în care mă mir că n-apare şi la schi, provocând interesul curiozităţii înfloritoare la Porţile Orientului, a intrat, totuşi, în eternitate, zic, un mare pictor numit Zamfir Dumitrescu.

Discipol strălucit al lui Corneliu Baba, Zamfir Dumitrescu, coleg al marilor pictori Mihai Cismaru, Ştefan Câlţea, Sorin Ilfoveanu, n-a avut loc, ca şi aceştia, în Academia Română, care l-a ignorat şi unde, aşa cum  zicea şi preşedintele Academiei, într-o felicitare particulară, ”recunoaşterea confraţilor este o floare rară” , dar opera lui,  cum zicea acelaşi preşedinte, ”vorbeşte de la sine.”

A vorbit atât de la sine încât marele pictor Zamfir Dumitrescu a fost invitat să facă portretele regelui Olav al V-lea şi reginei Sonija, monarhi ai Norvegiei şi regelui Carl al XVI-lea Gustav şi reginei Silvia ai Suediei şi a fost declarat pictor al anului, recunoscut mondial.

Zamfir Dumitrescu a fost şi un mare profesor al Institutului de Arte şi rector al acestei instituţii şi preşedintele Uniunii Artistilor Plastici. Dar şi un mare om de ştiinţă, autor al Tratatului de perspectivă, operă fundamentală şi îmi amintesc că doctorul în ştiinţe Zamfir Dumitrescu şi-a lansat această operă în Librăria Teatrului Naţional, aflată în clădirea Teatrului Naţional, faţă în faţă cu galeria sa de pictură, în prezenţa primului ministru, mare om de carte şi universitar şi el, autor de lucrări de diplomaţie şi politică externă.

La cea de-a treia ediţie a Salonului Oficial de Artă de la Caraguatatuba din Brazilia, desfăşurată în 2006, Zamfir Dumitrescu a primit medalia de aur pentru pictură, context în care a fost declarat oficial egalul renascentistului Piero della Francesca.

Dincolo de însemnătatea operei sale, trimiţând la rigoarea şi viziunea aristocratică a universului pictural al maeştrilor Renaşterii, Zamfir Dumitrescu, profesorul şi omul de ştiinţă Zamfir Dumitrescu, a fost el însuşi un aristocrat, ilustrând fericit o prezenţă şi un comportament care l-au situat în elita intelectualităţii româneşti.

Expoziţia lui, dacă nu greşesc, ultima deschisă în Galeriile doamnei Anca Vlad, a fost un regal pictural salutat de mii de vizitatori care rămâneau minute şi ceasuri întregi în faţa tablourilor care veneau, toate, să îmbogăţească patrimoniul plastic naţional, aşa cum îmbogăţesc tablourile semnate de Ştefan Câlţea sau de Sorin Ilfoveanu sau de Mihai Cismaru, însoţiţi şi ei –  cu excepţia lui Sorin Dumitrescu -  de nerecunoaşterea confraţilor. 

Am avut onorantul privilegiu să mă bucur de prietenia acestui mare artist al şevaletului şi să fiu confesorul şi martorul anilor din urmă ai vieţii lui, când artistul, şi dezamăgit, îmi spunea că ”nu mai pot să mă apropii de tablourile mele şi chiar de atelierul meu şi îmi dau seama de această dureroasă neputinţă”.

A înfruntat până în ultima clipă această durere, ocrotit cu un devotament rar de distinsa lui soţie Nana, fiica marelui pictor Iancu Pacea şi acesta preşedinte al Uninunii Artiştilor Plastici.  

Cultura română a pierdut în aceste zile pe unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai săi.