Mai întâi, pe Bd. Eroilor, nu departe de Piaţa Unirii, o miniexpoziţie stradală, ca un fel de „tunel al timpului”, invită trecătorii să afle momente din istoria teatrului. După instituţionalizare, inaugurarea oficială s-a făcut prin spectacolul „Aida” de Verdi din 25 mai 1920, deschizător al unui parcurs glorios. Cântăreţi, dirijori şi regizori de legendă au ornat afişele. Spectacole memorabile au fost mândria teatrului, a Clujului, clujenilor şi întregii ţări.

Expoziţia anunţă „ocazii lirice – surpriză” în stagiunea centenară şi, până la devoalarea lor oficială, putem să ne imaginăm o nouă şi mare producţie cu „Aida”, chiar în ziua aniversării, 25 mai 2020.

„Macbeth” sub vrăji

Deschiderea sezonului s-a făcut cu „Macbeth” de Verdi în montarea regizorul Rareş Trifan, care şi-a asumat şi mişcarea scenică, şi design-ul luminilor, susţinut de scenograful Valentin Codoiu.

Baia lui Macbeth sub vrăji        

A rezultat un spectacol, să-l numesc clasic, cu simboluri şi ideatică coerentă, bine legată de muzică şi text, cu solide explorări psihologice şi dramaturgice, în care focalizarea, cum era firesc, s-a făcut pe cuplul damnat, Macbeth şi soţia lui, dar în care atmosfera a fost străbătută de spiritul malefic al vrăjitoarelor, personaje printre care Lady Macbeth, în viziunea lui Trifan, se numără. Până şi Macbeth semnează un soi de pact cu ele. Vrăjitoarele domină totul, prezenţa lor se simte permanent, apar pe negândite la ferestre, pe uşi, în momente de cumpănă ale eroilor, îi inspiră în crime. Este semnificativă şi jertfa pe care Lady o face în primul act, ucigându-şi propriul copil, ca tribut plătit intrării în lumea farmecelor, un element propus de regizor, care revine ciclic pe parcursul tramei. Landoul celui mic se roteşte obsedant în marea scenă a somnambulismului eroinei, când fantasmele o învăluie, năruindu-i psihicul.

Vrăjitoarele în văluri albe inundă scena, dansează, se contorsionează, cuprind totul cu descântecele lor, profeţesc. Magie totală. Dacă în primul act tărâmul lor este o lume incantată, cu flori roşii şi arbori stilizaţi proiectaţi pe fundal (mă întreb ce rost au avut umbrelele de ploaie pe care le tot deschid şi închid?!?), în cel de-al treilea, contrar libretului lui Piave, ele sunt cele care vin să-l viziteze pe Macbeth, aflat somnolent şi visător într-o… cadă de baie!?! Noroc că au sosit fără umbrele (nu ploua în castel!), ci cu nişte globuri de un alb lăptos, luminate, cu care se unduiesc, farmecă şi fac din nou preziceri. Scenele vrăjitoarelor, ale  vedeniilor lui Macbeth, apariţiile fantomatice, vălurile albe fluturânde care îl acoperă pe eroul disperat şi rătăcit sunt construite plastic şi impresionează, odată ce poţi face abstracţie de găselniţele regizorale gen umbrele sau cadă de baie, mutaţii ale fantasticului bine ilustrat în cotidianul banal.

Ana Lucrecia Garcia şi Sebastian Cătană, între pereţi însângeraţi        

În viziunea echipei Trifan - Codoiu, interiorul sălii mari a castelului familiei Macbeth este un ambient de secol XIX, cu doi pereţi laterali şi un panou vitrat de fundal pe care după uciderea regelui Duncan se prelinge sânge. Este o altă imagine simbolic reuşită şi apăsătoare. Păcat că scena asasinării lui Banco pare a se desfăşura într-un spaţiu greu identificabil, chiar un spate de decor.

Sebastian Cătană, important bariton verdian

A interpretat personajul titular, rol de uriaşă complexitate psihologică, cu încărcătură emoţională ce îl prefigurează întrucâtva pe Rigoletto, în condiţiile tipologiei de voce verdiană, deja cristalizată. Sebastian Cătană a cântat şi a interpretat dificila partitură la mare altitudine de performanţă artistică, lăsând puternice amintiri. Important în ceea ce a creat a fost că nu s-a cantonat în expunerea intensivă a calităţilor native de glas brut, ci le-a folosit pentru tente, expresii, nuanţe exprimând frământări interioare, tulburări de spirit, manii, zbucium sufletesc. Încă din prima scenă, replicile „Due vaticini compiuto or sono…” sau din cea de-a doua, „Fatal mia donna! un murmure…” (primul duet cu Lady), rostite moale, sotto voce, subtil colorizate, au anunţat arhitectura sonoră cu care urma să înzestreze personajul, ca erou terifiat de profeţii, plin de nelinişti şi halucinaţii, terorizat de visele de mărire, influenţat de demonica soţie, devenit criminal.

Macbeth observat de vrăjitoare        

Vocea lui Sebastian Cătană este amplă, masivă, puternică, de culoare dramatică, cu armonice virile, ce simte şi expune cu mare autoritate accentele frazei verdiene. Desenul melodic este restituit omogen pe întregul ambitus, prelung, în largi arce de respiraţie. Domină sala întrutotul. Forţa alăturată expresiei venite din tălmăcirea trăirilor personajului au fost coordonatele prezenţei baritonului în „Macbeth” la Cluj-Napoca. Ce s-ar fi dorit mai mult? Poate o moliciune mai accentuată a ariei de linie „Pietà, rispetto, amore” din actul al IV-lea, ale cărei inflexiuni au existat totuşi. Probabil că şi efortul pe parcursul solicitantelor acte anterioare l-a obosit către finalul secvenţei.

Partenerii

Soprana venezueleană Ana Lucrecia Garcia (Lady Macbeth) are voce incisivă până la extremul acut, strălucitor, tăios şi penetrant. Frumoase au fost trecerile dintre registrele central şi grav „de piept”. În plus deţine capacitatea de a prelua agilităţile rolului în condiţiile scriiturii de coloratură dramatică. Înzestrarea cu armonice a glasului nu este bogată.

În spectacol, artista a arătat mici inegalităţi, unele stridenţe acute şi o progresie de „încălzire” după primul act. Aşa încât, la pasiv, aş nota lipsa atacurilor directe, ferme în recitativul „Ambizioso spirto, tu sei, Macbetto” din cavatina primului act, în care câteva pasaje de coloratură au părut „alunecate” şi, în general, absenţa maliţiozităţii în expunere, inclusiv în duetul subsecvent cu Macbeth. Poate din prudenţă. Oarecari incertitudini în susţinerea sunetelor au venit în actul secund, în dialogul cu Macbeth ce precede aria „La luce langue”, altfel regăsită ca relief, ca şi Brindisi-ul „Si colmi il calice”, bune momente ale Anei Lucrecia Garcia. Cu frumoasă linie de cânt a interpretat marea scenă a somnambulismului, dar cu un Re bemol supra-acut precar, se ştie, notat de Verdi în partitură „pe fir de voce”. Ce să-i faci, numai marile vocaliste şi-o pot permite.

Hector Lopez

Ca Banco a fost distribuit basul Corneliu Huţanu, cu glas plăcut timbrat, deşi nu foarte amplu, cu succedare fluidă  a parcursului melodic şi un acut uşor impur în aria „Come dal ciel precipita”. Pentru tenorul Hector Lopez, rolul Macduff a fost prilejul de demonstrare a intuiţiei în frazarea cantilenei ariei „Ah, la paterna mano” şi în abordarea eroică din marşul „La patria tradita” (cu Malcolm). Aplomb şi avânt, în pofida unor opacităţi care s-au strecurat în sunet.

În alte roluri, cântate sau nu, au evoluat Eusebiu Huţan (nu foarte sigur pe un La bemol înalt din zicerea lui Malcolm „… prenda l'armi esegua me”, ultimul act), Ştefania Barz (Dama de companie), Petru Burcă (Doctorul cu voce caldă), Sebastian Balaj (Asasinul şi Spiritul I), Samuel Barani (Mesagerul), Alex Petrean (Fleanzio), David Ciceu-Cuc (Spiritul II), Marius Toda (Duncan).

Aplauze şi flori

La pupitru, David Crescenzi a narat fluent trama, cu tempouri îndepărtate de excese, cu bune urmăriri ale platoului şi preocupare continuă pentru acurateţea instrumentală. Corul Operei Naţionale Române (maestru Emil Maxim, dirijor Corneliu Felecan) a avut cele mai valabile momente în ansamblurile mixte, marile concertato-uri din primele două acte, apoi „Patria oppressa” şi Imnul victoriei finale din ultimul. Nu-i uit pe coriştii bărbaţi, remarcabili în „Sparve il sol” din actul secund, corul asasinilor.

Stagiunea centenară a Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca s-a deschis cu un succes. Fie ca aniversarea să-i fie de bun augur pentru afirmarea în continuare a puterilor sale, pe măsura valorii istorice recunoscute şi apreciate.

(Foto Nicu Cherciu - Opera Naţională Română Cluj-Napoca)