Vieţi laolaltă, scrieri paralele. „Anatomia Sfântului-Aşteaptă”

În moarte cărţile se joacă la fel ca-n iubire: trebuie să pariezi pe totul sau nimic. Iar râsul final e prometeic, salvator, e bucuria plină a omului care s-a întregit prin aşteptare. „S-a întâmplat odată să ia foc culisele unui teatru. Măscăriciul veni să anunţe publicul de primejdie, care crezu că e o glumă . Sfârşitul lumii se va petrece, cred, în acest mod, în chicotele de veselie ale oamenilor de spirit, care vor crede că e o glumă”.

S-a întâmplat odată să ia foc culisele unui teatru. Măscăriciul veni să anunţe publicul de primejdie. Acesta crezu că e o glumă şi aplauda; măscăriciul repeta cele spuse, dar jubilaţia nu făcu decât să sporească. Sfărşitul lumii se va petrece, cred, exact în acest mod, în chicotele de veselie ale oamenilor de spirit, care vor crede că e o glumă (Kierkegaard)

„La început a fost Cuvântul”. De câteva zile toţi vorbesc despre simetrii şi caută să vadă ce ar aşeza în loc de Sfârşit. Himera noului Început nu e nimic altceva decât iscoada simpatică a unui exil de cultură apusă într-un spaţiu contemporan high-life. Maiaşă, neaoşă ori nu, moartea fiecăruia contează mai puţin: ca moment, ca turnură, ca întâmplare. A ştii să mori pare o lecţie ruptă parcă dintr-o altă Biblie.

Dar aşteptarea are Creatorul ei şi stă scrisă în Aventurile unui Sfânt Întârziat. Cei care i se închină sunt, în general, oamenii care îşi dezleagă ceasul de la mână cu pasiune şi fac ca lucrurile să se întâmple, fără anticipări derizorii şi schiţe proiective. „Anatomia Sfântului-Aşteaptă”, aşa-zicând, nu e nimic altceva decât o istorie lipsită de canon. Dar pentru că fiecare aşteptare instituie o morală individuală, ajungi să te întrebi cum banalitatea unui mariaj fericit dintre Început şi Sfârşit poate să trezească tristeţea unei odrasle care nu ştie de care dintre cei „doi părinţi” să asculte mai curând.

De fapt, între cine şi cine se joacă impasul dintre Început şi Sfârşit, ori, mai bine zis, dintre Cuvânt şi ruperea paginii pe care stă aşternut? În ultima vreme, tot circulă o vorbă: "în cele din urmă, totul este între tine şi Dumnezeu. Oricum, nu a fost niciodată între tine şi ei".

Ceea ce pare o aşteptare nu este decât un contratimp în care Sfârşitul şi Începutul trebuie năruite în dezordinea lor. Abia când cele două se confundă, când mariajul lor e strâns şi deconspirat, scuturat de suspiciuni şi dezbrăcat de constrângeri, abia atunci, pare că ceea ce a stat ca temelie, însuşi Cuvântul, a dictat vieţi laolaltă şi scrieri paralele.

Morala individuală a morţii ca amânare, ca aşteptare trăită, rămâne însă o problemă de calcul: a ştii să laşi în urmă, să părăseşti senin o istorie, este mecanica unei împreunări cu ceea ce stă dincolo de cele văzute.

„Aici intră în joc intransigenţa nebunească a acelor amanţi sau parteneri care nu admit niciun compromis: pasiune înflăcărată sau fugă, nu jumătăţi de măsură ”(Pascal Brukner, „Fericirea paradoxală”).

În moarte cărţile se joacă la fel ca-n iubire: trebuie să pariezi pe totul sau nimic. Numai că pe ele nu scrie nimic despre Cuvânt, ci numai despre cum o să se încheie jocul. Iar râsul final e prometeic, salvator, e bucuria plină a omului care s-a întregit prin aşteptare.