Violență, fragmentare socială, tarele post-coloniale: Franța în flăcări, alunecând spre extrema dreaptă

În prag de sărbătoare națională, la 14 iulie, când pe Champs Elisees va defila toată floarea armatei franceze în fața tribunei în care invitat de onoare va fi premierul Indian Narendra Modi, Franța se confruntă cu manifestații violente de stradă în marile orașe după uciderea de către un polițist a unui minor de 17 ani marocano-algerian.

Proteste în Franța în urma uciderii de către poliție a unui minor Foto AFP

Parisul, Marsilia, Lyonul, Nisa, Strasburgul au fost scenele cele mai violente d protest cu precădere a minorităților magrebiene și africane de culoare împotriva discriminării și a țintirii de către trupele de ordine violente care au dreptul să tragă dacă nu răspunzi la somația de a opri mașina, potrivit unei legi din 2017. Incidentele au subliniat marile probleme pendinte ale Franței – post-colonialismul, integrarea foștilor cetățeni reveniți din colonii, izolarea și discriminarea în educație, limitarea accesului egal la oportunități și instalarea unei dominante infracționale pe seama anumitor categorii etnice și religioase pe care Franța nu le mai studiază și nu le identifică ca atare prin lege.

Macron față de problemele latent ale societății franceze

Președintele Emmanuel Macron a avut două mandate marcate de nenumărate provocări. Am apreciat modul direct în care a angajat direct soluția pentru protestele care au durat aproape doi ani ale Gilets Jaunes, atunci când a făcut un tur de forță în țară, cu mânecile suflecate, alegând dialoguri nesfârșite cu populația și explicându-se în zone economice și sociale delicate. Un adevărat succes. La fel și în cazul reformei pensiilor, una dintre cele mai mari probleme de echilibru financiar și bugetar ale Franței, Macron a reușit, în ciuda cvasi-majorității sale din Adunarea Națională, să obțină votul, apoi să impună aceste reforme și echilibre fundamental impopulare.

Desigur, politicile președintelui Franței nu sunt toate la fel de bune, iar uneori viziunile sale și criticata sa infatuare fac mult rău Franței la nivel european și global. Insistanța sa pe Armata Europeană sau pe o variantă extremă și prost croită a suveranității strategice, după o trecere prin autonomia strategică europeană, a putut ridica critici și să fie respinsă frontal de multe din statele europene mai ales atunci când nuanțele acestui construct l-au obligat chiar pe Emmanuel Macron să anunțe că proiectele sale nu sunt anti-americane și nu trebuie private ca divizând sau vulnerabilizând NATO. Desigur, gândirea reală a lui Macron este una pur economică, la capabilități militare europene, produse de industria europeană unde să se întoarcă profiturile, dar soluția investirii în cercetare și capabilități competitive e mult mai corectă decât obligarea armatelor europene să cumpere ceea ce produce o industria europeană cu o generație tehnologică sub SUA sau Israel și jumătate de generație sub Marea Britanie. Nici poziția sa pe tema Chinei nu avea cum să treacă neobservată, odată ce ea subminează conceptul de-risk al UE și Germaniei, mult mai corect în evitarea decuplării sau a menținerii dependenței de Beijing.

Astăzi temele cu care se confruntă Macron sunt mult mai profunde și țin de societatea franceză și de tarele rămase de peste 50 de ani valabile. Și ele subminează fundamental prestigiul Franței, coerența ei, dar și capacitatea de a asigura sustenabilitatea unui regim european departe de extrema dreaptă. Pentru că violența, fragmentarea socială profundă care au rezultat de la proasta gestionare a reculului post-colonial ar putea duce la votul masiv al francezilor “de souche” - cei băștinași, cu ascendență strict în Hexagon, către alternativa Marine Le Pen și politicile sale anti-imigraționiste, euro-sceptice și nationalist-xenofobe.

Pași timizi spre Africa și reconcilierea post-colonială

Da, Emmanuel Macron a realizat, desigur, ca orice francez, că sursa puterii sale continentale și internaționale ar putea să rezide în Africa, în resursele africane, în accesul și relevanța Franței într-o regiune care intră în creștere demografică explozivă și în spațiul unei piețe tot mai extinse de forță de muncă și chiar de consum, ce merită considerată. Dar Președintele Franței a realizat, totodată, că nu are nici forța, nici instrumentele să închidă rănile și reflexul anti și post-colonial al statelor unde Franța a jucat acum 50-60-70 de ani rol de matrice și de metropolă colonizatoare, cu toate elementele acestui comportament – civilizațional, de dezvoltare, dar și de abuz și spoliere a resurselor naturale.

Franța lui Macron a făcut câțiva pași timizi în raport cu Algeria, de exemplu. Dar și aici reticența continua, bazată în special pe blocarea vizelor(înjumătățirea la un punct, ulterior selectivitatea accesului la vize al algerienilor) și pe baza combaterii modeste a migrației ilegale și refuzului Algerului de a reprimi migranții ilegali care ajung în Hexagon. În Mali, intervenția Wagnerului și a Rusiei, comanditarul grupării de mercenari, a făcut ca trupele franceze și misiunile europene să fie respinse, așa cum a fost expulzat ca non grata de către hunta instalată la Bamako Ambasadorul Franței. De altfel aceste acțiuni au fost copiate aproape și în Republica Centrafricană, în timp ce în Ciad am avut a doua lovitură de stat succesivă, ca și în Burkina Faso(de care nu sunt străine interesele ruse și Wagner) iar în foarte multe state post-coloniale franceze instabilitatea este enormă.

A doua problemă majoră a lui Macron este integrarea socială și absorbirea în educație și către oportunități egale a acestei zone a celei de a doua, a treia, mai nou chiar a patra generație de francezi magrebieni și de culoare reveniți din colonii. Politici greșite ani de zile, forme de segregare mascată și neintegrare socială au dus la excese infracționale și pegra din jurul marilor orașe franceze, cu precădere, acolo unde e lesne de recrutat pentru orice rețea infracțională ca și pentru radicalizare islamică și terorism, așa cum s-a văzut în ultimele decenii. Franța a eșuat în procesul de integrare, iar legislațiile sale duale de neidentificare a etniei și naționalității originare a cetățenilor săi ca și respingerea clasificării pe etnii și religie a oricărei statistici au dus la estomparea și ascunderea discriminării, după cum o reclamă liderii și elitele minorității.

Violența duce la violență: cazul Naher versus familia primarului Jeanbrun

Violența de stradă a devenit, din nefericire, o caracteristică franceză. Ea a început cu bidonvilurile din suburbiile marilor orașe la o generație după retragerea din colonii alături de administrațiile acestora, bucuroase să se afle în Franța, în metropolă, fericite că au scăpat de răzbunări și acuzații de colaboraționism cu colonistul la ei în țară, dar la fel de puțin bineveniți, în fapt, în Franța. Copii și nepoții acestora au dat foc la suburbii în timpul ministeriatului la Interne a lui Sarkozy, fiind la baza promovării sale ca președinte. Nepoții au făcut sau susținut Charlie Hebdo, Bataclan Saint Demis și celelalte atacuri teroriste. Acum strănepoții sunt din majoritatea protestatarilor din stradă de astăzi. De la resortisanți din Indochina franceză și Cambogia la cei din insulele Pacificului și Guyana franceză sau Tahiti până la mult mai numeroșii magrebieni și africani de culoare din zona ecuatorială, toți aceștia au început să resimtă politicile neclare, temătoare, neconcludente sau de-a dreptul anti-resortisanți proveniți din colonii pe care le reclamă și astăzi de rasism, dus la nivel sistemic în structurile de ordine publică franceze.

Și, dacă a fost vorba despre uciderea prin împușcarea directă a unui minor de 17 ani, recidivist în condusul fără permis și în eludarea semnalelor poliției, pe o lege controversată ce autorizează uzul de armă în asemenea cazuri ca urmare a atentatului terorist de pe esplanada din Nisa, iată că, de partea cealaltă, cazul Naher din suburbia Nanterre a Parisului a avut ca efecte luarea cu asalt, incendierea și rănirea soției și a unuia dintre cei doi copii a primarului Vincent Jeanbrun din  L’Haÿ-les-Roses, o comună din sudul Parisului.

În plus, peste 200 de magazine, cel puțin o duzină de malluri și supermarketuri, restaurante și 250 filiale de bănci au fost sparte, furate și incendiate de manifestanții furioși care au împins ura și protestul spre violență de joia trecută, potrivit ministrului economiei Bruno Le Maire. Efectele sunt majore față de micii antreprenori, dar și față de investitori și distribuitori, ca și față de companiile de asigurări. Întreaga economie a Franței a fost și este constant zguduită la valurile de violență urbană periodice, dincolo de cele supuse constant și țintă a micii infracționalități de periferie. Ministrul de Interne Gérald Darmanin se bucura de scăderea arestărilor și violențelor sâmbătă noapte, după ce 45.000 de polițiști sunt în stradă, dar și aceștia se plâng și amenință cu sesizarea sindicatelor privind condițiile de muncă și lipsa legislației care să-i protejeze.

Dar problemele sunt mult mai importante și mai profunde decât cele economice sau ale siguranței publice. Aici Macron și inventivitatea sa sunt cerute să găsească un instrumentar mult mai relevant decât cel al discursurilor, represiunii sau ignorării sub haina ambiguității înregistrărilor identitare a problemelor profunde ale Franței contemporane. Aici este necesară o adevărată resetare a politicilor care să înceapă de la educație și învățământ obligatoriu la proiecte de integrare socială și societală a minorităților și mergând până la eradicarea enclavelor infracționale, de radicalizare și potential cu amenințare teroristă din suburbiile Franței.

Dar, concomitent, este necesar un adevărat efort de asumare și educare anti-rasistă și anti-segregaționistă la dimensiunea întregii Franțe, care trebuie să învețe că epoca dominației coloniale și a purității albe a Franței a apus și că se confruntă astăzi cu toate elementele răzbunării coloniilor și a lipsei de empatie a propriei populații față de cei repatriați. Dar poate și a unei necunoașteri și respingeri agresive față de componentele pozitive pe care noii cetățeni francezi din ultimii 80 de ani le-au adus demografiei franceze, forței de muncă din Franța, prosperității franceze și posturii Franței europene. Altfel, alunecarea spre extrema dreaptă și forme tot mai vizibile de rasism, xenofobie și izolationism vor fi depășite doar de violența, infracționalitatea și radicalizarea acestor minorități care vor asalta nu numai periferiile la adăpostul întunericului, ci și strada mare în plină zi, în centrul marilor orașe, în întreaga Franță.