Ştiţi cine era preşedintele comisiei din Senatul României responsabilă de raportul pozitiv privind modificările astea la Codul Fiscal, care comisie nu a propus nici o amendare a respectivelor prevederi despre PFA şi a păstorit OUG 79 către o adoptare en fanfare în Senat? Exact, dl Eugen Teodorovici.

Am o informaţie vitală: nici cei cu profesii liberale nu plătesc „la întregul venit“, ci plafonat. Secretara unui avocat plăteşte mai mult în contribuţii decît respectivul avocat. Altă informaţie vitală: niciodată persoanele fizice autorizate nu au plătit contribuţii în acelaşi regim cu angajaţii – decît voluntar, suplimentar şi plafonat. De ce? Desigur, pentru că nu sînt angajaţi. Un PFA suportă întregul risc economic al activităţii (îşi caută singur contracte, e singur responsabil de îndeplinirea lor, nu e ţinut de lege să respecte un număr maxim de ore de muncă săptămînal şi zile libere etc.), îşi foloseşte propria bază materială (telefonul lui, nu telefon de serviciu, maşina lui, calculatorul lui, masa lui de masaj, trusa lui de instalator etc.), nu pe cea a unui angajator şi nu are beneficiile sociale asociate unui contract de muncă: în prezent nici măcar nu se mai poate asigura suplimentar pentru şomaj, nu are concediu de odihnă plătit, concediu medical, indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă.

Pe deasupra, Ministerul coleg cu Ministerul Finanţelor, recte Ministerul pentru Dialog Social, zice că persoanele fizice autorizate nu se pot sindicaliza, căci au vocaţie de angajatori (pot angaja, în prezent, pînă la trei salariaţi), nu de angajat.

Da, e adevărat că toată povestea asta cu plafonarea la salariul minim brut pune o mare presiune financiară pe independenţii – inclusiv PFA – cu venituri mici şi le oferă o mare „facilitate“ celor cu venituri mari. Dar mă scuzaţi, ăsta este integral meritul gîndirii dlui Vâlcov, acest geniu al fiscalităţii, care a făcut din salariul minim şi cotele unice unitatea unică şi absolută de măsură a contribuţiilor sociale în această ţară. Fiindcă normal şi de bun simţ e ca toată lumea să plătească proporţional cu veniturile (proporţional cu veniturile şi atunci cînd ele sînt sub salariul minim brut, căci la activităţi independente nu există remuneraţie minimă, există numai piaţă liberă, cerere şi ofertă), dar şi în acord cu tipul de activitate şi cu beneficiile pe care le primeşte. Ceea ce înseamnă, simplu, că pe-un independent nu-l poţi taxa la 45% din veniturile reale, fiindcă el are alte riscuri decît un angajat (alea ale „patronului“, cum ar veni) şi alte beneficii la ce plăteşte. Proporţional cu veniturile ar trebui să plătească şi angajaţii cu normă parţială, şi salariaţii aflaţi în concediu medical (pînă să dea Guvernul Ordonanţa 3/2018, mulţi aduceau bani de-acasă; acum, plăteşte angajatorul diferenţa - dar atenţie, doar în 2018!). Ar trebui tu, Stat, să accepţi cote diferenţiate pentru beneficii diferenţiate şi atunci, da, ai putea cere ca ele să se aplice la venitul real. În schimb, tu, PSD, ai preferat altceva. Ceva ce Senatul României a votat într-o veselie.

Să fie clar, dl Teodorovici, atunci cînd, pe deasupra, vorbeşte despre virtuţile pieţii din care Statul ar trebui să fie absent, duce în eroare naţiunea. Statul nu e niciodată absent atîta timp cît el este cel care face politica fiscală. Întotdeauna cînd există o politică fiscală există şi redistribuţie - spre cei mai vulnerabili sau, în cazul României, spre cei mai bogaţi. Mai mult decît atît, Statul foloseşte reglementarea şi taxarea însăşi pentru a disciplina şi pedepsi. Cum o face? Să luăm tot PFA-urile. Răspîndirea lor este strict efectul combinaţiei dintre facilităţile fiscale oferite lor la un moment dat şi „flexibilizarea“ încurajată de Codul Muncii post-2011. După ce scopul flexibilizării a fost atins, şurubul fiscal al PFA-urilor a fost tot mai strîns. Tot Statul e cel care a restricţionat şi descurajat posibilităţile de derulare a activităţilor independente „pe persoană fizică“, încurajînd, în schimb, „înregimentarea“ juridică sub forma PFA-urilor, pentru ca acum să aibă o masă captivă pe care să o poată pedepsi. Lucrul e cel mai vizibil pentru cei care obţin venituri independente din drepturi de autor, o „activitate independentă“ care, prin natura ei, nu poate fi condiţionată de vreo înregistrare juridică sau autorizare de către Stat. Ceea ce nu a împiedicat apariţia unui mediu în care în egală măsură instituţiile publice şi „privaţii“ sînt descurajaţi să încheie contracte de drepturi de autor cu persoane fizice fie de obsesia organelor de control pentru o înţelegere restrictivă a conceptului de disciplină fiscală, fie de procedurile greoaie de declarare fiscală. De ce? Fiindcă persoana fizică e mai greu de controlat şi disciplinat prin legislaţie - adică exact ce anunţă acum ministrul de Finanţe că vrea să facă cu PFA-urile.

„Consultanţii fiscali“ (apropo, şi asta e o profesie liberală netaxată la regim de contract de muncă) „avertizează“ că ar putea apărea abuzuri în cazul PFA-urilor. Păi desigur, că 1) omul abia aşteaptă să nu mai aibă contract de muncă şi să se facă liber profesionist, să caute contracte, să emită facturi, să ţină contabilitate, să plătească el direct impozitul pe venit şi contribuţiile; şi 2) noi legiferăm în ţara asta pe principiul strămoşesc al drobului de sare: dacă există o vagă posibilitate (şi mereu există) ca o măsură să fie abuzată de o persoană, facem în aşa fel încît toate persoanele să fie sancţionate preventiv în avans.

Aşa cum a fost cu contractele part-time. Ministrul Muncii, dna Lia Olguţa Vasilescu, zice că se taxează la normă întreagă pentru că, de fapt, erau contracte simulate (şi e adevărat că unele erau în scripte de două ore şi în realitate de opt). Doar că situaţia stă statistic aşa:

Înainte de august 2017, existau în România peste un milion de contracte de muncă cu normă parţială. Din august 2017 încoace, de cînd toate contractele parţiale care, cumulate, nu ating o normă întreagă se taxează la salariul minim full-time, a scăzut numărul de contracte part-time cu 170.000. Echivalentul a 10%. Au mai rămas aproape 1 MILION, corespunzînd unui număr de circa 700.000 de persoane (nu ştim exact cîte persoane au mai mult de un contract part-time sau au şi contract pe normă întreagă). Deci pentru 10% contracte simulate, sînt afectate sute de mii de persoane, dintre care unele trebuie acum să aducă bani de-acasă. De ce nu ştim precis cîte persoane – în sistemul public şi în cel privat – sînt afectate? Din cauză că Ministerul Muncii şi ITM-urile nu-s în stare să întrebe Revisalul sau nu vor s-o facă. Dar au fost în stare să propună ca diferenţa de plată să fie acoperită de angajator, fără să realizeze, de pildă, următorul fapt: dacă cineva are două sau trei contracte de cîte două ore fiecare (femeile de serviciu au astfel de contracte), din care doar unul e „funcţia de bază“, doar angajatorul de la funcţia de bază plăteşte diferenţa de contribuţii, celălalt sau ceilalţi fiind scutiţi. Adică o asociaţie de locatari/proprietari trebuie să suporte costuri suplimentare raportat la celelalte asociaţii cu care are femeia de serviciu contract – şi pe ce punem pariu că femeia respectivă va fi trimisă, de fiecare angajator, să-şi declare funcţia de bază la celălalt/ceilalţi? O să mi se răspundă că nu sînt aşa multe astfel de cazuri. N-or fi multe, dar vreo 10%, cîte contracte s-au dovedit simulate, tot or fi şi parcă filozofia noastră fiscală era drobul de sare – sau asta merge într-o singură direcţie?

Şi ceva despre declaraţia unică

Ministrul Finanţelor Publice ne-a anunţat că va exista o singură declaraţie pentru independenţi. Şi o singură plată. Care - înţelegem - va fi în avans, pentru buna raţiune că altfel cei care nu sînt şi salariaţi sau pensionari îşi pierd asigurarea de sănătate, iar modificări la Legea asigurărilor de sănătate nu prevede nimeni. În avans pe 12 luni, că deh, plată unică. Ceea ce înseamnă că nu-ţi poţi înceta sau suspenda activitatea în cursul a 12 luni, nu intri în concediu de maternitate, nu ieşi la pensie, nu emigrezi, nici măcar nu mori (mă rog, mori, dar rămîi asigurat...) în intervalul de 12 luni. Sau faci una dintr-astea, dar banii rămîn la stat. Cam asta e subtilitatea temei: fiindcă unii au sesizat un potenţial politic din deplînsul „dusului la ANAF“ (deşi plăţile se pot face liniştit online) şi, nu-i aşa?, noi trebuie să avem grijă de confortul psihic al cetăţenilor, îi taxăm pentru confortul psihic cu 8.000 de lei de plătit dintr-un foc, în avans.

 

PS: Între timp, unii traducători şi regizori sau scenografi de teatru, care, că aşa e natura muncii lor, au avut ultimul contract din 2017 în octombrie-noiembrie, au rămas fără asigurare de sănătate (au trecut cele 90 de zile de la ultima plată), deşi au avut venituri de la 1 ianuarie încoace. Fiindcă amînata declaraţie 600 nu e procesată de nimeni în prezent şi să vrei să-ţi plăteşti contribuţiile, pur şi simplu nu ai cum s-o faci.