Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Cu Neagu Djuvara în sală, mărturisind după zeci de ani că n-a înţeles nimic, dar că a realizat că era martorul unei capodopere care se năştea atunci şi acolo, cu un Constantin Argetoianu ricanând în timp ce asculta transmisiunea de la radio, sau cu un Mihail Sebastian dezamăgit că nici el şi nici criticii muzicali francezi nu puteau explica mai clar despre ce a fost vorba acolo, opera lui Enescu a trebuit să aştepte până în 1958 ca să fie prezentată la Bucureşti.

După Wiener Staatsoper şi Deutsche Oper Berlin (în 1997), publicul din secolul XXI îi descoperă pe Enescu şi capodopera lui într-un ritm accelerat, prin noi producţii la teatre de operă foarte importante. După La Monnaie din Bruxelles, Teatro Colón din Buenos Aires, Royal Opera House din Londra, sau Opera din Amsterdam în 2011, 2012, 2016 respectiv 2018, în regia lui Alex Ollé (La Fura dels Baus), urmate de producţia lui Achim Freyer pentru Festivalul de la Salzburg, în 2019, acum, când Enescu este celebrat la 140 de ani de la naştere, Œdipe revine la Berlin şi la Paris. În mai puţin de două luni, în cele două capitale europene au fost 12 spectacole şi o avanpremieră, mai multe decât într-un deceniu în România.

într-o joi, 14 Octombrie, Opéra Bastille, transmisiune în direct pe medici.tv
George Enescu: Œdipe
libret de Edmond Fleg
Regia: Wajdi Mouawad, decoruri: Emmanuel Clolus, costume: Emmanuelle Thomas, lumini: Eric Champoux, video: Stéphane Pougnand
Christopher Maltman (Œdipe), Clive Bayley (Tirésias), Anne-Sophie Neher (Antigone), Anne Sofie von Otter (Mérope), Ekaterina Gubanova (Jocaste), Clémentine Margaine (Sfinxul), Vincent Ordonneau (Păstorul), Laurent Naouri (Marele Preot), Yann Beuron (Laïos), Brian Mulligan (Créon), Nicolas Cavallier (Phorbas/Străjerul), Adrian Timpau (Thésée), Daniela Entcheva (O femeie tebană)
Maîtrise des Hauts-de-Seine – Corul de copii al Opéra national de Paris (Gaël Darchen – dirijorul corului)
Orchestra şi Corul Opéra national de Paris (Ching-Lien Wu – maestră de cor)
Dirijor: Ingo Metzmacher

85 de ani mai târziu, Œdipe se întoarce la Paris, sub semnul modernităţii, deschizând stagiunea 2021-22 de la Opéra Bastille, într-o producţie iconoclastă dar accesibilă, transmisă video la înaltă definiţie, iar Franţa îşi revendică triumfal o capodoperă naţională. Inclusiv prin această transmisiune în regim de streaming, ce va fi reluată Duminică şi în zilele următoare pe canalul tv Mezzo. Nu e puţin lucru, editura Salabert are nişte preţuri exorbitante pentru drepturile de prezentare a operei lui Enescu, ceea ce a făcut ca discul de studio realizat de EMI în 1989 să fie la un pas de anulare, iar transmisiunile tv ale spectacolelor să fie prohibitiv de scumpe, chiar şi pentru teatrele de operă cele mai mari.

Ar fi facil să considerăm producţia lui Wajdi Mouawad drept un manifest ecologic. Într-adevăr, tebanii poartă pe cap, în chip de coafuri alambicate sau punk, plante care se usucă în actul al treilea, când cetatea e bântuită de ciumă, corintienii afişează echivalentul lor marin, iar atenianul Thésée chiar o aripă dorsală de peşte. Metafora Sfinxului este o imensă conductă de canalizare, dejecţiile luând forma monstrului. Însă arta lui Mouawad înseamnă mult mai mult de atât, pentru că regizorul canadian de origine libaneză calcă pe urmele lui Andrei Şerban în ceea ce priveşte teatrul antic, fiind autorul mai multor producţii de teatru cu piesele lui Sofocle (inclusiv Oedipus Rex) şi Euripide (inclusiv Troienele).

C’est Jocaste! l’épouse! l’épouse d’Oedipe! (Christopher Maltman, Ekaterina Gubanova)

În primul rând, montarea de la Paris spune povestea foarte coerent, astfel încât şi un spectator care nu ştie nimic despre mit, teatru sau operă poate înţelege despre ce este vorba. Simbolistica este puternică, dar sugerată, observabilă nu doar de iniţiaţi. De pildă, n-am avut niciodată răbdare să caut toate numele de zeităţi obscure din libretul lui Edmond Fleg, invocate de tebani la naşterea fiului lui Laïos şi Jocaste. Dar într-o pantomimă de câteva minute, intrăm în contact cu un fel de arhi-arhetip, mitul fondator al Tebei, oraş întemeiat de Cadmos, fratele Europei, cea sedusă de Zeus transformat în taur, urmând apoi descendenţa lui până la Laïos. Păcatul regelui este sodomizarea unui copil, Chrysippus, care se sinucide în urma traumei, atrăgând interdicţia procreaţiei asupra violatorului, sub pedeapsa că progenitura va deveni paricidă şi incestuoasă. De obicei, criticii nu agrează astfel de adăugiri teatrale în operă, însă la Paris, toată această explicaţie induce o tensiune dublată de oroare care nu face decât să stabilească încă de la început nevinovăţia lui Œdipe, refuzul său de a rămâne o jucărie a zeilor şi prin deciziile sale învingând destinul, iertat de Olimp, beatificat într-un garant al tuturor victoriilor. Adică aşa cum îl voia libretistul, aşa cum îl voia compozitorul. A rezultat de aici una dintre cele mai umane şi emoţionante puneri în scenă ale capodoperei lui Enescu. L’homme! l’homme! L’homme est plus fort que le Destin!

Dincolo de coafuri, costumele create de Emmanuelle Thomas au fost atemporale, lăsând imaginaţiei spectatorului libertatea de a le plasa în orice epocă, de la o antichitate arhaică, de dinaintea clasicismului elenistic, a unei lumi aflate în comuniune cu natura, până la una a viitorului, sau, dacă preferaţi, a unei civilizaţii extraterestre. Emmanuel Clolus a realizat o scenografie simplă, cu pereţi cenuşii compartimentând scena în funcţie de locul acţiunii, pe care erau proiectate replici din libret. Eric Champoux şi Stéphane Pougnand au făcut din lumini un adevărat liant între scenografie, costume şi mişcarea de scenă.

Wajdi Mouawad explica într-un material filmat difuzat în entr’acte că piesa lui Sofocle a avut premiera într-o vreme când Atena trecea printr-o epidemie de ciumă în care a murit o treime din populaţie, dar cetăţenii erau obligaţi să meargă la teatru. Catharsisul colectiv era provocat de însăşi reprezentarea ciumei tebane, de care se făceau vinovaţi politicienii ce atrăseseră mânia zeilor, aşa cum era cazul lui Œdipe. Şi astfel, opera lui Enescu iese cu uşurinţă din clişeul freudian, căpătând o semnificaţie mult mai profundă. Se non è vero, è molto ben trovato, pentru că, privită din această perspectivă, producţia de la Paris devine cât se poate de contemporană, în vremuri de pandemie şi de instabilitate politică, o realitate cu atât mai evidentă în România, unde valul de covid stabileşte recorduri sumbre în fiecare zi, în timp ce guvernul cade prin moţiune de cenzură. Dar Mouawad merită crezut, inclusiv pentru meticulozitatea informată de a-l face şchiop pe Œdipe, îmbrăcând-i gamba stângă într-un fel de atelă, întrucât însuşi numele personajului în greaca veche se traduce prin „picior umflat“.

Suis-moi parmi les fleurs, les mousses et les lierres… (Christopher Maltman – Œdipe)

Pe Christopher Maltman îl ştiam din transmisiunea radio a spectacolelor de la Salzburg şi, deşi foarte bun din punct de vedere vocal, nu mi-l imaginam în rolul lui Œdipe. Cel puţin din cronicile şi fotografiile producţiei lui Freyer, în chip de Rocky Balboa boxând cu destinul, umanitatea personajului părea simplificată. La Paris a fost de o complexitate ataşantă. Nu a fost atât de impunător ca Johan Reuter la Londra, însă vocea lui a susţinut foarte bine rolul, pendulând între un registru acut de bariton şi grave de bas foarte sigure. Având de stat trei acte întregi pe scenă cântând, şi-a dozat vocea, renunţând la explozii, înlocuite cu accente ferme în scena Sfinxului şi în finalul actului al treilea. Şi aici, Mouawad a avut inspiraţia să renunţe la imaginea sângelui curgând pe faţa eroului după orbire, înlocuind-o metaforic cu un fel de confetti strălucitoare, un material anorganic ce contrasta cu viaţa din coafurile vegetale ale celor din jurul său. În fine, problematica scenă finală, a dispariţiei eroului în lumină, a fost rezolvată simplu, cu Œdipe adormind în poziţie fetală în mijlocul unei mari întinderi de apă, iluminată.

Je t’attendais… (Clémentine Margaine – La Sphinge)

Distribuţia a fost în cel mai rău caz impecabilă. O Ekaterina Gubanova — Jocaste de o plenitudine vocală care făcea să dispară repede faptul că nu corespundea fizic unei femei de o frumuseţe neobişnuită, Anne Sofie von Otter — o Mérope de lux, maternă şi încă strălucitoare vocal, un Laurent Naouri de o siguranţă care făcea ca scenele Marelui Preot să devină aşteptate ca un festin vocal au fost starurile. Dar mai ales Clémentine Margaine, înspăimântătoare, pe linia unei Marjana Lipovšek, sau Marie-Nicole Lemieux, refuzând-şi orice vibrato ca să rămână de un erotism straniu până la sfârşit, a transformat Sfinxul într-o creatură operatică încă şi mai teribilă decât o Klytaemnestra din Elektra lui Strauss. În rest, Anne-Sophie Neher, o Antigona ataşantă, Vincent Ordonneau (Păstorul), Yann Beuron (Laïos), Brian Mulligan (Créon), Nicolas Cavallier (Phorbas/Străjerul), Adrian Timpau (Thésée) — ireproşabili.

Ingo Metzmacher, la a doua serie de spectacole, după cele de la Salzburg, a devenit o autoritate în ceea ce priveşte opera lui Enescu, pe care a condus-o ca şi cum ar fi fost un titlu de repertoriu obişnuit, din care extrage sensuri şi nuanţe nemaiîntâlnite. N-a tăiat nimic din partitură, ba chiar a subliniat printr-un flautist pus să cânte pe scenă frumuseţea temelor populare româneşti, de obicei eliminate în producţiile occidentale. Leitmotivele subtile ale partiturii au fost depistate şi puse în valoare, iar lectura lui a pus opera lui Enescu în rândul capodoperelor contemporane cu ea, evidenţiindu-i originalitatea. Corurile au fost esenţiale în acest demers, cu dicţie idiomatică, în culori sofisticate.

Un spectacol care nu trebuie ratat, în transmisiunile viitoare de pe Mezzo, începând cu 17 Octombrie până pe 11 noiembrie 2021.