Vintilă Mihăilescu: Care este diferenţa între Transilvania?
0
Cartea Biancăi Botea – „Territoire en partage. Politique du passé et expériences de cohabitation en Transylvanie”, publicată anul trecut la Editions Petra, mi-a parvenit cu întîrziere şi a trebuit să aştept vacanţa ca să apuc să o citesc.
Face parte dintre acele excelente teze de doctorat susţinute în străinătate, transformate într-un articol sau, în cel mai bun caz, într-o carte publicată acolo, care se referă la România, dar despre care românii puţin probabil că vor afla vreodată ceva. Şi e păcat...
Cercetarea Biancăi Botea s-a desfăşurat în Cluj şi se referă la ceea ce Jan Assmann numea „memoria culturală“, fixată în durata lungă, unificatoare şi instituţionalizată, diferită de „memoria colectivă“ sau „comunicativă“ a experienţei cotidiene, care „are o existenţă de trei generaţii“. Din acest punct de vedere, dacă memoria colectivă a Clujului (şi a Transilvaniei, în general) este una a multiculturalităţii, memoria culturală a devenit una polarizată, monopolizată de ceea ce Anne-Marie Losonczy numea „dublul patriotism“, românesc şi maghiar. La Cluj, centru simbolic al acestei concurenţe, memoria culturală înscrie astfel Transilvania ca „un teritoriu de frontieră şi al frontierelor“, după cum se exprimă Botea.
Transilvania a fost totdeauna legată de „frontieră“, dincolo de pădure, un spaţiu al fantasmelor silvice, recuperat ulterior de romantism, de la Castelul din Carpaţi la Dracula. Refuzate sau ironizate de români (nu fără temei...), aceste referinţe rămîn repere ale imaginarului occidental. Mai recent, Transilvania a fost plasată geopolitic de către Huntington la frontiera civilizaţională a Occidentului, revizuind astfel milenara diviziune europeană dintre Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. Românii s-au revoltat din nou şi din nou nu fără temei. Pompei Cocean şi Sorin Filip, de pildă, au publicat în Transylvanian Review un articol în care repudiază, pertinent, clasificarea huntingtoniană pe baza „realităţilor din teren“. Dar frontierele geopolitice ale lui Huntington nu delimitează realităţi polare, ci reperează falii potenţiale, iar aceea dintre catolicism/protestantism şi ortodoxie a funcţionat din plin în destrămarea recentă a Iugoslaviei. Pe de altă parte, „realitatea din teren“ nu a fost niciodată o Transilvanie „unitară etnic, religios şi cultural“, cum pretind autorii; în prezent, ea nu constituie nici măcar o singură şi unitară „regiune de dezvoltare“. Omogenitatea este doar visul naţiunilor, nu realitatea societăţilor. Şi totuşi, aceste vise ale naţiunii devin realităţi de gradul doi, se întrupează în instituţii, se materializează în monumente, se expun în muzee, se cîntă şi se dansează, ţesînd astfel o geografie simbolică a patriei, care îşi revendică în propriul lor limbaj teritoriul pe care încearcă astfel să-l legitimizeze: patrimoniul este politică.
Citeşte continuarea materialului semnat de antropologul Vintilă Mihăilescu pe dilemaveche.ro
Se încarcă comentariile...
