Vremea aniversărilor şi a comemorărilor din abundenţă

Am intrat într-o perioadă în care aniversăm sau comemorăm, după caz, o serie de evenimente ce au marcat nu doar istoria României, ci pe cea a Lumii întregi.  Nu numai istoria postbelică, ci secolul al XX lea în întregime.

Rămân aşa, rămân foarte importante, chiar dacă două dintre aceste evenimente sunt  de cei mai mulţi români azi uitate, minimalizate, după ce, cu zeci de ani în urmă, au fost privatizate de propaganda unui regim care - culmea! - detesta, ura organic proprietatea privată.

Pe 20 august se împlinesc 48 de ani de când ţările Pactului de la Varşovia, cu excepţia României, striveau sub tancurile lor florile Primăverii de la Praga, iar pe 23 august vom aniversa 72 de ani de la lovitura de palat în urma căreia România ieşea dintr-o alianţă nefirească şi păguboasă cu Germania nazistă spre a se alătura ţărilor ce doar câteva luni mai târziu, la 8 şi 9 mai 1945, vor pune steagul victoriei deasupra sediului legislativului berlinez. Între un 20 şi un 23 august s-au consumat grandoarea calpă şi  începutul căderii sângeroase a regimului lui Nicolae Ceauşescu.

Din desfăşurătorul evenimentelor de la 23 august 1944, numele lui Nicolae Ceauşescu este cu desăvârşire absent. Cum cvasi-absent ar fi putut fi şi cel al altor membri zişi de frunte ai Partidului Comunist din România, de la Lucreţiu Pătrăşcanu la Emil Bodnăraş, dacă apropierea Armatei Roşii şi probabilitatea de pe atunci conştientizată a includerii ţării în sfera de influenţă a Moscovei nu i-ar fi făcut pe oamenii politici ce pregăteau alături de Regele Mihai schimbarea alianţei să socotească utilă asocierea unui comunist şi a minusculului partid reprezentat de el la acţiunea lor. Gheorghe Gheorghiu-Dej evadase din închisoare zece zile mai devreme, în noaptea de 12 spre 13 august, dar avea să ajungă la Bucureşti de abia pe 26 august.

Absenţa din evenimentele acelui „august în flăcări”, cum aveau să fie ele denumite în filmul de propagandă în numeroase episoade realizat în anii 70 de Televiziunea Română, după scenariul neobositului Eugen Barbu şi al „negrişorilor” din dotare, scenariu metamorfozat câţiva ani mai târziu într-un roman a cărui scriere va fi marcată de un imens scandal de plagiat, îi va provoca lui Nicolae Ceauşescu numeroase complexe de inferioritate. Iar, cum cel puţin în cazul în speţă, istoria nu putea fi în totalitate rescrisă, în ultimul deceniu al domniei sale, Dictatorul, adesea dedat la jocuri mincinoase cu istoria şi specializat în intervenţia brutală în istoriografie, va recurge la o stratagemă şi porunci interpretarea şi clasificarea evenimentului ca prim act din Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialiastă, în economia căreia îşi va putea astfel autoatribui, asemenea unui personaj pirandellian, rolul principal.

Tot un rol principal, de astă dată real şi atestat istoric, a jucat Nicolae Ceauşescu în felul în care au fost percepute în România schimbările petrecute în Cehoslovacia în cele opt luni ale primăverii pragheze, dar mai cu seamă în teribila săptămână de august 1968 în care aceasta a fost complet zdrobită şi la capătul căreia reformatorul Aleksandr Dubcek s-a întors înfrânt dintr-o scurtă captivitate de la Moscova. A făcut-o  doar spre a fi înlocuit în aprilie 1969 cu dogmaticul Gustáv Husák, rămas în fruntea comuniştilor şi al Statului cehoslovac până în primele zile ale lui decembrie 1989, când a fost silit să îi cedeze locul efemerului Miloš Jakeš.

În lunile şi săptămânile de dinainte de 20 august 1968 vârfurile puterii comuniste de la Bucureşti au manifestat o oarecare bunăvoinţă, mai curând de faţadă, faţă de noul curs al politicii cehoslovace. Au exercitat o anumită disidenţă, riguros dozată, faţă de acţiunile totalitare ale Moscovei şi ale sateliţilor ei, şi-au exhibat destul de zgomotos independenţa la reuniunea la vârf a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Budapesta, iar în februarie şi august Nicolae Ceauşescu însuşi a vizitat Praga. Nu a făcut-o însă nicidecum cu gândul de a învăţa ceva din primavera pragheză, de a transfera măcar o parte din modelul şi practicile ei democratice la Bucureşti, căci în opinia sa el reformase totul încă din anul 1967. Fusese carevasăzică un protocronist, cum tot la fel se pretinsese a fi fost Gheorgghiu-Dej în raport cu destalinizarea hruscioviană pe care, de altminteri, a refuzat-o cu încăpăţânare.

