Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Un şoc muzical

Otello a început literalmente cu un trăsnet. Christian Badea a insistat să introducă efectele speciale de tunete şi fulgere imaginate de Verdi pentru completarea dramatică a partiturii muzicale. Scena furtunii, în care locuitorii Ciprului aşteaptă încordaţi venirea maurului, a fost înfricoşătoare, dincolo de convenţiile teatrale. Dar secretul acestei tensiuni a stat în moderaţie: cea a orchestrei, care a menţinut un nivel sonor ce permitea toate nuanţele dinamice, de la piano la fortissimo, şi cea a corului, a cărui textură vocală a avut o rezoluţie mai bună chiar şi faţă de vremurile de glorie ale lui Stelian Olariu, legendarul maestru de până mai ieri.

Arsen Soghomonyan intră pe culoarul care desparte corul în două jumătăţi şi livrează un Esultate! electrizant. Tenorul armean are o culoare vocală ideală pentru Otello: baritonală, în direcţia implacabilă spre care trage tessitura foarte centrală a rolului, dar cu acute explozive, totul cântat cu o voce rotundă şi neobişnuit de sigură. Urmează Iago şi Vladislav Sulimsky şerpuieşte prin dialogul cu Roderigo, pentru a da drumul la voce în scena bahică ce urmează. Soghomonyan intervine după duelul lui Cassio cu Montano şi izbeşte din nou, cu Abbasso le spade! Duetul cu Desdemona, erotic şi poetic în acelaşi timp, aduce pe scenă o voce de o puritate neobişnuită, cea a sopranei Hrachuhí Bassénz. Actul întâi se termină parcă prea repede, publicul e uluit şi izbucneşte în aplauze înainte de ultimele acorduri orchestrale, dar e temperat de Christian Badea.

Povestea lui Shakespeare, amplificată de muzica lui Verdi, devine şi povestea unui spectacol. Pentru că a fost un spectacol epic, de povestit celor care nu au fost în sală (dar care mai au o şansă să-l vadă sâmbătă, 11 iunie).

Badea e aplaudat intens la revenirea pe podium pentru actul al doilea, care urmează fără pauză. Sulimsky face un Iago al său, de o subtilitate diabolică, nu se dă înapoi de la efecte teatrale, într-un Credo cum n-am mai auzit niciodată la ONB. Scena Iago – Otello care domină acest act îl face pe bariton şi pe tenor să se completeze atât de bine, încât cei doi devin nişte personaje pilon, care o strivesc pe Desdemona în nebunia lor, iar ezitarea lui Verdi care a fost tentat să-şi numească opera Iago devine cât se poate de logică.

La pauză, spectatorii comentează ca şi cum ar fi la Viena sau la Londra: cine a fost mai bun, Soghomonyan sau Sulimsky, aşteptând de la Bassénz o revelaţie. Orchestra şi corul ONB sunt de nerecunoscut. O asemenea coerenţă muzicală nu s-a mai auzit aici niciodată în ultimele trei decenii.

Entuziasm şi mai mare la revenirea din pauză a lui Badea, care  galvanizează marea scenă de ansamblu din actul al treilea, restaurând acel concertato tăiat deseori până acum, pentru că ori era imposibil pentru forţele muzicale bucureştene, ori nu ieşea bine. Asta după ce Soghomonyan a fost iar în prim plan, cu agonizantul Dio, mi potevi scagliar. Din nou pauză, urmează finalul, cu Bassénz sfâşiind toate inimile într-un Ave Maria fără echivalent, Otello moare şi el, după un Niun mi tema cu care emoţia şi empatia sunt duse la cote maxime. Aplauze şi ovaţii în picioare, minute în şir,  publicul nu părăseşte sala decât după ce cortina cade de tot.

Dar critica… unde e?

Au fost erori? Da, foarte puţine şi extrem de punctuale, un cor dezlănţuit câteva secunde, o alamă falsă în actul trei, o intonaţie ici şi colo, dar toate mai pasabile ca niciodată şi, în aceeaşi măsură, prezente ca oriunde în lumea bună. Iar publicul aplaudă la nesfârşit, în picioare, ca la Covent Garden, pentru că se cântă ca la Covent Garden.

Soghomonyan are toate datele pentru a fi Otello al anilor care vor urma. Are timbrul cel mai excitant, în ciuda unui pasaj care pare să separe un registru acut strălucitor de restul vocii. Dar în condiţiile în care Gregory Kunde are o vârstă, Kaufmann sună ca un poet romantic german, fără legătură cu războinicul gelos şi dezlănţuit instinctual care este Otello, Alagna e mereu forţat şi dincolo de limite, iar Lee rămâne tăios, dar fără prea multă substanţă vocală, tenorul armean este, la numai 38 de ani, viitorul acestui rol.

Si, pel ciel marmoreo giuro! (Vladislav Sulimsky şi Arsen Soghomonyan)

Sulimsky face un Iago ce-l evocă pe Leiferkus, la fel de diabolic şi de inteligent, dar în acelaşi timp diferit, foarte personal, de o expresivitate care poate pune pe gânduri orice actor. Iar Bassénz seduce în primul rând prin frumuseţea timbrului, însă când rolul Desdemonei, dificil pentru că e atât de liniarizat de către Boito, permite expresivitate, devine devastatoare.

Ave Maria, piena di grazia (Hrachuhí Bassénz)

Dintre „ai noştri“, toţi stimulaţi şi implicaţi de către principali şi de către discursul orchestral, Liviu Indricău a fost un Cassio excelent, arătând încă o dată că, în rolurile secundare, tenorul român face faţă oricărei scene din lume. Sigur, şi Filip Panait confirmă încă o dată speranţele, iar Iustinian Zetea s-a ridicat la un nivel foarte bun. Şi chiar dacă vocea uzată a lui Valentin Racoveanu a întâmpinat dificultăţi în concertato, la fel cum a fost cazul Mihaelei Işpan, e clar că toţi au fost contaminaţi de acest nivel artistic din jurul lor, unul neobişnuit la Bucureşti. Ceea ce a făcut ca producţia minimalistă, cu costume neatrăgătoare a lui Giancarlo del Monaco să pară că are mai multă logică şi că şi-a găsit cumva o anumită valoare, dată tocmai de cântăreţii care o locuiau. De fapt, şi aici Christian Badea are meritul principal, operând mici schimbări în dispunerea corului, cu efect imediat în acustica întregului spectacol, iar Alex Nagy şi Claudia Machedon au făcut o treabă foarte bună cu acest revival.

Rămâne orchestra. Ceea ce părea de neimaginat, respectiv civilizarea lecturii pe care o face partiturii, a fost o revelaţie. Nuanţe, dinamică, când am mai pomenit aşa ceva? Privind în urmă, la adevăratele placaje de rugby sau de fotbal american practicate de falanga instrumentală a Operei la gâtul unor cântăreţi de operă precum Bryn Terfel, Maria Guleghina sau Lise Davidsen, adevărate ciocniri orgolioase şi cu atât mai lipsite de sens, nu poţi decât să te întrebi cum e posibil ca acelaşi ansamblu să fie atât de funcţional şi de colaborativ, ba chiar să arate o energie cu adevărat vie, tocmai pentru că nu s-a lăsat dus de val?

În loc de concluzie

Există un mare merit aici: Christian Badea. Aşa cum a fost cazul şi cu Parsifal de la Ateneu în 2016, Badea a demonstrat că utopia unui spectacol de operă „ca afară“ este posibilă. Dar, fiind la a doua demonstraţie, e clar că utopia nu există şi că este, de fapt, un obiectiv, pe cât de realizabil, pe atât de necesar şi de urgent.

Christian Badea la Opera Naţională Bucureşti

Am fost revoltat mulţi ani din cauza absenţei lui Christian Badea din stagiunile Operei Naţionale Bucureşti. Am primit scuze (vol. 1) şi explicaţii (vol.2) pe care nu le-am acceptat niciodată. Acest debut atât de amânat nu s-ar fi produs probabil niciodată fără Daniel Jinga, actualul director al ONB. Pentru că, dacă Christian Badea a fost invitat de toţi predecesorii săi la direcţia generală a Operei, doar acest maestru de cor, cu o intuiţie pe care puţini o au, i-a oferit dirijorului condiţiile minimale pe care le cerea: un număr rezonabil de repetiţii şi o distribuţie de solişti principali la alegerea lui. Rezultatul se vede: un spectacol de pe altă planetă faţă de cele obişnuite în sala teatrului de operă din Piaţa Eroilor. Da, a părut un efort mare, dar asta a fost acum. Prin repetiţie şi muncă acest efort va deveni o obişnuinţă, pe care toată lumea o numeşte simplu: profesionalism.

După această seară, în care ştacheta nivelului artistic a crescut brusc şi foarte mult, ONB se află la un punct de răscruce fundamental, rezumat într-o întrebare: cum vrem să arate Opera din România? Dacă aţi întreba orice spectator care a văzut acest Otello, veţi primi un singur răspuns: aşa, ca în acest spectacol. Mai departe, e responsabilitatea managerului ONB să facă posibil acest nou standard. Şi este posibil.

 

Caseta tehnică:

într-o miercuri, 8 Iunie, la Opera Naţională Bucureşti

Giuseppe Verdi: Otello

Regie, decor şi lumini: Giancarlo del Monaco, costume: Stella del Monaco, asistent costume: Ricardo Coelho, asistent regie: Claudia Machedon, Alex Nagy

Arsen Soghomonyan (Otello), Hrachuhí Bassénz (Desdemona), Vladislav Sulimsky (Jago), Liviu Indricău (Cassio), Valentin Racoveanu (Roderigo), Filip Panait (Lodovico), Mihaela Işpan (Emilia), Iustinian Zetea (Montano)

Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti, maestru de cor: Daniel Jinga

Dirijor: Christian Badea