Voinţă şi reprezentaţii

0
0
Teatru

Anul acesta, la cea de a 13-a sa ediţie, Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova s-a gândit să se joace cu vorbele în engleză şi şi-a ales deviza: There is a WILL, so there is a way. Cu alte cuvinte, dacă Shakespeare e, nimic nu e imposibil!

Îl avem pe marele Will, aşa că vom găsi şi calea (în ciuda turbulenţelor vremurilor), îşi vor fi zis tradiţionalii organizatori ai festivalului, Teatrul Naţional Marin Sorescu şi Fundaţia Shakespeare, creată de cel care a pus bazele importantei întâlniri teatrale de la Craiova, inegalabilul Emil Boroghină. Şi în acest an, acest magician al interacţiunilor internaţionale a stat alături de echipa festivalului, condusă de regizorul Vlad Drăgulescu, care şi-a pus în cap să cucerească tot oraşul, în cele 11 zile. 

Pentru că (în buna tradiţie românească!) festivalurile se suprapun, am putut rămâne la Craiova doar primele trei zile, din 19 mai. Destul ca să îmi dau seama că ce şi-au propus craiovenii le-a reuşit, fiindcă au împânzit oraşul cu culorile şi sunetele celor 160 de evenimente programate în săli şi în aer liber, de la spectacole de teatru şi concerte, la conferinţe şi lansări de carte şi reviste, de la happening-uri la proiecţii de film. Iar Primăria trebuie să fi fost şi ea mulţumită, pentru că a văzut, pentru cele 23 de milioane de lei acordate festivalului, un oraş animat de cei aproape 700 de actori şi muzicieni veniţi din toate colţurile Europei, priviţi şi ascultaţi cu bucurie de craioveni din cele mai diverse categorii sociale.

Teatru

Extinzându-se în spaţiu, festivalul nu a renunţat la ceea ce este marca sa, anume calitatea. Aşa că importanta manifestare culturală s-a deschis cu 887, creaţia unuia dintre cei mai originali şi solicitaţi artişti contemporani, canadianul Robert Lepage. Privind înapoi la timpul său personal, al familiei şi al colectivităţii sale din Quebec, actorul, scenaristul şi regizorul acestui one-man show construieşte un cub fermecat al memoriei. Cea a copilăriei. 887 nu e vreun număr fatidic sau diabolic, ci este pur şi simplu numărul blocului de locuinţe unde a crescut autorul. Din reconstituirea acelei realităţi deja îndepărtate, din detaliile şi contrarietăţile ei cotidiene, Lepage alcătuieşte un ţinut dulce-amar, al amintirii, al intimităţii sale, dar şi al vieţii celor din jur, punându-şi întrebări asupra mecanismelor memoriei, care te face să uiţi ce s-a întâmplat ieri, dar păstrează vii sonurile vreunui şlagăr din copilărie.

Cubul din mijlocul scenei, lângă care actorul evocă trecutul şi meandrele amintirii, vorbind direct spectatorilor, este un templu al memoriei, căci devine pe rând faţadă a blocului, bibliotecă personală, iar prin deschidere, bucătărie şi hol de apartament. Pe măsură ce le deschide şi le închide, Lepage crează spaţiile şi timpurile rememorării şi se joacă artistic cu perspectivele. Copilăria anilor ’60, îndepărtată în timp, naşte şi o aşezare spaţială într-o falsă perspectivă, fiind reprezentată în micile casetoane ale faţadei blocului, ce reprezintă ferestrele apartamentelor.

Deschise ferestrele, ele lasă la vedere păpuşi-personaje aşezate de autor în camerele lor, pe măsură ce ne spune povestea alor săi, cu un tată şofer de taxi, fost erou de război, care munceşte peste măsură, de nu se mai dă jos din maşina (de jucărie, care traversează scena cu magicul ei însemn galben), ca să-şi susţină cu greu familia, o mamă casnică, trei copii şi o bunică bolnavă de Alzheimer, care, adusă în casă, stârneşte comice contradicţii între nepoţi.   

