Adaptarea făcută de scenaristul şi regizorul Radu Jude romanului „Inimi cicatrizate“ al lui Max Blecher nu-i va mulţumi pe adepţii ecranizărilor convenţionale. Aşa după cum Radu Jude a spus de mai multe ori, filmul este viziunea sa personală asupra operei şi personalităţii lui Blecher, o expresie a propriei sensibilităţi artistice. În plus, mesajul filmului este unul decis politic, prin contextualizarea de epocă pe care scenariul o face suferinţei personajului. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, regizorul a explicat influenţele cinematografice pe care le-a avut pentru acest film şi a dat detalii despre semnificaţia şi actualitatea acestui mesaj politic.

„Weekend Adevărul“: Cum aţi ales proza lui Max Blecher pentru adaptare? Cum aţi privit opera sa la prima lectură şi cum o priviţi acum, după ce filmul este gata? Dar personalitatea autorului?
Radu Jude: Am citit puţin Blecher prin liceu, dar am uitat de el în anii care au urmat. Iar realizarea filmului a fost o întâmplare. Prietenul meu Dan Nicolaescu de la librăria Anthony Frost m-a întrebat dacă nu cred că e o idee bună să fac un film după romanul „Inimi cicatrizate“. Am recitit cartea şi mi-a plăcut mai puţin decât la prima lectură. Dar odată ce am citit celelalte două cărţi ale lui Blecher, „Întâmplări în irealitatea imediată“ şi „Vizuina luminată“, plus corespondenţa cu Geo Bogza, am înţeles ceva mai mult din sensibilitatea foarte specială a acestui autor şi m-am hotărât să fac filmul. E o adaptare foarte liberă a romanului lui Blecher, o naraţiune cinematografică fragmentată, un fel de colaj care amestecă episoade din toate cărţile lui, din biografia lui, plus alte câteva care nu se regăsesc nicăieri, dar care sunt gândite în aceeaşi direcţie. În plus, lectura mea a fost una istorică, în sensul că atunci când vorbim despre sfârşitul anilor ‘30, nu putem să nu ne gândim că începe în perioada aceea un lung şir de dictaturi de toate felurile.

Max Blecher nu este un autor foarte cunoscut pentru publicul larg, cu excepţia „nucleului dur“ de admiratori din mediile literare şi universitare. Credeţi că filmul dvs. va schimba acest lucru? Dar pe plan internaţional? Consideraţi că Blecher are şanse să devină un autor „canonic“ sau literatura sa impune, prin natura sa, această semi-obscuritate, interesul doar al unui cerc restrâns?
M-aş bucura ca cei care nu cunosc literatura lui Blecher să o descopere în urma filmului; pe plan internaţional, nu ştiu, nu cred. Blecher e deja tradus în limbile importante din Europa, dar nu cred că va ajunge un autor foarte popular. Iar asta ţine de interesul limitat pentru literatura care vine din această parte de lume. Şi nu, nu cred că literatura lui este una care poate interesa doar un cerc restrâns, cred sincer că ar putea fi un scriitor popular.

„M-au influenţat Truffaut, Duras, Bresson“

Cum aţi făcut documentarea de epocă şi care au fost sursele folosite? Chiar dacă nu a mai necesitat acelaşi travaliu ca la „Aferim!“, categoric ea există şi este unul din pilonii filmului.

Am citit cât am putut de mult şi l-am avut pe post de consultant pe doctorul Dinu Antonescu, nu doar un medic foarte bun, ci şi o persoană deosebită. Îi mulţumesc încă o dată pentru sprijin. Scenograful filmului, Cristian Niculescu, a făcut propria sa documentare, toţi colaboratorii, de fapt.

De ce aţi ales să turnaţi filmul în cadre fixe? A fost sugestia directorului de imagine Marius Panduru sau opţiunea dvs. iniţială? Cum aţi colaborat cu acesta din urmă (la fel ca şi la filmul precedent, imaginea este o mare reuşită, şi aceasta nu pentru că sunt „cadre frumoase“)?

Utilizarea cadrelor fixe a fost sugestia lui Marius Panduru, dacă îmi aduc bine aminte. Intenţia a fost să transmitem ceva din situaţia personajelor prin intermediul acestei alegeri stilistice. Nu ştiu dacă este cea mai bună opţiune, mi se pare cam la prima mână, acum.

