Articol publicat pe blogul Despre Opera.

O prezenţă care n-a trecut neobservată, soprana de la Bucureşti a fost primită bine şi de public şi de criticii americani, toate cronicile fiind pozitive. Drept urmare, acest debut a ridicat interesul pentru premiera românească şi toţi am început să căutăm prin calendarul de spectacole ONB pentru data când Isaev va cânta şi la Bucureşti: 4 Mai.

A fost, de la mare distanţă, cel mai bun spectacol al acestei serii de Tosca. Într-o măsură datorită rutinării producţiei, aflată la a patra reprezentaţie (un argument decisiv în favoarea înlocuirii sistemului actual de programare „de repertoriu”), dar şi pentru că, în afară de o distribuţie mai bună, în fosă s-a aflat Alberto Veronesi, un dirijor cu mare experienţă, director muzical al Festivalului de la Torre del Lago şi al Opera Orchestra of New York, cu o discografie consistentă în fach-ul verist. Nu un star al marilor teatre (nici o prezenţă la Met, Viena, sau Covent Garden, doar câteva concerte la Scala), ci un „meseriaş”, genul acela de direttore d’orchestra italian care dirijează fără partitură, cu pasiune şi rigoare, atent la tot spectacolul muzical.

În aceste condiţii, aseară a fost o reprezentaţie din categoria prima la musica, producţia lui Mario De Carlo, cu tot provincialismul ei kitsch, trecând în planul secund, pasabilă şi anonimă.

Iulia Isaev a adus pe scenă farmecul aparte al unei voci de soprană lirică într-un rol cu multe accente spinto: un timbru uluitor de egal pe toată întinderea vocii, fără nici o intenţie de a tăia prin sunetul orchestrei, ci profitând de muzicalitate şi instinct dramatic dublat de inteligenţă. Cu alte cuvinte, profesionalism la un nivel pe care foarte puţini artişti îl ating în România. Încă de la duetul cu Mario din primul act, această Floria Tosca a avut consistenţă şi coerenţă muzicală, cursivitatea întregului moment fiind exemplară. Latura dramatică din actul al doilea a fost bine servită, în acelaşi cadru estetic (ce mult mi-a plăcut cum gravele din sogghigno di demone! au rămas legate de corpul principal al vocii!), iar Vissi d’arte a curs natural, rămânând în context, cu surplusul  inevitabil de patetism. În ultimii ani, doar Cellia Costea şi Iano Tamar au mai livrat un personaj atât de frumos, deşi, per ansamblu, performanţa Iuliei Isaev a fost mai unitară. Am fost atent însă şi la registrul acut al sopranei, foarte sigur, încheind seara cu un Avanti a Dio! perfect, de o intensitate care-ţi dădea fiori reci.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

Sâmbătă, 4 Mai, la Opera Naţională Bucureşti
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume şi light design: Mario De Carlo
Iulia Isaev (Tosca), Mikheil Sheshaberidze (Cavaradossi), Cătălin Ţoropoc (Scarpia), Vasile Chişiu (Angelotti), Ion Dimieru (sacristanul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Filip Panait (temnicerul), Andreea Novac (păstorul)
Orchestra, Corul Operei Naţionale şi Corul de Copii (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Alberto Veronesi