Vorbitul aiurea

Am analizat într-un articol anterior fenomenul tăcerii (Tăcerea – Revista Cultura), ca formă de înțelepciune publică sau ca gest de abandon civic, prin care intelectualii, instituțiile și liderii politici aleg fie să echilibreze spațiul public, prin abordarea unui stil de comunicare prudent, care să nu amplifice acele teme cu potențial exploziv, fie să NU își asume responsabilitatea vorbirii în momentele în care democrația este pusă în discuție. Astăzi, completez această analiză cu fenomenul „în oglindă” și la fel de periculos: vorbitul aiurea ca patologie a comunicării politice contemporane.

Vorbitul aiurea este o formă de vorbire adoptată în mod asumat, conștient: FOTO Pixabay

În politică, nu tăcerea este întotdeauna greșeala fundamentală. De multe ori, ceea ce subminează încrederea publică nu este în mod obligatoriu absența unui mesaj, ci excesul său iresponsabil: afirmații premature, promisiuni aruncate la întâmplare, declarații fără acoperire sau rostirea pur și simplu inutilă. Nu vorbim despre populism – care presupune o „viziune” construită pe minciună, respectiv un întreg construct ideologic fals, calibrat în așa fel încât să atingă ținte electorale – și nici despre simpla gafă, inevitabilă pentru orice persoană cu expunere publică prelungită. Vorbitul aiurea este altceva: o formă de comunicare dezordonată, fără fundament, în care discursul nu mai servește niciun scop real, fiind produs dintr-un reflex al vizibilității.

Această patologie nu este specifică politicii românești. O întâlnim în aproape toate democrațiile moderne, unde nevoia de expunere publică și presiunea ciclurilor mediatice transformă comunicarea într-un scop în sine. Liderii vorbesc nu pentru că ar avea ceva necesar de transmis, ci pentru că simt nevoia să umple spațiul public. Prezența publică / media ajunge să fie echivalată, în mod greșit, cu autoritatea, iar rostirea – cu acțiunea.

O declarație recentă, care are la bază o expresie proverbială, reflectă esența acestei erori strategice în comunicarea publică de azi: „Să lucrăm mai mult și să claxonăm mai puțin”. Mesajul – care aparține Premierului Ilie Bolojan – exprimă principiul conform căruia comunicarea trebuie să urmeze acțiunea, nu să o preceadă. Tot popular se mai spune: „Nu bate toba înainte!” Într-o guvernare responsabilă, mesajele publice sunt validate de realitatea administrativă: proiectele sunt anunțate când există, nu când sunt doar intenții; resursele sunt prezentate când sunt identificate, nu când se speră în ele. Între „o idee de politică publică” și „o politică publică” este o distanță foarte mare, pe care politicienii responsabili o cunosc, în timp ce ceilalți, fie nu o știu, fie o speculează iresponsabil.

Vorbitul aiurea este o formă de vorbire adoptată în mod asumat, conștient: se comunică nu despre ceea ce există, ci despre ceea ce se speră sau se apreciază că „ar da bine la public”. Această confuzie între comunicare – fără bază – și actul responsabil de guvernare produce, inevitabil, așteptări nejustificate și, în final, neîncredere.

Jacques Ellul (Sistemul tehnicist, Editura Sens, 2022) avertiza că excesul de mesaje, declarații și informații contradictorii poate funcționa asemenea propagandei: publicul, bombardat cu mesaje incoerente, își pierde discernământul. Discursul oficial devine o formă de manipulare involuntară – nu prin conținut, ci prin volum. Când liderii politici vorbesc fără control, chiar și adevărurile rostite se pierd în zgomotul generalizat.

Această degradare este accentuată de contextul descris de Zygmunt Bauman (Antet, 2000): „modernitatea lichidă”. Într-o societate în care totul curge, promisiunile nu mai angajează, declarațiile nu mai obligă, iar cuvintele nu mai sunt repere stabile. Discursurile politice devin fluide: curg, se dizolvă, dispar. În loc să construiască sens, ele devin parte a unui peisaj sonor instabil. Politica lichidă – fără fundație – produce discurs lichid – care nu contribuie la câștigarea atenției și respectului publicului.

În practică, vorbitul aiurea se manifestă prin anunțuri premature, mesaje contradictorii rostite în intervale surprinzător de scurte, reacții impulsive la crize minore și promisiuni reactive lansate fără evaluări reale. Nu contează dacă aceste mesaje sunt rostite cu bună-credință sau nu. În lipsa coerenței și a capacității de a transforma cuvântul în faptă, discursul oficial se transformă în zgomot de fond. Încrederea nu se pierde brusc, ci se erodează treptat, cu fiecare cuvânt rostit inutil.

Paradoxal, vorbitul aiurea nu poate fi înțeles separat de fenomenul pe care l-am analizat anterior – tăcerea complice. În România anilor recenți, am asistat la o dublă patologie: excesul de comunicare fără substanță coexistând cu absența comunicării în momentele când aceasta era esențială. Puterea politică se bazează pe capacitatea de a vorbi și a acționa împreună. Atunci când această capacitate se deteriorează – fie prin vorbire iresponsabilă, fie prin tăcere vinovată –, se subminează fundamentul democratic al autorității. Vedem acum cum cele două fenomene se întăresc reciproc: vorbitul aiurea îi determină pe cei responsabili să tacă (de teamă să nu fie asociați cu această practică), în timp ce tăcerea celor competenți lasă câmpul liber pentru cei care vorbesc fără să aibă ce spune.

Pe un fond de promisiuni încălcate, anunțuri fără rezultat și mesaje dezordonate, cetățenii încetează să mai acorde credit cuvântului public. În absența încrederii, instituțiile democratice nu mai funcționează. Se instalează cinismul, apatia, dezangajarea. Pe acest teren fertil, discursurile simple, radicale, devin singurele care mai par să aibă sens.

De aceea, problema nu este una de imagine, ci una de guvernare: cuvântul rostit oficial nu este niciodată gratuit. În democrație, fiecare declarație angajează nu doar persoana care o rostește, ci instituția pe care o reprezintă. A vorbi fără să poți susține ceea ce spui nu înseamnă doar o greșeală de comunicare, ci o formă de iresponsabilitate instituțională.

Max Weber (Politica, o vocație și o profesie, Anima, 1992) distingea între „etica convingerii” și „etica responsabilității”. Prima se concentrează pe puritatea intenției, cea de-a doua ia în calcul consecințele practice ale acțiunilor. În comunicarea politică, această distincție devine crucială: o etică a responsabilității discursive implică recunoașterea faptului că, în democrație, fiecare declarație publică angajează întreaga arhitectură a încrederii democratice.

Prin urmare, reforma discursului politic ar trebui să înceapă nu din manualele de marketing politic, ci dintr-o etică a rostirii, în care tăcerea nu este slăbiciune, ci semnul unei politici care respectă cuvântul ca instrument al guvernării, iar comunicarea publică este consecința acțiunii reale, nu substitutul acesteia. Altfel, a vorbi fără acoperire înseamnă a minți prin neglijență.

În fond, ceea ce sapă la temelia democrației nu este numai minciuna. Uneori, ceea ce distruge încrederea mai eficient decât orice fals intenționat este cuvântul rostit în gol, declarația făcută fără necesitate, enunțul care poate sună bine, dar care, pe fond, nu spune nimic. Cuvintele nu sunt simple sunete. Ele, în politică, sunt materia primă a încrederii. Construiesc sau distrug. Prin fiecare discurs oficial se decide, în mod implicit, cursul unei probleme cu greutate publică (bursele școlare, salariile profesorilor, pensiile etc.), soarta unei comunități (investițiile locale, comasări ale autorităților publice, implicarea sau dezrădăcinarea a sute de mii de familii, în principal prin emigrare), destinul unor categorii profesionale (medici, agricultori etc.) … sau, în fond, chiar destinul unei democrații.

Reconstruirea unui contract comunicațional sănătos între guvernanți și guvernați rămâne una dintre provocările fundamentale ale timpurilor noastre. În România, unde rezervele de încredere sunt limitate iar costul greșelilor este amplificat de fragilitatea democratică, această reconstrucție devine urgentă. Nu putem permite ca democrația să fie erodată nici prin tăcerea celor care ar trebui să vorbească, nici prin vorbitul aiurea al celor care ar trebui să tacă.

Soluția nu stă în perfecționarea tehnicilor de comunicare, ci în înțelegerea profundă a responsabilității pe care o implică fiecare cuvânt rostit public. Doar astfel vom putea ieși din dialectica distructivă care amenință să transforme spațiul public într-un câmp de bătălie între zgomot și tăcere, lăsând adevărul și acțiunea responsabilă undeva la margine, neauzite și neîmplinite.