Dar prin ferestre te poţi şi uita, nu-i aşa? Şi, în timp ce afli de la Lepage poveştile vecinilor, îi şi vezi, ca în depărtare, pe pianistul cel trist, care cântă melancolic la pian, pe vecinii care se ceartă tot timpul, pe motive de gelozie, sau pe portăreasa blocului, care îşi înşală conştiincios bărbatul, cu toţi comis-voiajorii chipeşi.  

O lume mică, obişnuită, ai zice, dacă ea nu ar fi ridicată la statut artistic, prin această abilă manipulare a perspectivelor, de la personal la comunitar, de la individual la istoric. Căci prin viaţa acestor quebecois-i bate şi vântul pompei istoriei, odată cu vizita lui De Gaulle în această regiune franceză a Canadei, încă nedeprinsă cu  predominanţa anglofonă şi nutrind (precum Lepage) un moderat ideal independentist. Iar acest episod este încă o dovadă de inteligenţă artistică, căci glorioasa trecere a generalului în Lincolnul său, prin faţa unei mulţimi de oameni de 5 cm înălţime este filmată cu telefonul actorului prins pe maşina-jucărie aflată în mişcare şi proiectată pe un ecran... lumea amintirilor este lumea păpuşilor.

Aproape că nu îţi vine să crezi cât de inventiv este Robert Lepage, lucrând la dimensiuni liliputane, după ce, în perioada pandemiei, am putut vedea online, oferită generos de Metropolitan Opera din New York, montarea sa grandioasă cu Inelul Nibelungilor, ce a adus în scenă un decor de 45 de tone, pentru care a trebuit întâi consolidată la subsol scena, cu stâlpi de susţinere.

Iar în 887, producţie ce a avut premiera în 2015, Lepage a reuşit să creeze o realitate scenică amplă, lucrând cu elemente mici, care, bine plasate şi bine animate, creează senzaţia coborârii în timp, pe aleile trecutului. Totul pare pus în mişcare de mâna miraculoasă a actorului, dar la finalul spectacolului vedem ieşind la aplauze şi extraordinara trupă de suport, oamenii din spatele decorului, membri ai Companiei Ex Machina, care au făcut ca lucrurile să se întâmple la momentul potrivit, pentru acest mister modern. Care trăieşte prin prezenţa constantă a actorului-povestitor, prin energia prezenţei sale şi prin schimbările sale de combustie interioară, dictate de fiecare nou episod.

Teatru

Pentru efect maxim, actorul trebuie să intre în scenă, în acest tunel al memoriei, în deplinătatea forţei sale, căci evocările sale sunt vii atâta timp cât ele sunt transmise publicului cu energie, pe un val de căldură afectivă. Dar dacă actorul este oarecum obosit şi poate şi atins de răceala care îi afectează şi vocea, magia spectacolului se diminuează, cum s-a întâmplat la cea de a doua reprezentaţie oferită publicului craiovean, după ce anterior, în cursul după-amiezii, Lepage participase la ceremonia de acordare a titlului de doctor honoris causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, la lansarea a două cărţi despre activitatea sa şi la o prelungită întâlnire cu oameni de teatru, pe temele creaţiei sale.

Teatru

Tot shakespearologii s-au bucurat de dimineţi de lucru, rezervate lor de festival, în colaborare cu Asociaţia Europeană de Cercetare Shakespeare, în cadrul Conferinţei Internaţionale dedicate marelui Bard.

Muzica a fost şi ea o constantă a festivalului, deschisă publicului larg, cum a fost concertul din Grădina Botanică susţinut de un duo din Stockholm, Romeo & Julia Kören, care au preluat o bucăţică din titlul unei piese shakespeariene (Mult zgomot pentru nimic) şi şi-au intitulat concertul Much Ado and All That Jazz. Sau cel al formaţiei germane Klangphonics, care au cântat pe Scena de la Miezul Nopţii, dintr-un fost spaţiu industrial, Valletta Towers, pe care Festivalul Shakespeare l-a readus în premieră la viaţă, punându-l pe harta culturală a capitalei Băniei.

În acest spaţiu care acum 100 de ani era important pentru industria manufacturieră a Craiovei s-au înstăpânit, pe perioada festivalului, teatrul, muzica si interacţiunile profesionale, la un pahar de vorbă.  Şi n-ar fi rău ca, aşa cum se întâmplă peste tot în Europa sau America, evenimentele culturale să readucă la viaţă clădirile (poate delabrate), lăsate în urmă de o industrie care s-a văzut înlocuită, în era digitalului.

Aici am văzut două producţii britanice, inspirate de aceeaşi idee: un actor englez din vremea lui Shakespeare ne povesteşte despre dramaturgul englez şi epoca lui. Dar, deşi au (poate întâmplător) acelaşi punct de pornire, cele două one-man show-uri ajung la limanuri diferite.  

Teatru

Actorul Ben Humphrey si-a alcătuit un spectacol în stilul teatrului popular, intitulat (cum altfel?) Shakespeare’s Fool. Costumat ca un bufon, el şi-a alcătuit un personaj ce ne relatează cu patos şi voie bună, parcursul său în lumea teatrului elisabetan, cu dese referiri la Shakespeare şi celebrul teatru The Globe. Iar povestirea sa e animată de dialogul ironic, cu o păpuşă de lemn, ce-i pune întrebări iscoditoare, iar răspunsurile sale creionează lumea teatrală, plină de invidii şi de beţia succesului, din epoca Reginei Elisabeta I.  

Dacă cele 75 de minute ale Bufonului lui Shakespeare trec neobservate, căci actorul transmite publicului buna sa dispoziţie, în schimb cele 70 de minute ale producţiei intitulate A Poor Player au părut o veşnicie. Prezentat pe scena din interiorul fostei hale industriale şi beneficiind de proiecţii video şi de un design de sunet mai complex, producţia companiei Honey-Tongued Theatre nu a avut şi norocul unui actor performant, pentru a interpreta rolul unui englez ce a străbătut mările, pentru a scăpa de ciuma bubonică, ce a închis de mai multe ori teatrele la Londra, în timpul lui Shakespeare. O fi ceva mai trist decât un actor care, prin mijloacele sale superficiale, cerşeşte zâmbetul publicului, fiindcă nu are instrumentele să-l facă să râdă?

E inevitabil într-un festival ca producţii prezentate în diferite spaţii de joc să se suprapună, obligându-l pe spectator (fie el critic de teatru sau nu) să aleagă ce vrea să vadă. În a treia zi de festival, de pildă, aş fi vrut să revăd Furtuna, producţia Teatrului Bulandra din Bucureşti, pentru că am apreciat, la premiera sa din 2021, maniera plină de inventivitate în care Ada Milea şi întreaga trupă a spectacolului au “refăcut” insula lui Prospero într-un spaţiu muzical, o junglă de sunete fermecate, cu copaci-microfoane şi liane-cabluri, în care muzica reuşeşte să creeze realităţile fictive, în carne şi oase, sau virtuale.

Dar am ales să văd Anatomii ale dorinţei, întâi pentru că era un spectacol pe care nu îl văzusem la ARCUB, în Bucureşti şi apoi pentru că directorul adjunct al Festivalului, Ilarian Ştefănescu, mi-a spus că festivalul sprijină tinerii creatori şi că el crede în viitorul artistic al tinerei regizoare Irina Alexandra Banea. Şi bine face, căci acest spectacol fructifică inteligent talentul a patru tineri actori, ce trec succesiv prin stările conflictual-pasionale ale personajelor din scenele juxtapuse, alcătuite pe texte din Othello, Macbeth şi Julius Caesar, de William Shakespeare. Pasiunea-carnală şi pasiunea-putere, inocenţa şi viclenia, fidelitatea şi trădarea, luxuria şi sângele crimei sunt motoarele şi consecinţele acestor înfruntări binecunoscute din piesele shakespeariene, dar reinterpretate aici în cheie modernă, într-un aspru univers emoţional, mai curând modelat de filme ca Fight Club-ul lui David Fincher, decât de ecranizări clasice, cu Laurence Olivier, de pildă, pe care şi festivalul le-a oferit în aer liber, publicului craiovean, în ciclul Shakespeare’s Cinema. Iar la această atmosferă de climax pasional, decorul semnat de Emil Banea, funcţional şi sugestiv în acelaşi timp, aduce o contribuţie esenţială.

Teatru

Că festivalul şi-a propus să atragă spre minunile teatrului şi alte segmente de public decât cele tradiţionale nu încape îndoială. Un comunicat transmis la sfârşitul ediţiei 2022 a Festivalului Shakespeare vorbeşte de peste 40.000 de spectatori prezenţi fizic, pe lângă cei 1,4 milioane de pe reţelele de socializare. Iar o modalitate de a activa teatral oraşul, în afara zidurilor teatrului, a fost şi programarea, pe toată perioada festivalului, a reprezentaţiilor în pieţe din diverse cartiere craiovene, cu spectacolul Doamnele lui Shakespeare. Producţie a Departamentului de Arte şi Media a Universităţii din Craiova, în colaborare cu TNMS, el aduce în scenă teme legate de personajele feminine din piesele Bardului, interpretate de studenţi ai Prof. Univ. Alexandru Boureanu, care, ca director al teatrului, îşi pregăteşte astfel şi viitoarele generaţii de actori. Gândit ca un spectacol popular, revuistic, de comedie, în care viitorii actori interacţionează cu publicul în diverse feluri, el reprezintă cu siguranţă un substitut (doar festivalier?) pentru un sistem teatral ce ar trebui să ia în considerare şi activarea culturală a cartierelor oraşelor, nu doar a centrului lor.

Teatru

Sigur că, atunci când joci într-o piaţă publică, unde accesul este liber, trebuie să fii pregătit pentru orice împrejurare, căci vin să privească spectacolul oameni de tot felul şi tocmai acesta este scopul, să-i atragi spre ceva ce altfel poate le rămâne străin: interacţiunea cu actorul viu, nu cel de pe ecran.  Dar, ca organizator, trebuie să fii pregătit şi pentru evenimente nedorite, cum mi s-a întâmplat chiar mie: un cetăţean bronzat, cu ochelari şmecheri, mi-a tras scaunul de sub mine, tocmai când să mă aşez. Desigur că directorul teatrului i-a explicat că scaunele sunt puse pentru invitaţii festivalului şi că se poate aşeza oriunde în parc, dar omul nu se lăsa doborât de argumente, clamând că are copii de aşezat. Pentru mine, de aici a început spectacolul autorităţilor: condus la maşina poliţiei, omul va fi evocat aceiaşi copii. Un poliţist rubicond m-a chemat şi pe mine (victima, deh!), mi-a luat datele din buletin şi, în timp ce scria, a încercat să mă convingă că e zi sfântă şi să-l iert pe agresiv. Nu, dragi poliţişti craioveni, nu aşa ajutaţi lumea să devină educată, ci aplicând legea (măcar cea a bunului simţ)!

Teatru

Cei care au venit la Teatrul Naţional Marin Sorescu au putut vedea, pe toată perioada festivalului, expoziţiile legate de numele lui Shakespeare: Biblia şi Operele complete ale lui Shakespeare, apoi prezentarea fotografiilor făcute de Mihaela Marin, la diverse spectacole shakespeariene. Tot în holul teatrului a putut fi văzută Purcăretiada, seria de picturi realizate de regizoarea Crista Bilciu, reprezentându-l, într-o viziune personală,  pe Silviu Purcărete, cu care tânăra regizoare şi scriitoare a lucrat, ca asistentă.

Interes au stârnit şi amplele costume elisabetane, reunite în expoziţia Negru-Auriu. Ele au fost realizate de studenţii Profesoarei Universitare Ştefania Cenean, de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale.

Teatru

Deşi am participat la mai puţin de o treime din evenimentele ediţiei cu numărul 13, a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova, pot spune că astfel de manifestări culturale de calibru artistic contribuie esenţial la profilul unui oraş, conferindu-i notorietate naţională şi internaţională şi asigurându-i cadrul în care creşte coeziunea social a comunităţii. Aşa că autorităţile care susţin financiar astfel de aventuri artistice pot dormi liniştite: banii publici astfel cheltuiţi vor aduce plusvaloare, îmbogăţind mintea şi sufletul oamenilor, îmblânzind comportamente şi modelând caractere. Cele ale plătitorilor de taxe.

FOTO SANDA VISAN, ANDREI MUSTAFA, SORIN FLOREA

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite