Vintilă Mihăilescu: În-făţişări ale României

Căutam nişte poveşti cu străini despre România, pentru o prezentare. Am dat peste colecţia de interviuri din campania „De ce iubesc România?“. Şi mi-am adus aminte şi de zecile de interviuri pe care le-am avut cu manageri străini în anii 2000 despre „cultura economică“ din ţările postsocialiste.  Multe, foarte multe impresii converg. Iată cîteva dintre cele care mi-au reţinut atenţia:

Poate că cele mai repetitive observaţii sînt cele referitoare la temporalitate, adică acea aşezare cu rădăcini ţărăneşti într-o anumită perspectivă a timpului. Acel nonşalant mai vedem; acel acum care, după cum a constatat un grec, înseamnă peste o jumătate de oră, aşa că a învăţat să ceară comanda acum; acele rupturi de ritm între „prea multe pauze şi prea multă muncă“ – după cum se exprima un manager german; sau acea inapetenţă de a programa lucrurile din vreme, care i-a exasperat pe unii şi i-a fascinat pe alţii.

„De cîte ori vin la voi la o şedinţă, cred că o să fac infarct. Totul a fost stabilit cu luni înainte, am primit toate garanţiile că totul e în regulă şi cînd ajung, nimic! Dar pînă seara se rezolvă ca prin minune şi totul se desfăşoară ca la carte…“ – îmi spunea alt manager neamţ.

Pe de altă parte, un grec mărturisea că „În România sînt momente în care nimic nu pare organizat, la locul lui. Dar, în ultima clipă, apare un impuls şi totul merge înainte pe calea firească“. Mai grav pentru toţi oamenii de afaceri este însă faptul că în această temporalitate fluidă „oamenii nu reuşesc să-şi stabilească priorităţile“, mai ales că nici nu-şi pun problema unor strategii pe termen mediu şi lung. Ne întoarcem astfel la profeticul mai vedem…

(...)

Sociabilitatea revine şi ea totdeauna în discuţii, generînd cele mai multe contradicţii. „Românii comunică altfel“, „comunică parcă cu tot corpul“ – este un prim nivel de constatare. Urmează imediat după aceea problema imaginii: „Românilor le place să te impresioneze, imaginea contează imens pentru ei“, iar despre femei – „nu ştii niciodată cînd le vezi pe stradă dacă merg la serviciu sau la operă“. Unora le place această „căldură“: „Aici legăturile de familie sînt mai strînse, cele de prietenie la fel“ – mărturiseşte un francez.

„În Franţa, pentru o cină suni cu o lună înainte ca să vezi dacă ceilalţi sînt liberi. Aici suni şi întrebi: «Mîncăm împreună mîine seară?»“

Pentru alţii, acest amestec între public şi privat, între relaţii de serviciu şi relaţii de prietenie pare, în cel mai bun caz, echivoc: „Pentru ei (românii, n.n.), o discuţie plăcută este deja prietenie; pentru noi este doar comunicare…“ – mi se plîngea un manager danez, care nu ştia cum să procedeze cu o invitaţie acasă la un angajat, ca urmare a unei astfel de „discuţii plăcute“.

Cea mai dezorientantă plăcere a unor străini care au stat ceva mai mult în România este însă exact ceea ce ne înfurie cel mai mult pe noi: dezordinea. Cînd am auzit primele elogii ale „haosului vital“ de la un tînăr american care compara Bucureştiul cu New York-ul şi de la un german care îl compara cu Berlinul, m-am uitat cam lung la ei, apoi am căzut pe gînduri şi eu…  

„E ceva minunat în acest haos, în această situaţie care pare a fi haos, dar care, la sfîrşitul zilei, devine clară, cînd toate piesele se aşază la locul lor“ – se declară încîntat un grec. „E vie, e în viteză şi nu ştii la ce să te aştepţi.“ Este, poate, şi ceea ce multora le lipseşte „acolo“, în „lumea civilizată“: „M-a fascinat nebunia de aici“ – îşi începe un scoţian povestea. „Am rămas (în România, n.n.) pentru că îmi place. Sînt fericit aici. În Marea Britanie există această cultură de a-i spune omului ce să facă. Ţi se spune tot timpul ce să faci. Totul este ilegal acolo. Îmi place libertatea de aici.“ Discursul unui olandez este asemănător: „Olanda este supraorganizată. M-am plictisit de previzibilitate, de faptul că totul este rigidizat şi are o procedură prestabilită. Olandezii au rezolvat problemele de bază şi sînt atenţi numai la chestii de procedură, nu mai ştiu ce înseamnă o problemă adevărată. Este mult mai interesant şi îţi dă mult mai mult chef de viaţă dacă trăieşti într-o situaţie care se schimbă. Îmi place caracterul schimbător al României“. Chiar şi anomia noastră poate avea, se pare, părţile ei bune: „Lipsa de reguli, care poate fi rea în multe sensuri, este în acelaşi timp reconfortantă. Deşi nu sîntem ca nemţii, nu respectăm reguli cu care nu sîntem de acord, acceptăm atunci cînd cineva ne spune că ceva nu se poate. De exemplu, dacă magazinul este închis, nu insişti. Aici te cerţi. Aici e mult mai uman, mai liber“, spune un britanic.   

Povestea cu străini care îmi place însă mie cel mai mult este următoarea întîmplare, atribuită Prinţului Charles şi culeasă din Gândul: „Pe cînd se plimba prin Viscri, cu mîinile la spate, Charles s-a oprit în faţa unor bătrîne care stăteau pe o băncuţă. Le-a întins mîna şi le-a salutat. Una dintre ele l-a privit fix şi i-a spus: «Eu te cunosc… Eşti Charly, nu?! Ce mai face mămica dumitale?!»“ 

Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu te fascineze o astfel de combinaţie între haos şi intimitate? Şi cum să nu iubeşti deci România?…

Citiţi articolul integral, semnat de antropologul Vintilă Mihăilescu, pe dilemaveche.ro.