Viaţa pe repede înainte

0
0

Într-o povestire SF personajele urmăreau cu respiraţia tăiată o incursiune în viitor. Sub un soare muribund, ultimul scorpion de pe Pământ agoniza şi el. Un tremurat, un zvâcnet şi – gata, insecta se rostogolea cu picioarele-n sus. Privitorii erau tulburaţi. Viitorul era trist şi lipsit de speranţă. Apoi, reintrau în cotidian. Şi ce aflau?

Că tocmai fusese împuşcat al n-şpelea preşedinte american, la nici două luni de la ultima învestire. Că în războiul de la graniţă se folosise arma nucleară. Că o producţie de alimente contaminate otrăvise un oraş. Oamenii nici nu mai aveau ocazia de a vedea că vremurile se schimbă în jurul lor inexorabil. Pentru ei, sfârşitul lumii sau al civilizaţiei era invizibil pentru că era chiar viaţa de zi cu zi.

Mi-am amintit de povestire taman în vacanţă. Tot ce văd în jur sunt oameni care încearcă se se bucure de vară, să se bronzeze, să se distreze, să câştige bani, să îşi înveselească plozii. Lucrurile din jurul lor dau în clocot, iar toţi aceşti pierde-vară par nişte inconştienţi care îşi merită soarta. Am fost tentat să îi judec cu maxima severitate (de exemplu) pe sătenii care se mişcă cu încetinitorul. Nimic nu îi scoate din ale lor. Ritmul vieţii pare cronometrat de un arbitru invizibil. Aş fi fost tentat să le urez viaţă grea sub ocupantul terorist, rus sau extraterestru. Dar sper că nu am ajuns într-atât de jos să nu înţeleg că lucrurile stau altfel, că tocmai sistemul nostru, reducţionist de a gândi e în culpă. De fapt, atât turiştii, cât şi localnicii execută cea mai simplă şi cea mai veche operaţie economică: trocul. Unii cumpără, alţii vând. Sigur, există o presiune superioară: statul, cel care taxează şi intervine în cazul buzurilor. Dar, per total, comercianţii noştri s-ar descurca de minune dacă nu ar veni, de sus, tot felul de legi noi, taxe şi interdicţii. S-ar descurca şi mai bine, dacă nu ar plana asupra lor ameninţări de tot soiul: în special cele politice, mai ales acelea care promit să le schimbe viaţa. În general, cele mai mari ameninţări la adresa unei comunităţi sunt politicienii. Chiar şi cei cinstiţi. Pentru că cinstea nu exclude incompetenţa, orgoliul sau neatenţia. Un om cinstit şi neatent e mai groaznic decât un hoţ grijuliu.

De-a lungul timpului, comunităţile umane au fost prăduite, împrăştiate, nimicite taman de cei care voiau să le schimbe traiul, modul de viaţă din rădăcini. Da, dar… Am citit că, în Belarusul sovietic antebelic, ăla în care oamenii mureau de foame ca muştele, se organizau nunţi, petreceri (cu supă de pietre, cu muzică şi poveşti), aveau loc naşteri… Conaţionalii lor mureau cu viteză sovietică, dar natura umană nu putea fi înfrântă. În lagărele de concentrare, în închisori, relaţiile umane se refăceau conform ritualului străvechi de care vorbeam mai sus. În faţa oricări amenţări, omul caută să salveze două lucruri: propria piele şi modul de viaţă. De aceea, cu cât o societate formalizată urmăreşte mai îndeaproape viaţa socială internă a grupurilor, cu atât are mai multe şanse să se dezvolte în pace. Cu cât modelul formal e mai străin, cu atât se va prăbuşi mai repede, indiferent de costuri. De aia cred că sătenii printre care trăiesc de aproape o săptămână nu se tem şi nu dau nici doi bani pe terorism, război, politică. Ei, ca persoane, pot fi loviţi şi de trăznet, dar viaţa grupului nu va fi pusă cu niciun chip pe repede înainte.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite