Vrem vorbe, nu fapte!

(continuare de la Grădina cu capcane) Abordare greu de evitat pentru un grup de cetăţeni care s-au nimerit să formeze, să fie votaţi şi trimişi în clădiri oficiale sub numele de “Guvernul României”. Pentru un an (2016), asumând o agendă vag definită, o cale ipotetică şi un suport incert.

Apare ca o problemă de bun simţ să spui ceva despre tine, despre România, (variante şi variabile fără număr), despre ceea ce crezi că se aşteaptă de la guvern şi, poate, uşor nesigur, despre ceea ce crezi că ai putea face. Mizând pe buna intenţie, calificare şi sub credinţa că ţi s-a încredinţat un rol, o misiune, o datorie faţă de ţară. Sună frumos şi de ce n-ar fi chiar aşa?! Chiar aşa, unde?! Pe piaţa politică existenta, incertă şi tumultuoasă prin scandaluri, toate astea sunt un “spanac”. Concept major, aproape constituţional.

Totuşi, dacă vorbeşti câte în lună şi-n stele, se va spune că numai gura e de tine. Dacă taci, sigur te-a trimis Soros...

Rămâne totuşi o cale... O ieşire de incendiu. Decizii clare, documente oficiale, programe şi prevederi pe câteva teme pilon, definite clar, urmate pas cu pas, măsurate la zi, executate fără ezitare. Responsabil, asumând riscuri de o largă varietate. Anticipate sau ieşite din senin.

Totuşi, în politică, în viaţa publică, în administraţie, fără vorbe nu poţi face nimic. Abia când nu vorbeşti, tăcerea devine zgomotoasă. Iar România devine subit un balamuc.

Problema este până unde, de unde, cât şi cum vorbele se preschimbă în fapte. Sau invers, cum, prea adesea, din fapte rămân doar vorbele. Interpretări, bârfe, critici, procese de intenţie, calomnii, defăimări... O capcană de toată frumuseţea! Nimeni nu scapă. Oricât s-ar strădui, ar săpa, ar construi, ar duce la mal... Fără ieşire.

Greşit! Există în istorie, în momente de cumpănă, intervale critice în care tocmai vorbele sunt fapte! Sigur, nu oricine le poate rosti, nu oricine va fi auzit, nu oricine rămâne ca un ecou prelung de-a lungul anilor.

      A naibii capcană! Şi când te gândeşti în câte limbi pot vorbi flăcăii şi cucoanele....

      Babilonie curată.

      N.B.: O sugestie modestă: în loc de cuvinte, folosiţi cifre...

• Distribuţia şi asumarea rolurilor Pare simplu. Avem ministere, ne daţi miniştri. Fiecare cu treaba lui. Luaţi împreună, scriem un “program” şi ne vedem liniştiţi de treabă. Corect. Experienţa ne învaţă că, la guvernare, numai lucrurile simple funcţionează. “Pur şi simplu” ar putea fi chiar o lozincă pe zidul din faţă. (Da, să aruncăm o privire şi pe zidul din spate...)       Deci. Avem câteva domenii majore cu  priorităţi presante. Atenţie, există şi  non-priorităţi presante! Apoi, nu întotdeauna priorităţile presează. Destul de rar, cei prea presaţi ajung să pună ceva în oala guvernării.      Capcana ţine însă de cum se întâlnesc rolurile formale cu cei care au fost desemnaţi, votaţi, juraţi, recunoscuţi, repartizaţi în clădiri, birouri, cu secretare, adjuncţi, maşini şi bodyguarzi, cum se întâlnesc aceşti cetăţeni cu priorităţile. Cu ţintele desenate, asumate şi executate efectiv în guvernare.      Pur şi simplu. Şi clar. Nuuu! Nu e clar niciodată, niciunde, nicăieri. Cel mai uşor e să fii deştept în treaba altuia... Şi cel mai greu este sa tii pasul, zi de zi, cu rutina  din propria ogradă. Să ţii calea! Să joci fără milă şi să aştepţi mila pe terenul alunecos, nămolit, uneori minat, pe care ai fost trimis şi ai jurat să joci, să te dai în stambă împotriva influenţei, infracţionalităţii virtuale, împotriva tuturor, ascultând idioţi, invidioşi şi interesaţi, în intervalul dat (2016).      Cu multi “i”.În orice clipă, suma critică de “i” te invită să fii idiot. Odată să fii idiot, ca ministru, şi s-a terminat. “Rolul” trece la arhivă şi tu rămâi ca Gigel în gară. Trenul a plecat.     Sunt două feţe ale capcanei. Pe cine alegi când distribui rolurile şi cum alege fiecare să-şi joace rolul într-o lume confuză şi păguboasă în care nu există noţiunea de succes. “Cum eşuăm împreună!” - nu a devenit cumva regula, lozinca, credinţa ultimelor echipe guvernamentale?!             Deci, spor la muncă, prospăturilor!!  
• “Şef sau lider”      Lumea  ministerelor este ca o sumă de dealuri. Partea luminoasă, cu veniţi de nicăieri care deschid, desfac, desprind, dezgroapă, delimitează clar spaţii de operare şi indică o cale noua. De evolutie, de dobandire a noi beneficii publice în domenii vitale.      Ar fi aici lider, ca  indivizi şi echipe luminate pentru a înrezări viitorul posibil, aproape sigur, acum, în România-2016, pare de necrezut.      Apoi să fie de încredere şi convingători pentru a dobândi sprijin, alianţe  în a pune în fapte, a duce la capăt eforturi reale. Sau măcar de a deschide drumuri (“pot să le şi asfalteze”...)      Nu în ultimul rând, să aibă curaj. Nefiind politicieni (care se bazează 78% pe frică), “tehnocraţii” au liber la risc. Atenţie! Curaj nu este ceva ce ţine de sinucidere. Curaj presupune deschidere, risc şi efort total. Pentru a ajunge, a sălăşui, a construi pe partea luminoasă a dealului.      Inevitabil, avem nevoie de şefi. Şefii sunt clari, duri şi fuduli. Nu le pasă de critici, de ameninţări, de bârfe, de veşti proaste, de... presă. De fapt sunt nişte mecanici în pivniţele întunecate ale puterii. Ei ştiu mai multe decât crede lumea că se ştie, folosesc proceduri dintre cele mai “variate”, nu sunt lipsiţi de slăbiciuni, defecte şi păcate. Până la urmă, singura lor calitate este că dacă li se pune pata pe ceva, chiar ajung să o bifeze.      Problema cu şefii este că circulă mai ales pe partea întunecată a dealului. La umbră, în ceaţă, în noapte deplină. Aflăm multe după! Că doar sunt şefi...      Deci, care va fi configuraţia raportului între partea luminoasă şi cea umbrită a dealului?! Între lideri şi şefi? Cine şi cu ce raţiuni va distribui roluri, va menţine ponderea umana directă în prima linie, va gestiona echilibre şi complementarităţi?! Sau vom avea o permanentă succesiune de surprize, contrabalansări, scurt-circuite, de semne de întrebare şi... exclamare. Care va fi proporţia între “!” şi “?”             Capcana stă la pândă.  
• Schimbare subită şi masivă a contextelor             România ca ţară este situată într-un spaţiu geografic marcat temporal de succesiunea celor patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum avem iarna. Deci, depinde când începi, în ce atmosferă, care sunt obsesiile curente şi reacţiile tipice.      Noua guvernare, să-i spunem în continuare, tehnocrată, a debutat într-un anotimp calm. Calm, prin prăbuşirea subită a guvernării Ponta, după o săptămână de proteste pe bulevardele capitalei şi probabil câteva mesaje nu tocmai optimiste din diverse locuri  de pe glob.      Se ştie deci când se începe. Nu se ştie niciodată când se termină. Rămâne de văzut care vor fi dimensiunile realităţii ce se vor activa, care dintre faţetele lumii româneşti in 2016 vor ieşi în prim-plan, în ce măsură “trezirea” din săptămâna “Colectiv” rămâne limpede, cine şi cum va intra în rezonanţă cu stări şi aşteptări ale populaţiei. Iată de ce anotimpul guvernării trebuie împachetate într-un calendar.       Calendarul guvernării tehnocrate ar putea consta într-o ruletă permanentă. Teme disparate, starturi subite, iniţiative îngrămădite prin cumularea unor comptenţe pe cât de consistente pe atât de neomogene, în impuls şi traiectorie. Sincronicitatea internă, dar mai ales interconectarea coerentă cu o realitate înţesată de semne de dezordine şi inerţie ar putea fi principalele sfidări pentru Cioloş şi ai săi colegi.       Pentru nişte oameni învăţaţi să-şi organizeze timpul, 2016 va fi un bun antrenament de a opera în incertitudine.  
• Alegerea priorităţilor             Deşi nu au treabă cu alegerile (electorale), distinşii tehnocraşi se confruntă cu o aglomerare eterogenă de semne de întrebare. Ce se întâmplă de fapt? Ce vrem? Ce facem întâi? Ce? Ce? Un babilon interogativ, acumulat în trecutul recent, bagă marfă şi cerere la un prezent pe cât de aburit, pe atât de neprofitabil. Ieftin în  mize, viziune, capacitate de mobilizare colectivă pe ambiţii naţionale clar definite şi asumate. Nu există “bai” mai mare. De fapt, cine e potrivit să vrea pentru o populaţie difuză, confuză şi mofluză care aşteaptă de toate şi nimic.      Avem aici, probabil, capcana cea mai parşivă a intervalului, pusă la bătaie unei echipe de tehnocraţi care prin definiţie se presupune că ar face un diagnostic exact, ar alege resursele şi mijloacele potrivite şi ar aplica măsuri clare. În ordinea cuvenită. Ştiu cu ce să înceapă, ştiu ce urmează într-o cadenţă de ceasornic. Nimic inutil, fără demagogie, poveşti, îngrămădiri de idei sofisticate povestite în talk-show-uri lungi, la ceas de seară.      La ţintă. Doar la tinta. La ţinta necesara. Ar fi aici tema unui doctorat la care nu ai de unde sa copiezi ….  
• “Momentul potrivit”             Arhitectura guvernării ţine de combinarea unei largi diversităţi de dimensiuni, aspecte materiale, subiective, normative, instituţionale, manageriale şi multe altele. Niciodată nu lipseşte dimensiunea temporală. Probabil cea mai nărăvaşă, mai vicleană, mai greu de stăpânit. De fapt, în derularea sa discontinuă, timpul critic este şeful real al guvernării. Iată de ce gestiunea imediată a timpului rămâne piatra de încercare, de hotar sau doar “piatra aruncata in geam”, care marchează deplin şi definitiv orice trebăluială prin clădirile oficiale.      Treaba mare şi treaba mică...      Oricâte ar fi resursele, oportunităţile şi desigur ambiţii care definesc o nouă abordare guvernamentală, capacitatea de a gestiona timpul real, zi de zi, oră de oră, de a fi în timp, rămâne nu numai de neînlocuit  dar conduce la ieşirea principială. În succes, sau în eşec. Există o sabie cu doua taisuri a timpului, un tribut ce trebuie achitat permanent şi nenumărate amenzi. Cine trişează, cine crede că trage de timp, amână, se face că uită, vine cu poveşti de adormit copii, va afla că in 2016 se va dormi puţin şi prost, bantuiti de  vise asortate cu coşmaruri şi treziri bruşte la realitate.       Miniştrii sunt miniştri doar atunci când rămân în timp, nu în cabinet. În rest, şedinţe prelungite, conferinţe de presă, interviuri, întâlniri festive, cu prietenii sau cu cei care îi sapă, vizite în străinătate, la munte şi la mare, tra-la-la... sunt doar iluzie. O realitate virtuală, periculoasă şi costisitoare prin distanţa faţă de trend-ul real.       Vocaţia prezenţei, a acţiunii la momentul potrivit face diferenţa dintre un ministru şi un ageamiu. Să vedem câţi avem azi?! Câţi şi când vor înţelege, vor fi pe fază să “rupă pisica”... Să deschidă calea. Să susţină pas cu pas, clipă de clipă, alegerea potrivită. Sau să se oprească. Nu prea târziu.     Mai vreţi?

Ele, capcanele vă doresc din plin. Cu nesaţ. Se înmulţesc cu vioiciune. Pe un aşternut şifonat de crize, trădări, rateuri nenumărate. Masă sterilă, dinamică şi agresivă care distrage, deformează şi distruge. Fără milă.

Evident, ungurii sunt de vina…