Vadim: zgomotul, furia şi masca

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Furiile îşi conving repede publicul, dar nu îşi înţeleg cauzele. Dacă pare complicat, putem discuta, cu respect şi fără false pietăţi, despre Corneliu Vadim Tudor.

După 20 de ani de turbulenţă, oratorie şi vervă calomnioasă, Corneliu Vadim Tudor pare un personaj cunoscut. Un naţionalist sau patriot cum îi plăcea să-şi spună, Corneliu Vadim Tudor a scris, a vorbit şi s-a răfuit tot timpul cu toată lumea şi pe orice subiect. Această conjugare de torenţi furioşi lasă şi azi, după dispariţia lui Vadim, impresia certă a unui campion de K 1 scris şi verbal. Asta a auzit şi văzut un public enorm, vrînd-nevrînd sedus sau oripilat, dar întotdeauna intoxicat de generatorul de şocuri încins de Vadim. Cine a fost cu adevărat personajul de pe scenă e cu totul altă poveste.

Explicaţiile care caută răspunsul la început, în anii ascensiunii lui Vadim şi a PRM, nu vor aduce nimic mai mult sau mai nou decît ştim deja. Explicaţiile vorbesc doar dacă încep cu sfîrşitul, cu anii singurărăţii, ai dezolării şi eşecului. În fond, cea mai şocantă din nenumăratele tensiuni care l-au însoţit pe Vadim Tudor e diferenţa dramatică între sfîrşit şi început, între un final de carieră strident, dar izolat şi o lansare senzaţională. Adevărul e că Vadim Tudor a terminat singur, părăsit, uitat sau respins de mulţimi, har şi apropiaţi. Spre sfîrşit, în ultimii ani de apariţii răzleţe, tot ce a rămas din silueta paternă şi din verva lui Vadim a fost agitaţia. Agitaţia pură şi goală. Un fost politician infernal a devenit o figură de închiriat în scandaluri mondene, minore şi televizate. Iar asta ne spune că, în esenţă, Vadim Tudor a fost mereu omul unei agitaţii vehemente, adică un mare căutător de recunoaştere şi prin asta un suflet  impetuos şi nesigur. Mecanica personajului public, a Tribunului cum i s-a spus cu o vorbă neatentă, a fost stimulată de o nevoie năprasnică de notorietate, validare şi consimţămînt.

Vadim Tudor a exagerat cu bună ştiinţă şi la vedere vreme de 35 de ani. A umflat şi incendiat iluzii populare după care a păşit pe coama flamei. Cînd societatea a reuşit să-l depăşască, răzgîndită de alte vremuri şi alte incendii, Vadim Tudor a fost ajuns din urmă de propria lipsă de conţinut. Fostul frenetic s-a întîlnit, în sfîrşit, cu sine însuşi şi s-a transformat într-un posac injurios.

Cred că mă pot bizui pe anii în care l-am cunoscut destul de bine. Înainte de 1989, pe cînd îl vedeam la meciuri şi îi ascultam tiradele de umor neaoş  la masa presei. După 1989,  cînd l-am intervievat şi, mai tîrziu, cînd l-am întîlnit în Parlamentul European. Cu timpul, am ajuns să cred că Vadim Tudor a fost un personaj în acelaşi timp toxic şi tragic.

Lăsînd la o parte temperamentul, agresivitatea spumoasă care l-a făcut celebru şi votat, vine dintr-o anume şcoală de presă şi declamaţie  cu care propaganda comunistă a recoltat şi deformat scriitori de talent. De un anumit talent. Ca şi Adrian Păunescu, pe care l-a dublat oarecum minor, Vadim Tudor a pornit cu datele unui tînăr cu condei iute şi productiv. Începuturile au cochetat cu lirismul şi patriotismul de model tradiţional. Cine se mai interesează de literatură va înţelege că şi Păunescu şi Vadim s-au ridicat ca scriitori din sugestii de poezie ardeleană a la Goga, amplificate acid de metafora şi pamfletul lui Arghezi. Întîmplător sau nu, acest cockteil a dat o direcţie, după mine, dezastruoasă în rostirea literară românească. Cert e că de la angajamentul sentimental-partiotic la propagandă mai era doar un pas. Vadim Tudor şi Păunescu l-au făcut, înţelegînd cu un bun sentiment oportunist că au în faţă o direcţie care duce la difuzare, importanţă şi privilegiu. De aici, de la oficializarea din anii ´80, începe faza care a făcut din Vadim Tudor atletul liric şi bătăuşul de presă preferat al partidului.

Căderea sistemului n-a pus capăt psihologiei pe care s-a clădit socialismul naţional românesc şi Vadim a recuplat în 1991. Lansînd România Mare, Vadim Tudor a detunat cîteva premiere dure: un stil de presă insuportabil şi mare răcoritor de resentimente, un partid liber de bun simţ şi un lider cu reprezentaţii fără plasă într-o arenă de circ trucată. A fost faza a doua, dezlănţuită şi necontrolată. Ea a consolidat concluzia populară după care libertatea e în mare măsură libertatea de porcăi universul. A fost şi partea cea mai vinovată a carierei lui Vadim. Culoarul împroşcat de desene murdare şi obscene nu ducea nicăieri dar Vadim şi PRM au condus spre acest nicăieri o parte însemnată a oamenilor de rînd. Subcultura propagandei comuniste a fost reanimată veridic, de data asta în numele libertăţii de expresie.

Aici întîlnim paradoxul de care s-a ferit multă lume cu carte: a fost Vadim un vandal integral sau un gregar dotat?

Întrebarea a stăruit,  alimentată de verva uneori bonomă alteori scaborasă pe care Vadim a manevrat-o alternativ şi derutant. Ce se poate spune e că umorul lui Vadim şi-a trădat rădăcinile. Rîsul popular a fost pervertit în armament ilegal şi nedemn. Mai important, răspunsul nu e nici Vadim vandal, nici Vadim dotat. Răspunsul e: Vadim, omul care a încercat să îşi învingă nesiguranţa şi, pentru asta, s-a transformat, rînd pe rînd, în orice poate face zgomot. Furia a fost o mască. Corneliu Vadim Tudor lasă în urmă exact golul pe care a încercat din răsputeri să îl umple.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite