În nici una dintre situaţiile publice – Arcub, Teatrul Naţional din Bucureşti, teatrele municipale din Capitală – nu e vorba, totuşi, despre concedierea unor angajaţi.

Angajaţii din sistemul public au o protecţie excepţională în faţa disponibilizărilor, iar plata salariilor lor e garantată prin multiple legi. Or, acum e vorba despre renunţarea la contracte de drepturi de autor sau cu PFA – ceea ce Statul român nu recunoaşte ca fiind muncă, nu se supune Codului Muncii, nu oferă drepturi colective şi nu beneficiază de o protecţie mai mare decît un contract pentru cumpărarea de pixuri – sau la contracte de prestări servicii cu agenţii de muncă temporară. Toate reprezintă forme de ocupare precară şi sînt rodul a ani şi ani de „flexibilizare“ a muncii culturale, de dorinţă de control şi de obsesii de cîştig, în care sînt complici inclusiv unii dintre cei care strigă, acum, că sistemul moare, e în faliment etc.

Iar soluţia, îmi pare rău s-o spun, nu e să se dea mai mulţi bani – pentru că ei nu rezolvă problema oamenilor.

Calendarul dezastrului (aproximativ):

Punct de plecare: orice tentativă de reformă radicală a sistemului public de spectacole decedează în intervalul 1996-2000, la opoziţia comunităţii. Între timp, în paralel, se dezvoltă două curente de gîndire complementare – dorinţa de a scăpa de contractele pe perioadă nedeterminată în teatre, opere, filarmonici şi iluzia unei pieţe libere pe care toată lumea din artele spectacolului să activeze antreprenorial.

2007: se adoptă Ordonanţa 21/2007 (privind instituţiile de spectacole şi concerte), „legea teatrelor“, care, printre altele, susţine transformarea (voluntară) a contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată în contracte determinate şi salarizarea pe baza unor algoritmi complicaţi de „performanţă“. Algoritmii se dovedesc nefuncţionali pentru orice contabil(ă) de instituţie publică, iar rezultatul sînt două teatre naţionale care trec pe contracte determinate, cu salarii foarte mari pentru vedetele active. Aceste salarii, excepţionale în ansamblul sistemului, vor deveni unitatea de măsură generală în 2017.

2007-2011: Aceeaşi „lege a teatrelor“ dorea, în principiu, să creeze o piaţă concurenţială între instituţiile publice şi „companiile“ private (între ghilimele, fiindcă aceste companii sînt pur şi simplu ONG-uri sau societăţi comerciale supuse regulilor generale), chestiune care nu se materializează niciodată. În schimb, se încurajează înregistrarea lucrătorilor din teatre, opere etc. ca PFA-uri şi ideea că tehnicienii pot activa concomitent în sectorul privat de concerte şi evenimente şi în instituţii publice, ca „independenţi“. Desigur, nimeni nu se gîndeşte care e diferenţa de specializare şi de remunerare între cei care lucrează la un spectacol de repertoriu şi cei care lucrează pentru un concert Andra sau internaţional 

Din 2011: Austeritatea duce la limitarea angajărilor în sistemul public, fără excepţie pentru domeniul cultural.

Am un prieten care, de fiecare dată cînd vine vorba despre cît de idioată e, pentru cultură, prevederea „un angajat nou la minim doi plecaţi“, întreabă: şi dacă ai un cvartet şi un muzician emigrează, ce faci, un trio? Dacă dintr-o orchestră îţi pleacă în străinătate un violonist, ce faci, dai afară un flautist ca să poţi angaja violonistul de care ai (mai multă) nevoie?

Rezultatul este externalizarea a tot ceea ce se putea externaliza (pază, pompieri, curăţenie, întreţinere echipamente...), pentru eliberarea unor posturi vitale şi apelul la „artişti colaboratori“ (cu contracte de drepturi de autor şi conexe/prestaţie artistică). Unele teatre externalizează şi atelierele (croitorie, tîmplărie etc.) – personalul e preluat de noi firme, care vor deveni principalii furnizori de decoruri şi costume de spectacol pentru întregul sistem.

Toate acestea (serviciile externalizate şi colaboratorii) se plătesc din bugetul de bunuri şi servicii, care, spre deosebire de bugetul de salarii sau de cheltuielile de administrare a clădirii proprietate publică, nu e garantat de nimeni.

Între timp, trecerea la sistemul Bologna a, practic, multiplicat numărul de absolvenţi de actorie, iar spaţiul public a început să fie tot mai ocupat de ideea că angajaţii pe perioadă nedeterminată din teatre, care nu muncesc, care au ajuns acolo prin sinecuri, stau în calea angajării tinerilor „şomeri“.

În continuare, există contexte insuficiente de formare... formală a tehnicienilor de scenă, care, într-un sistem public unde salariul depinde de nivelul diplomelor, rămîn cantonaţi în zona cea mai prost plătită, a studiilor medii sau fără calificare (pentru maşinişti, de pildă). La evenimentele din Piaţa Constituţiei, nu-i întreabă nimeni ce studii au, în schimb. Pentru păstrarea tehnicienilor (dar nu numai), Teatrul Naţional din Bucureşti, de pildă, dezvoltă un sistem complex de spectacole cu impresar, privaţi care plătesc mai bine pentru un turneu la Deva sau aiurea.

2016: O modificare a „legii teatrelor“ elimină prevederea ca contractele de muncă pe perioadă nedeterminată să fie norma în aceste instituţii şi derogă de la Codul Muncii în privinţa obligativităţii transformării contractelor determinate în contracte pe perioadă nedeterminată. Începînd din acest moment, copleşitoarea majoritate a contractelor noi sînt pe perioadă determinată. Adeseori, managerii vor pur şi simplu să-şi testeze noii angajaţi, să fie siguri de rolul lor în companie etc. Unele instituţii au în contractele colective, negociate cu sindicatele, prevederi privind transformarea acestor contracte după un număr de ani petrecuţi în teatru etc., dar nu există nici o normă generală. Uneori, e vorba despre dorinţa de control – de unde şi contracte pe durate de 3-6 luni. În unele cazuri, contractele se încheie în luna iulie şi sînt reluate abia în septembrie. Cu contract de muncă pe perioadă determinată nu poţi obţine credite de lungă durată şi nu prea-ţi dă mîna să fii critic la adresa cui îţi prelungeşte contractul.

2017-2018: Salariile personalului artistic din instituţiile de spectacole şi concerte sînt mărite cu 50%, iar ulterior adoptării Legii salarizării unitare (supranumită „uimitoare“), raportarea la nivelul „salariului în plată cel mai mare“ duce la creşteri absolut spectaculoase. Programul de guvernare al PSD asigură că bugetele în ansamblu ale instituţiilor de cultură vor creşte corespunzător în toate componentele lor, nu doar de salarii – practic, însă, capitolul „Bunuri şi servicii“ nu creşte sau chiar scade, mai ales la instituţiilor locale (altele decît Bucureşti), unde autorităţile nu pot acoperi brusca creştere de salarii.

Dincolo de inflaţie şi creşterea cursului euro, mai apare o problemă: plata colaboratorilor. Odată cu creşterea salariilor, pentru colaboratorii „de rangul I“ creşte şi valoarea contractului (căci se compară cu salariile), pentru ceilalţi, creşte diferenţa de venituri, la muncă egală, comparativ cu colegii de scenă. Asta, dacă mai sînt destui bani: producţia începe să scadă (ceea ce nu e neapărat rău, artistic vorbind, dar afectează posibilitatea de a lucra a multor artişti).

2019ianuarie-sfîrşit de martie – nu există buget de stat aprobat, nu se pot angaja cheltuieli noi. Dar se joacă în continuare, pe contract, oamenii aşteptînd să fie plătiţi. La 29 iunie 2019, oamenii continuau să aştepte să fie plătiţi, singura soluţie fiind apelul la justiţie.

mai – bugetul ajunge şi la instituţii, dar plăţi nu se pot face, pentru că banii nu există fizic, în contul de Trezorerie. Teatrul Naţional Bucureşti e „penalizat“, la capitolul „Bunuri şi servicii“, cu 2 milioane de lei, pentru că... a avut multe venituri proprii în 2018.

iunie – primăreasa Bucureştiului anunţă că oraşul e în faliment şi le cere instituţiilor publice să-şi taie singure 35% din bugetul pe următoarele şase luni (sau va tăia Primăria cum ştie ea). De la salarii şi administrarea proprietăţii publice nu se poate tăia, se taie de la investiţii şi de la... „Bunuri şi servicii“ („Alte cheltuieli cu bunuri şi servicii“ e subcapitolul destinat colaboratorilor şi producţiei; paza şi pompierii nu se pot tăia legal).

Ministerul Culturii trimite o circulară că va vira în conturile instituţiilor din subordine doar 30% din banii alocaţi pentru „Bunuri şi servicii“.

Nici un leu nu s-a tăiat din bugetele instituţiilor din subordinea Ministerului Culturii – doar că banii nu există fizic, în contul de la Trezorerie (aparent, şi la Timişoara, teatrele locale au banii pe hîrtia de buget, dar nu în cont), decît în proporţie de 30%. Chestie posibilă printr-o prevedere din infama OUG 114/2018, care permite Ministerului de Finanţe să plafoneze banii alocaţi efectiv, „pînă la finele lunii în curs pentru luna următoare“ (art. 47).

Cu puţin înainte de asta, mediul cultural descoperise cu groază nealocarea a 7 milioane de lei, bani existenţi efectiv în conturi, către AFCN, ceea ce a micşorat cu tot atîtea milioane fondurile programului de finanţare de proiecte culturale aflat în curs. Cei afectaţi fac parte din aceeaşi categorie a „colaboratorilor“ loviţi şi de inexistenţa banilor de la „Bunurile şi serviciile“ instituţiilor publice. Toate aceste elemente vorbesc despre un singur lucru: România are o problemă cu cash-flowul. Banii nu există fizic (de-aia era nevoie de cele 7 milioane de la AFCN, care existau fizic).

Iar efectele nu se vor opri la 31 decembrie. Pînă la adoptarea bugetului de stat pe 2020 (despre care putem fi siguri că va întîrzia), instituţiile pot folosi pînă la 1/12 din execuţia bugetară pe 2019 (adică nu din buget, ci din sumele efective). Toţi aceşti 30% în loc de 100% se vor reproduce ca atare în primele luni din 2020.

Concluzia? Pentru că, de ani de zile, gîndirea politicienilor români şi a unei părţi a decidenţilor din teatru a fost „să flexibilizăm munca, să fim toţi antreprenori“, „Bunuri şi servicii“ a ajuns să însemne, preponderent, oameni. Cărora Statul nu le recunoaşte munca drept muncă şi nu le oferă nimeni şi nimic vreo protecţie.

Să închiriem oameni!

La Arcub şi la Teatrul Naţional din Bucureşti se face leasing de personal (probabil şi la Creart, alt serviciu cultural al Primăriei Bucureşti, care mi-a răspuns că mai durează pînă îmi poate răspunde la solicitarea de informaţii publice). La Arcub, se face prin agenţia de muncă temporară SC Interim Plus SRL. La TNB, conform raportului de activitate al managerului pe anul 2018, e vorba de un acord-cadru (adică pe mai mulţi ani) cu altă agenţie, Humangest. În 2018, valoarea contractului a fost de 2,7 milioane de lei.

Motivul invocat? Nealocarea de posturi în statul de funcţii, de către Primărie, respectiv Ministerul Culturii. La TNB, e vorba despre personal de scenă pentru cele şapte săli, schema de personal nefiind mărită de pe vremea cînd erau patru săli. La Arcub, sînt coordonatori de programe şi tehnic de scenă pentru sala de la Gabroveni.

De ce nu se alocă aceste posturi? Pentru că, după cum spuneam, salariile, ai, n-ai bani, trebuie să le plăteşti, iar cuvîntul de ordine, practic din 2011 încoace, e să micşorăm numărul de angajaţi.

Atenţie! La o întîlnire cu managerii de instituţii publice, de acum două săptămîni, ministrul Culturii a fost avertizat că urmarea schemei cu 30% va fi închiderea contractului TNB cu agenţia de muncă temporară, dar nu a reacţionat în nici un fel. Faptul că Ministerul Culturii ştia că cea mai mare instituţie din subordinea sa face leasing de personal (în baza, mi s-a spus, a unei note sau ceva a ANAP – Agenţia Naţională de Achiziţii Publice) şi a stat în poziţia ghiocel e aproape o crimă.

Cum funcţionează leasingul de personal?

Conform legii, leasingul de personal se face în cazul unor activităţi specifice (adică punctuale), pentru care o persoană juridică (numită utilizator) are nevoie de oameni, alţii decît cei pe care-i are deja angajaţi. Agenţia de muncă temporară (înscrisă ca atare într-un registru) are un număr de angajaţi cu carte de muncă (pe durată determinată sau nedeterminată), pe care îi pune la dispoziţia utilizatorului (cu care agenţia încheie un contract de prestări servicii, purtător de TVA) pe o perioadă de maxim 36 de luni (trei ani), pe un salariu echivalent cu cel al angajaţilor proprii ai utilizatorilor care fac o muncă similară şi contra unui comision către agenţia de muncă temporară (de la care-şi primesc salariile, concret, cei aflaţi în leasing).

Aşa se face că la Teatrul Naţional cei circa 50 de oameni luaţi prin leasing de la Humangest „costă“ TNB cu 24% mai mult decît angajaţii TNB pe posturi similare: la salariu se adaugă un TVA de 19% şi un comision al agenţiei de 5%.

Această punere la dispoziţie se cheamă misiune. Teoretic, după ce se încheie o misiune, agenţia de muncă temporară îşi trimite angajaţii în altă misiune, la alt utilizator. Gîndiţi-vă la ospătari, persoane care se ocupă cu îngrijirea la domiciliu, bone, muncitori în construcţii. Ai grijă de un copil, copilul se face mare, eşti trimis să ai grijă de alt copil. Pentru astfel de situaţii a fost creat sistemul.

În fapt – şi conform inclusiv propriei mele documentări –, sistemul de leasing de personal e intens folosit în România pentru ocolirea protecţiilor oferite de Codul Muncii. Zice Codul Muncii că după X contracte pe perioadă determinată trebuie să-i faci omului contract pe perioadă nedeterminată? Nici o problemă: îl „angajezi“ şase luni sau un an printr-o agenţie de muncă temporară, după care îl reangajezi pe perioadă determinată.

Dacă cineva ar face o analiză a activităţii agenţilor de muncă temporară, ar găsi nenumărate situaţii în care destui oameni au fost trimişi în misiune, „închiriaţi“, către un singur, acelaşi, utilizator. Iar cînd ai pe scară largă un pattern de acest fel, nu ocazional, nu pentru că un utilizator a descoperit ce bun e angajatul agenţiei, există suspiciunea că acei oameni nu sînt lucrători temporari, ci, practic, angajaţi ai utilizatorului.

Să ne-nţelegem: leasingul de personal nu se foloseşte pentru funcţii bine plătite, pentru oameni cu calificare înaltă etc. Munca temporară e un mod de ocupare extrem, dar extrem de precar. Dar care, iată, se foloseşte şi pentru tehnicieni de scenă, o specializare de nişă, rară şi vitală, cu o piaţă restrînsă şi foarte inegală – pe care Statul o desconsideră atît de mult, încît o condamnă la precaritate (şi arta spectacolului, la dispariţie).

La Arcub, situaţia e chiar strigătoare la cer: neplătită de ceva timp, se pare că agenţia de muncă temporară e cea care doreşte rezilierea contractului, nu plăteşte angajaţii şi doreşte desfacerea contractelor de muncă ale acestora (care-s valabile pînă la sfîrşitul anului). Credeţi că-i poate apăra cineva pe aceşti oameni (cei cărora Arcub nu le-a oferit altă formă de contractare) - cu care Arcub nu are absolut nici o relaţie contractuală directă?

De ce e dubios şi cel puţin imoral leasingul de personal în instituţiile publice?

La Arcub, unii dintre cei circa 30 de oameni luaţi prin leasing erau angajaţi pe posturi de coordonator de programe. Aceasta nu e o activitate specifică, excepţională, suplimentară a Arcub, e însăşi activitatea de bază a instituţiei (la fel cum e şi reprezentarea de spectacole, pentru care se face leasing de personal la TNB). E ca şi cum într-un spital ai lua prin leasing personal medical – medici sau asistente. Iar angajarea într-o instituţie publică presupune răspundere patrimonială – pe care un om venit prin leasing de personal nu o poate avea.

Cum poţi să faci aşa ceva în sistemul public?

În cazurile pe care le ştim, personalul în cauză nu a fost niciodată trimis în vreo altă misiune – iar acum oamenii se consideră pe bună dreptate concediaţi de la TNB, deşi ei sînt angajaţi la agenţia de muncă temporară şi ar putea/trebui trimişi în altă misiune (de pildă, la alte teatre care au deficit de personal tehnic, la festivaluri de muzică de vară etc.). Dar vin eu şi întreb: dacă după 36 de luni Ministerul Culturii tot nu dădea posturile alea, ce se întîmpla cu aceşti oameni? Cum se făcea să se evite prevederile legislative privind limita misiunii?

Sînt absolut convinsă că inepţia funcţională a modului în care se raportează autorităţile centrale la un domeniu megaspecializat şi de nişă forţează managerii de instituţie la creativitate instituţională de avarie. Sînt iarăşi conştientă că CV-ul managerului TNB a protejat întregul sistem public de teatru de o încă şi mai agresivă trimitere la produs pe piaţa liberă, în logica ceauşistei „autofinanţări“.

Dar mă tem că e foarte greu de argumentat, fără foarte multă toleranţă pentru creativitatea de care ziceam, că aceşti oameni, care munceau cot la cot cu angajaţii (eventual prin concurs ai) TNB, pentru activitatea curentă a instituţiei, nu au fost precarizaţi prin însăşi această formă de angajare mascată.

Şi să nu-mi spună nimeni că nu existau alte soluţii, de vreme ce teatrele în ansamblul lor nu practică leasingul de personal. La fel cum sper să nu-mi spună nimeni că trebuie şi mai multă flexibilizare a muncii, şi mai mult antreprenoriat, şi mai multă piaţă liberă.