categoric, prea tristă, din acest punct de vedere –, de departe cel mai important este cel al americanului Michael Cimino, plecat dintre noi pe data de 2 iulie, la vârsta de 77 ani. Moartea celui care era supranumit, în mediile de specialitate, „Ayatollahul“, survenită chiar în „oraşul filmului“, Los Angeles, i-a luat oarecum prin surprindere pe cinefili.

Cei care-„au îndrăznit“

Născut pe 3 februarie 1939, newyorkez get-beget de baştină, Cimino era (şi este, şi va fi) renumit, în primul rând, ca autor al filmului „Vânătorul de cerbi“ (1978) – unul dintre acele titluri atât de cunoscute, încât orice om care se respectă cât de cât l-a văzut cel puţin o dată în viaţă –, dar şi al unuia dintre cele mai mari eşecuri (financiare şi, doar iniţial, şi de critică) din istoria cinematografiei, următorul său film, westernul mega-epic „Heaven’s Gate“ (5 ore şi 25 de minute, 1980).

Faptul nu are, însă, prea mare legătură cu valoarea intrinsecă a filmului (pentru care regizorul a „câştigat“, la acea vreme, şi Zmeura de Aur şi alte premii „de specialitate“ similare), acesta fiind reconsiderat, în ultimii ani, de critică şi de cinefili, ca film cult. Ca şi alte cazuri din istoria cinematografului – Griffith, von Stroheim, Orson Welles, Coppola etc. –, Michael Cimino face parte dintre cei care-„au îndrăznit“ (să-şi propună o miză şi o ştachetă supraomenească), evident eşuând, pierzând pe moment, dar moştenirea lor este viitorul.



Atacat de detractori

Viitorul regizor a studiat arhitectura şi arta dramatică; ulterior, a filmat reclame şi documentare, a scris şi scenarii, până când deja renumitul Clint Eastwood îi oferă ocazia să regizeze primul său film, thrillerul „Thunderbolt şi Lightfoot“ (1974), în care actorul joacă rolul principal. Marele succes avea, însă, să vină cu următorul său titlu, „Vânătorul de cerbi“ (foto dreapta, cu Robert De Niro, Christopher Walken şi Meryl Streep), care câştigă Oscarul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi alte trei statuete (una pentru Christopher Walken, în rol secundar). A urmat, la scurtă vreme, ceea ce am descris mai sus.

Insuccesul lui „Heaven’s Gate“ a făcut ca Cimino să regizeze, în continuare, destul de rar, iar filmele sale, deşi destul de solide, să fie periodic atacate de detractori. Permanent, regizorul a ales, pentru producţiile sale, subiecte controversate, iar multe dintre personajele sale, de la De Niro în „The Deer Hunter“ până la indianul din „The Sunchaser“ (1996), sunt ipostazieri tipice ale deziluziei provocate de „visul american“.

Top 5 filme importante

1. Vânătorul de cerbi (SUA-Marea Britanie, 1978)
2. Heaven’s Gate (SUA, 1980)
3. Year of the Dragon (SUA, 1985)
4. The Sicilian (SUA, 1987)
5. Thunderbolt şi Lightfoot (SUA, 1974)

Robert De Niro a fost cândva (mare) Actor... În acest „Dragă vânătorule“

Regizorul Michael Cimino şi actorul Robert De Niro, pe platoul filmului „Vânătorul de cerbi“