Prin estetica sa livrescă şi prin numeroase „trucuri“ cinematografice, filmul se apropie mult de operele „nouvelle vague“-ului târziu (sfârşitul anilor ’60 – anii ’70). A fost o alegere stilistică deliberată sau o influenţă non-conştientă? Dacă nu, ce tip de cinema v-a „ghidat“ pe parcursul realizării filmului?
Nu ştiu, nu mi-e clar. Dar e adevărat că m-am gândit mult la un film al lui Truffaut, „Cele două englezoaice şi continentul“, pentru felul în care a amestecat literatura şi filmul. Acelaşi lucru, chiar mai mult, e admirabil reuşit de Marguerite Duras în câteva din filmele ei. „India Song“ e, probabil, cel care m-a impresionat cel mai tare şi ţin minte că i l-am arătat lui Marius Panduru. Îmi mai place mizanscena din filmele unor maeştri ai filmului mut, fraţii Lumière, D.W. Griffith, şi există unele vagi influenţe de acolo. Şi mulţi alţii. Apichatpong Weerasethakul, de exemplu. Straub şi Huillet. Bresson, cu siguranţă. Veronica Lazăr şi Andrei Gorzo chiar l-au adus pe Bresson în discuţie în eseul lor pe marginea filmului.



„Am vrut să omagiez literatura lui Blecher“

Folosirea inserturilor cu frazele lui Blecher mie nu mi se pare brechtiană, ci godardiană. Cel puţin, acest regizor a insistat cel mai mult pe raportul dintre text şi imagine, în mai mare măsură decât colegii săi, la rândul lor „îmbibaţi“ de literatură. Sunteţi de acord cu mine? Cum aţi ajuns la acest procedeu (reuşit, după părerea mea)?
Godard a inovat atât de mult în cinema, încât am impresia că oricine foloseşte un procedeu sau altul care nu aparţine cinema-ului convenţional trebuie să se revendice (şi) de la el... Totuşi,

felul în care Godard foloseşte textele care apar uneori pe ecran în filmele lui este foarte diferit de ce am încercat eu să fac. Demersul meu e unul mai modest: am vrut doar să omagiez literatura lui Blecher.

De ce Ivana? De ce Andrei Rus (mai sunt şi alte nume de „neprofesionişti“, dar de mai mică importanţă, doar „cameo“-uri)? Să fie şi acesta un rapel la filmele „nouvelle vague“, în care membrii mişcării se distribuiau cu frenezie unii pe alţii? Nu v-a fost teamă să distribuiţi în partitura importantă a lui Solange o regizoare? Şi totuşi, care este rostul personajului lui Andrei Rus? Pentru multă lume a rămas obscur. Să fie acea (auto)ironie cu care aţi spus că aţi dorit să înconjuraţi filmul?
Am lucrat întotdeauna şi cu actori neprofesionişti, acolo unde mi s-a părut că lipsa de control a neprofesionistului poate aduce ceva în plus; spre deosebire de teatru, deşi există şi în teatru un curent în care neprofesionişti performează în faţa unui public, în film se poate lucra mai uşor cu neprofesionişti. Ceva din prezenţa lor poate fi captat de aparatul de filmat şi asta e, în anumite cazuri, foarte important. Andrei Rus a lucrat o vreme la film pe post de operator video-assist; la un moment dat, a fost invitat să lucreze la Ministerul Culturii şi a plecat, dar înainte de asta a jucat un rol mic, episodic. Mai sunt şi alţi membri ai echipei de filmare care apar ici-colo.

Lucian Teodor Rus, în filmul „Inimi cicatrizate“

„Toate filmele sunt artificiale“

V-aţi gândit că artificializarea pronunţată a filmului (a situaţiilor, a replicilor etc.), un procedeu coerent din punct de vedere estetic, ar putea decredibiliza, unfortunately, mesajul decis politic al proiectului? Cu alte cuvinte, dacă aceasta este o „ficţiune“ despre anii ’30, totul devine subiectiv şi supus relativizării.
Toate filmele sunt artificiale. Inclusiv cele în care lucrurile par „exact ca în viaţă“. Dacă elementele istorice sunt sau nu redate corect, asta nu stilistica filmului decide; iar faptul că ele sunt asamblate conform unei viziuni proprii nu le transformă în „ficţiuni“ rupte de ceea ce numim adevăr istoric (un concept care pune el însuşi o serie de probleme, admit). Adică un film realizat cu camera pe umăr, cu lumină puţină, în care actorii vorbesc „realist“ nu e mai „adevărat“ decât unul care nu este realizat în această manieră; sunt doar practici diferite, modalităţi diferite de comunicare. Doar cineva foarte superficial poate vedea lucrurile altfel.

Puteţi încerca o paralelă, o comparaţie între cei trei poli ai evreităţii româneşti din secolul XX, în opinia mea: M. Blecher, B. Fondane şi N. Steinhardt (pe Sebastian, cu toată importanţa sa, îl subsumez destinului lui Fondane, la fel şi pe ceilalţi – numeroşi – creatori de avangardă)? Cum ar putea tema Auschwitz-ului / Gulagului (aşa-numita „tăcere a Cuvântului“) să unifice aceste destine? V-ar tenta să vă continuaţi cercetarea (prin mijloace artistice) pe unul dintre aceste nume?
Nu sunt competent să răspund la această întrebare. Pot spune doar că Steinhardt, o persoană admirabilă şi un mare scriitor, e acceptat de publicul larg nu pentru subtilitatea observaţiilor sale, mai ales teologice, ci pentru că e un evreu convertit la creştinismul ortodox şi care laudă asta încontinuu, aşa cum laudă poporul român (în bloc) şi eventualele lui calităţi colective sau, în câteva pagini ruşinoase, chiar pe mareşalul Antonescu. Nu e de mirare că textele lui sunt folosite de naţionalişti şi că apar pe site-urile negaţioniştilor Holocaustului făcut de români: ce să mai zici, dacă un evreu îl apreciază pe Antonescu? Asta e, aşa, oferită ca un fel de argument suprem.

Mai e şi textul lui anti-rom, care e circulat pe toate site-urile rasiste, statura intelectuală şi morală a lui Steinhardt confirmând toate insanităţile... Şi imaginaţi-vă că Steinhardt ar fi fost un evreu român convertit la islam sau că ar fi fost ateu: l-ar mai fi iubit românii? Cu siguranţă că nu.

„Există un negaţionism solid“

Prin cele două filme recente ale dvs., v-aţi afirmat categoric ca un cineast politic. Credeţi că această angajare politică va avea succes, poate schimba ceva, într-o lume în care fascismul revine, poate şi ca urmare a respingerii, de către populaţie, a proiectului de stânga propus de intelectuali? Falia dintre populaţie şi intelectualitate a fost una din principalele tare ale societăţii româneşti de după 1989, şi iată şi ale celor occidentale. Veţi continua pe această linie? Ştiu că lucraţi la un film despre masacrele de la Odesa şi, împreună cu documentarul despre colecţia Costică Acsinte, iată vom avea patru filme cu un demers clar, evident, împotriva fascismului. Puteţi contextualiza puţin acest demers artistic şi politic al dvs.?
E mai simplu de atât. Cred ceea ce spunea Costa-Gavras pe vremea când eram asistent de regie la filmul „Amen.“, turnat în România: că

nu există film care să nu fie politic, implicit sau explicit. Dincolo de asta, nu e nimic programatic: există unele momente din istoria comunităţii căreia îi aparţin pe care vreau să le pun în discuţie. Cu atât mai mult cu cât societatea le trece sub tăcere sau chiar le neagă. Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi, salvatori ai neamului etc.

Iar faptul că masacrele făcute împotriva evreilor sunt trecute sub tăcere e ruşinos; sigur, lucrul ăsta nu se petrece la nivel oficial (există Raportul Comisiei Wiesel, asumat de statul român), dar există un negaţionism solid, e de ajuns să te uiţi la comentariile de pe youtube în care apare Mareşalul.

Citeşte şi:

Adevărul despre Holocaust, spus de Imre Tóth în nici 100 de pagini

PORTRET Întâmplări din realitatea tragică a lui Max Blecher

CRONICĂ „Inimi cicatrizate“

„La anii treizeci...“

Emanuel (Lucian Teodor Rus) şi Solange (Ivana Mladenovic), în filmul „Inimi cicatrizate“

Impactul filmului lui Jude asupra tuturor celor prezenţi la avanpremiera de la Timişoara din septembrie nu a fost deloc de ici-colo. „Inimi cicatrizate“ este un film perfect realizat, care adaugă încă o piesă esenţială la dosarul filmografic al Noului Cinema Românesc (NCR), dar una destul de diferită faţă de cele anterioare (mai aproape de estetica „nouvelle vague“-ului francez decât oricare alt film de după 2000). Scenaristul şi regizorul Jude („adaptare liberă“, avertizează de fiecare dată acesta, inclusiv pe genericul de deschidere) reuşeşte să găsească, stilistic vorbind, echivalenţe filmice (de o subtilitate cinematografică rar egalată la noi) uneia dintre scriiturile cele mai speciale din întreaga literatură română.

Blecher este un autor al corporalităţii, al senzaţiilor, impresiilor, amintirilor şi viziunilor, iar filmul lui Jude te face să percepi aproape tactil suferinţa personajului principal, Emanuel (un alter-ego al scriitorului însuşi). Rapelul la sursa literară, la scriitura sa inconfundabilă, este făcut prin inserturi (din scrisul blecherian) plasate periodic şi întrerupând naraţiunea, pe metoda brevetată de Godard şi alţi „nuvelvagişti“.

O vârstă a livrescului

Realizat în întregime din cadre fixe („este o blasfemie să foloseşti un traveling într-un film despre Holocaust“, se spunea prin anii ’50), poate din respect pentru suferinţa personajului şi a autorului, despre care-i de fapt vorba („montajul nu este altceva decât o formă de manipulare“), filmul este o nouă performanţă pentru directorul de imagine Marius Panduru, acelaşi ca şi la „Aferim!“. Interpretarea tânărului Lucian Teodor Rus (aflat la debut în cinema, ales în urma unui casting) este una uluitoare, amintind – nu doar datorită asemănării fizice – de tânărul Jean-Pierre Léaud, actor favorit al „nuvelvagiştilor“.

Filmul lui Radu Jude dă seamă de o vârstă a livrescului şi a apelului la marea cultură (trăită de personaje, nu doar exerciţiu de snobism, ca acum), rar sau deloc atinsă de cinematografia românească. Reconstituirea de epocă este realizată cu acribie şi subtilitate, ca şi la „Aferim!“, iar contextualizarea politică – absolut necesară, ţinând cont de iudaitatea esenţială a lui Blecher (decedat în 1938) şi de perspectiva istorică pe care-o avem după 80 de ani – îi reuşeşte lui Jude, este veridică şi de bun-simţ, însă probabil va provoca aceleaşi reacţii frenetice ca şi la „Aferim!“. Aş spune totuşi că, dacă lui Jude îi reuşeşte contextualizarea vieţii şi operei lui Blecher (repet, un demers stringent), filmul nu reuşeşte – dar, de fapt, nici nu îşi propune – metafizicizarea literaturii acestuia, ceea ce-l transformă pe evreul din Roman – dacă este cazul! – într-un „Kafka român“ (Ov. S. Crohmălniceanu).

Info

Inimi cicatrizate (România-Germania, 2016)
Regia: Radu Jude
Cu: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuţ, Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Alexandru Dabija, Dana Voicu

5 stele

Citeşte şi: Max Blecher, un Kafka român

CV Radu Jude

Şi el şi-a făcut ucenicia în publicitate


Numele: Radu Jude

Data şi locul naşterii: 7 aprilie 1977, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea Media, secţia Regie film şi televiziune, în anul 2003.

A regizat mai multe scurtmetraje, printre care: „În familie“ (2002), „Corp la corp“ (2003), „Marea Neagră“ (2004), „O zi lungă“ (2004), „Lampa cu căciulă“ (2006), „Dimineaţa“ (2007), „Alexandra“ (2007), „O umbră de nor“ (2013), „Trece şi prin perete“ (2014).

„Lampa cu căciulă“ este cel mai premiat scurtmetraj românesc al tuturor timpurilor.

„Alexandra“ (2007) a fost selecţionat în peste 30 de festivaluri internaţionale.

A regizat aproximativ 100 de spoturi publicitare.

„Cea mai fericită fată din lume“ (2009), debutul lui în lungmetraj, a obţinut Premiul CICAE la Festivalul de la Berlin, Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Sofia, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la B-EST Intl. Film Festival şi Premiul FIPRESCI la IndieLisboa.

A mai regizat mediu-metrajul „Film pentru prieteni“ (2011), durata de o oră, cu Gabriel Spahiu şi Şerban Pavlu.

„Toată lumea din familia noastră“, care a avut premiera la Festivalul de la Berlin din 2012, a fost premiat pentru regie şi cu Premiul Publicului la B-EST Intl. Film Festival, 2012.

„Aferim!“ (2015), cel mai mare succes al său de până acum, a câştigat Ursul de Argint pentru regie la Berlin şi numeroase premii pe plan naţional şi internaţional.

„Inimi cicatrizate“ a avut premiera la Festivalul de la Locarno din vară, de unde a plecat cu câteva premii speciale.

Locuieşte în: Bucureşti