Invadarea Cehoslovaciei va provoca, pe 21 august 1968, o reacţie vehementă din partea tânărului lider comunist român. O cuvântare de pomină, neîndoielnic curajoasă, cuvântare în cursul căreia Nicolae Ceauşescu a abandonat textul de dinainte pregătit, rostită patetic din balconul Comitetului Central, loc în care se strânsese toată conducerea partidului, a entuziasmat mulţimea, a înflăcărat o ţară întreagă şi i-a asigurat lui Nicolae Ceauşescu câţiva ani nu doar sprijinul poporului său, ci şi bunăvoinţa Occidentului.

” Mitingul, parada militară şi demonstraţia oamenilor muncii” din dimineaţa lui 23 august 1968, zi în care pentru prima dată aveau să fie văzute defilând reactivatele „gărzi patriotice”, nu mai avea nimic din formalismul şi lehamitea celor din anii precedenţi. Populaţia lua parte la ele nu numai cu speranţa că, odata defilarea încheiată, va putea beneficia de mici, cremvurşti şi bere, cât de cât pe săturate.

Cu totul altfel se vor prezenta Elena şi Nicolae Ceauşescu în faţa celor aduşi cu de-a sila la „demonstraţie”, 21 de ani mai târziu. Decorul fizic şi uman era cu totul altul. Balconul Comitetului Central a fost înlocuit cu tribuna construită în zona din vecinătatea niciodatei terminate Casa Radio. Însingurat, aplaudând mecanic marşul forţat al celor mobilizaţi de partid şi securitate, cuplul dictatorial îşi trăia una dintre ultimele zile ale domniei. 

Dar dacă cei din jur, cei din nomenclatură, nu îndrăzneau să spună nimic, deşi evidenţele iminentului sfârşit de partidă ce se va dovedi şi sfârşitul unui partid, erau extrem de pronunţate, tot la fel cum nu au îndrăznit să o facă nici atunci când au început protestele de la Timişoara, peisajul internaţional era cu totul altul decât cel din august 1968. Schimbarea începuse în zisele „ţări frăţeşti’’.

La 4 iunie 1989, Solidaritatea câştigase alegerile din Polonia, iar Tadeusz Maszoviecki va deveni premier la doar o zi după ultimul 23 august ceauşist. Faptele cu pricina au tulburat somnul lui Nicolae Ceauşescu până într-atât încât în noaptea de 19 spre 20 august el va adresa o scrisoare liderilor comunişti est-europeni, cerându-le să exercite presiuni asupra Varşoviei şi să acorde un sprijin frăţesc comuniştilor polonezi aflaţi la ananghie. Scrisoarea lui nu a provocat decât ostilitate din partea destinatarilor, iar românilor le-a rămas mulţi ani complet necunoscută.

Singurătatea în context est-european a lui Nicolae Ceauşescu din august 1989 era de cu totul altă factură decât cea din august 1968. Amintea totuşi de absenţa istorică din august 1944. Prefaţându-i absenţa definitivă.

Seria aniversară despre care vorbeam la începutul acestui editorial va fi deschisă însă de împlinirea la 19 august a 25 de ani de la puciul din august de la Moscova. O altă poveste încâlcită. Un puci asupra iminenţei căruia se pare că Gorbaciov ar fi fost avertizat încă din luna iunie 1991 de ambadorul american Jack Matlock.  O lovitură de stat pregătită în întâlniri de taină muscovite la care au participat înalte vârfuri ale puterii, precum vicepreşedintele Ianaev, premierul Pavlov, şeful KGB Kriucikov, ministrul de Interne Pugo, constituiţi în ceea ce s-a numit Comitetul de Stat pentru Situaţii Excepţionale. Puci al cărui prim act s-a consumat  în Crimeea, acolo unde Mihail Gorbaciov, cel ce va fi nu doar ultimul secretar general al PCUS, ci şi ultimul preşedinte al URSS, se afla în concediu şi al cărui final din 23 august va însemna nu doar ziua astrală a noii vedete politice a vremii, Boris Elţin, ci începutul lungului ceremonial al înmormântării Uniunii Sovietice. Pe muzică de Ceaikovski, fireşte.

Comentând într-o recentă carte intitulată Dosarul Lenin- Vraja nihilismului (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016), lucrarea lui Orlando Figes Revolutionary Russia, 1891-1991. A History. Metropolitan Books, Henry Holt an Company New York, 2014,  Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan observă că în concepţia politologului american Gorbaciov  „ a fost un copil al hrusciovismului, dar, pe măsură ce politicile sale de deschidere (glasnost) au avansat, el s-a apropiat de înţelegerea provocării fundamentale: cum să creezi domnia legii într-un sistem bazat pe lipsa legalitătii? Cu cât au încercat mai mult să rezolve această contradicţie insurmontabilă, cu atât Gorbaciov şi consilierul său cel ma apropiat, Aleksandr Iakovlev, s-au îndepărtat mai mult de bolşevism. În final, întreg edificiul s-a prăbuşit şi a lăsat în urma sa moştenirea unei vinovăţii neprocesată şi a unor speranţe democratice neîmplinite, poate donquijoteşt”.

Am avut aşadar parte de o înmormântare. O înmormântare, da, însă cu un mort care încearcă mereu şi mereu, încearcă chiar şi azi, în vremea lui Putin, preşedinte ales şi reales, să se întoarcă de la groapă.