Din nou despre „Philharmonie” de Bucureşti

După ce dl Vlad Alexandrescu a atins toate temele „arzătoare” ale culturii româneşti (o nouă sală de concerte, achiziţia unei statuete de Brâncuşi, Roşia Montană), au început să se vadă şi primele rezultate: completarea echipei de consilieri la Ministerul Culturii (a durat 4 luni), înscrierea „dansului fecioresc” în patrimoniul UNESCO (victoria a fost repurtată la o reuniune în Namibia) şi închiderea Teatrului Nottara.

Articol publicat pe blogul Despre Opera

Astfel, a venit momentul ca iniţiativele strategice anunţate la sfârşitul anului 2015 să fie reluate. Deci vorbim iar despre noua sală de concerte pe care ar trebui s-o aibă Bucureştiul şi „publicul său minunat”.

Acum avem mai multe detalii comunicate presei şi nu putem fi decât entuziasmaţi: sala va fi construită în vecinătatea Palatului Victoria, înglobând în construcţie vechile garaje Leonida, precum şi marele teren viran din spatele lor (în total 14.ooo m²), va avea 2400 de locuri şi nici măcar nu vom scoate vreun ban din buzunar, căci investiţia de 55 de milioane de euro va fi plătită de BERD. Entuziasmul general a cauzat imediat şi o amnezie pe măsură, căci despre proiectul unei noi săli de concerte vorbea (mult mai discret, ce-i drept) şi fostul ministru al culturii, dl Ionuţ Vulpescu, în termeni foarte asemănători (împrumut BERD de cca. 30 de milioane de euro, 2.000 de locuri, zona centrală).

Şi totuşi... de data aceasta sunt sceptic.

Argumentul financiar

55 de milioane de euro este o sumă realistă? Modele inspiratoare pentru această nouă sală de concerte există în lume şi sunt chiar de dată recentă.

La Paris, sala Philharmonie este o capodoperă despre care s-a scris chiar şi în România. Costurile acestei săli au fost estimate iniţial la 130 de milioane de euro, mai mult decât dublu faţă de proiectul românesc, finanţarea urmând să fie suportată de guvernul francez (45%), primăria Parisului (45%) şi autorităţile regionale (10%), dar în final costurile au ajuns la suma de 386 de milioane de euro (cf. New York Times), deci de şapte ori mai mult decât estimăm noi că va costa clădirea bucureşteană. Philharmonie are tot 2.400 de locuri şi ocupă o suprafaţă de 19.000 m², cu 5.000 m² mai mult decât suprafaţa terenului de pe Bulevardul Aviatorilor.

La Londra, venirea lui Sir Simon Rattle la conducerea London Symphony Orchestra în 2017 a impulsionat proiectul construcţiei unei noi săli de concert, Centre for Music, de 1.900 de locuri (cu 21% mai puţine decât proiectul nostru naţional), care ar urma să fie ridicată în vecinătatea catedralei Saint Paul. Britanicii par să fi estimat mai realist costurile noii clădiri, la 368 de milioane de euro (de şase ori şi jumătate mai mult decât la noi). Vechea sală în care funcţiona LSO, Barbican Hall, va fi reamenajată pentru a găzdui concerte de jazz, în schimbul unei investiţii de cca. 45 de milioane de euro.

Sigur, putem invoca argumente legate de costul forţei de muncă, mai ieftină în România decât în Franţa sau Marea Britanie, sau de preţul terenului pe care s-ar amplasa clădirea (deja în proprietatea statului român). Dar ţara noastră are mai degrabă reputaţia proiectelor prost conduse, a costurilor care depăşesc media europeană (cum e cazul autostrăzilor, sau al Arenei Naţionale), ceea ce face ca estimarea de 55 de milioane de euro pe care o face Ministerul Culturii să pară nerealistă.

În aceste condiţii, cei 55 de milioane de euro par a fi mai potriviţi mai degrabă pentru o renovare profundă a Sălii Palatului, în care acustica să fie complet remodelată, iar spaţiul pentru public să fie radical schimbat. Ar ţine loc şi de exorcizare a locului, necesară de zeci de ani. Până acum, toate aşa-zisele remodelări ale acusticii imensei săli care găzduia congresele PCR (şi, printr-o hidoasă ironie, şi congresele marilor partide politice româneşti de după 1989) n-au vizat decât reglaje ale sistemului de amplificare. Într-un fel, situaţia seamănă cu aceea a fostului stadion 23 August, în care s-au încercat tot felul de paleative (înlocuirea gazonului, împrăştierea de nisip peste suprafaţa de joc) până când s-a ajuns la înlocuirea lui cu actuala Arenă Naţională.

Argumentul strategic

Deşi am mai scris despre acest subiect, reiau şi aici argumentul conţinutului. În mod inevitabil, o nouă clădire de asemenea dimensiuni include şi costuri de întreţinere şi de operare. Cu ce vom umple cele 2.400 de locuri ale noii săli de concerte?

Avem Festivalul Enescu, care este şi sursa frustrărilor legate de inexistenţa unui spaţiu adecvat marilor concerte simfonice. Dar Festivalul Enescu înseamnă 3 săptămâni de stagiune, o dată la 2 ani (adică 104 săptămâni). Ce vom face în restul de 101 de săptămâni care rămân? Adică în 97% din timpul fără festival? Se va muta aici stagiunea Filarmonicii? A Orchestrei Radio? A Orchestrei Române de Tineret? FGE operează un buget anual de vreo 2 milioane de euro, cu care nu reuşeşte să umple cele 900 de locuri ale Ateneului, din cauza nivelului artistic mediocru. Orchestra Română de Tineret practic nici nu are o stagiune proprie. Orchestra Radio nu se diferenţiază nici ea prea mult de Filarmonică, iar Sala Radio (900 de locuri) este rareori plină. În aceste condiţii se întrevede că cele 2400 de noi locuri vor fi umplute de aceleaşi concerte care se ţin azi la Sala Palatului: Ştefan Bănică Jr., Tezaur Folcloric şi altele asemenea, care nu au nici o legătură cu scopul declarat al acestui proiect.

Nu am citit şi nu am auzit absolut nimic de la ministrul culturii legat de vreo strategie de resuscitare a stagiunilor simfonice din România. Nu e un subiect generos? Poate că nu, dar este o componentă care ar trebui să fie esenţială în ecuaţia unei noi săli de concerte.

În lipsa conţinutului muzical, ne vom găsi în postura cocalarului care-şi amanetează sufletul pentru a-şi cumpăra ultimul model de automobil BMW, dar rămâne cu o raţie lunară de 10 RON pentru carburant.

Articol publicat pe blogul Despre Opera