„The Neon Demon“ (neinspirat tradus la noi, motamo, „Demonul de neon“!) este acel gen de film care începe bine, chiar foarte bine, dar se termină prost, chiar foarte prost, insuportabil de prost. Ai, după două ore în cap de proiecţie, impresia că ai pierdut timpul de pomană, că puteai să faci altceva, şi, dacă nu ar fi vorba de un autor super-important, nu aveai de ce să vezi filmul cu pricina. Astfel de cazuri de derivă, însă, ale unor regizori adevăraţi, sunt mult mai interesante şi instructive decât prostioarele unor nimeni şi pot procura totuşi delicii la care masa de semnatari conformişti de produse cinematografice nici nu-şi permite să viseze.

Un Lynch en misère

De la bun început observăm – şi iniţial ne bucurăm – că avem de-a face cu acelaşi stilism care constituie marca regizorului danez şi pentru care filme ca „Drive“ / „Cursa“, din 2011, şi „Valhalla Rising“, din 2009, au fost întâmpinate cu elogii (poate acesta din urmă mai greu de înţeles şi de suportat pentru spectatorul mediu, dar rămâne totuşi un film unic). De fapt, noua sa direcţie stilistică a fost lansată de Winding Refn prin precedentul său film, „Only God Forgives“ (2013, teoretic o continuare la „Drive“), şi de atunci a făcut să se vorbească despre el ca un imitator al atmosferei lynchiene, tipică marelui cineast american. Astfel stau lucrurile şi aici, dar pe măsură ce curge filmul îţi dai seama de un singur lucru: ceea ce lipseşte filmului este tocmai... David Lynch, „mâna“ atât de particulară a autorului lui „Inland Empire“.

Minutele de proiecţie trec şi filmul oferă tot ceea ce a promis la debutul său. Dacă lansează la început câteva subiecte şi teme şocante, acestea se vor înmulţi şi vor deveni din ce în ce mai şocante. Dacă îţi promitea stil, „artă“ cinematografică adevărată, secvenţele vor fi din ce în ce mai stilizate, mai rafinate, cadrele mai lungi şi culorile aproape insuportabil de stridente. Cu alte cuvinte, danezul practică principiul „căii“ excesului (socotită de poetul William Blake ca ducând spre înţelepciune, nu e cazul aici), soluţia sa narativă este mai mult, din ce în ce mai mult. Problema este că îţi dai seama că toată această acumulare este, de fapt, complet gratuită, în întregime sterilă, că Winding Refn nu are în realitate nimic de spus. Oricât de incomprehensibil era, un „Inland Empire“ conţinea totuşi câteva sondări cinematografice în inconştient care rămâneau cu tine mult după proiecţie.

L.A., „târfa Babilonului“

Nu este cazul aici, nu pleci cu nimic după proiecţia filmului. Dacă am povesti acţiunea, aceasta ar putea părea o prostie, tipică unui film de serie B lipsit de imaginaţie (există aici, probabil, şi un omagiu adus unor astfel de pelicule, cum ar fi „Cat People“, din 1942, al lui Jacques Tourneur). Dincolo de referinţa evidentă la Lynch, s-a mai vorbit şi de Fellini, dar doar pentru plasarea în lumea glamour a modei de top. În Los Angeles-ul rău famat – o veritabilă „prostituată“ a Babilonului – ajunge o puştoaică ingenuă, Jesse (Elle Fanning, căreia regizorul se-amuză să-i „devore“, el mai întâi, cinematografic frumuseţea), care-şi doreşte să penetreze această lume a succesului.

Iniţial, scenariul pare o radiografie a cinismului, cruzimii şi lipsei de empatie tipice acestui mediu. Motivele de tensiune, introduse pe principiul „picăturii chinezeşti“, se acumulează însă. Singură şi neajutorată, Jesse cade pradă unui grup de femei de baştină din L.A., obsedate de frumuseţea şi ingenuitatea ei. Numai lapte şi miere la început, te fac să te gândeşti la o poveste lesbiană, ceea ce filmul îţi şi dă. Cum spuneam, însă, şirul de perversiuni imaginat de Winding Refn este doar la început. Canibalismul este unul din tabuurile maximale, rar tratat în cinema, dar probabil niciodată atât de rău ca aici.

Info

Demonul de neon / The Neon Demon (Franţa-Danemarca-SUA, 2016)
Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Elle Fanning, Christina Hendricks, Keanu Reeves

2 stele

Citeşte şi: „Cruzime şi cruditate“ – cronica la filmul spaniol „Canibal“ (2013), care trata şi el, dar mult mai serios, tema canibalismului

PORTRET DE REGIZOR

Nicolas Winding Refn – un stilist al violenţei cum rar s-a văzut


Regizorul danez Nicolas Winding Refn (născut pe 29 septembrie 1970 chiar în capitala ţării, Copenhaga) este posibil să fi profitat de boom-ul cinematografic care-a transformat şcoala daneză într-una dintre cele mai interesante cinematografii emergente ale ultimelor decenii, un veritabil fenomen al anilor ’90 şi 2000, dar de la bun început a ştiut să-şi găsească vocea sa distinctă, stilul inconfundabil care să-l diferenţieze în multitudinea de nume talentate provenite din această mică ţară europeană.

Într-adevăr, Winding Refn nu prea a avut treabă cu principiile Dogma (lansate în 1995 de Lars von Trier şi Thomas Vinterberg), poate să fi preluat de aici un oarecare minimalism şi filmatul cu camera în mână, oricum nu a fost prea interesat de dilemele morale şi dreyerianismul celor mai bune filme ale mişcării. Cineastul s-a afirmat ca un poet inclasabil al violenţei, pe care a stilizat-o la maxim în filmele sale, iar în ultima vreme – cu „Only God Forgives“ şi cel mai recent film al său, „The Neon Demon“ – se-ndreaptă spre un stilism influenţat de David Lynch, exces pe care mulţi l-au considerat o fundătură.

Debut strălucit cu „Pusher“

Nicolas şi-a împrumutat numele de familie de la ambii săi părinţi, amândoi legaţi de lumea filmului: Anders Refn, regizor şi monteur, şi Vibeke Winding, operatoare. În 1981, când avea 11 ani, familia se mută la New York, unde viitorul cineast îşi petrece adolescenţa. Ulterior, face „naveta“, pentru studii, între New York şi Copenhaga natală. Cu toate studiile sale destul de agitate (Nicolas fiind un temperament destul de rebel) şi repede abandonate, la vârsta de doar 24 de ani scrie şi regizează „Pusher“ (1996), unul dintre cele mai de succes debuturi ale vremii.

Extrem de violent şi lipsit de compromisuri, „Pusher“ devine un fenomen, un film-cult instantaneu şi-i câştigă admiraţia necondiţionată a criticii internaţionale. Va continua în această linie cu „Bleeder“ (1999), „Fear X“ (2003) şi cele două urmări la „Pusher“, din 2004 şi 2005. Practic, fiecare film al regizorului a fost un succes fără rezerve, cu excepţia actualului „The Neon Demon“. Reuşita dificilului „Bronson“ (2008) face presa britanică să-l numească „următorul mare autor european“, iar premiul de regie primit la Cannes pentru „Drive“ (2011) nu face decât să-i consolideze statutul.

Top 5 filme importante

1. Valhalla Rising (Danemarca-Marea Britanie, 2009) (foto dreapta, cu Mads Mikkelsen)
2. Drive / Cursa (SUA, 2011)
3. Bronson (Marea Britanie, 2008)
4. Pusher I-III (Danemarca, 1996-2005)
5. Bleeder (Danemarca, 1999)

Citeşte şi: „Noapte în Bangkok“ – cronica la filmul „Only God Forgives“ (2013), precedentul opus al lui Nicolas Winding Refn