Urmuz

Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău (1883-1923), este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai suprarealismului românesc          FOTO: Desen de Vali Ivan

S-au împlinit, pe 17 martie, 130 de ani de la naşterea lui Urmuz (1883) şi se vor împlini, pe 23 noiembrie, 90 de la moartea lui (1923).

L-aţi uitat pe Urmuz? Nu se poate! El e mai actual decât oricând. Ca şi Caragiale. Ce e drept, pentru motive oarecum diferite. Caragiale, pentru extraordinara lui forţă de a ne anticipa: trăim printre Caţavenci („ce ne pasă nouă de Europa?“),  jupâni Dumitrache („plastografie“), Rică Venturiano, Dandanache („pac cu ea la Războiul“) sau Pristanda („renumeraţie mică după buget, să trăiţi coane Fănică“).

Urmuz, pentru absurdităţile limbii lui, pe care le repetăm, fără să ştim, bineînţeles, şi tot aşa de bineînţeles, fără umorul lui.

S-au împlinit, pe 17 martie, 130 de ani de la naşterea lui Urmuz (1883) şi se vor împlini, pe 23 noiembrie, 90 de la moartea lui (1923).

Dublă aniversare, aşadar, de care nu şi-a adus aminte decât o revistă piteşteană (Urmuz e din Curtea de Argeş), condusă de un matematician, ceea ce se explică prin lipsa de vocaţie aritmetică a istoricilor literari.

Actualitate neştirbită

Vorbitorii contemporani se identifică atât de bine cu urmuzismele sau caragialismele, încât nu sunt conştienţi de potenţialul lor subversiv. Se scaldă în ele ca raţa în apa bălţii.

M-am întrebat deseori de ce nu e ştirbită actualitatea lui Urmuz, tot aşa cum nu e ştirbită nici aceea a lui Caragiale. O să vi se pară paradoxal răspunsul: fiindcă şi unul, şi altul sunt luaţi în serios! Cu alte cuvinte, fiindcă puţini îşi dau seama de comicul situaţiilor şi, mai ales, al limbii lor. Vorbitorii contemporani se identifică atât de bine cu urmuzismele sau caragialismele, încât nu sunt conştienţi de potenţialul lor subversiv. Se scaldă în ele ca raţa în apa bălţii.

Credeţi că bănuia că-l copiază pe Caragiale crainica unui post central de televiziune care îi atrăgea atenţia unui politician că „s-a rătăcit printre mendrele limbii engleze“? Cu atât mai puţin îşi dau seama unii vorbitori de azi, politicieni sau jurnalişti, că se rătăcesc printre meandrele limbii lui Urmuz. M-am gândit să le pun la dispoziţie un breviar al comicului urmuzian de limbaj. Care reprezintă o capcană, dacă îţi închipui că e o formă de exprimare la fel cu a ta însuţi.

Urmuz are, de exemplu, obiceiul unor asocieri între noţiuni aflate în planuri complet diferite: „Ismail e compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate“ („Ismail şi Turnavitu“).

În portretul cu pricina, Urmuz glisează de două ori: o dată, de la înşirarea unor trăsături fizice la un fel de a se îmbrăca, a doua oară, dintr-un plan uman în unul comercial, referitor la mărfuri. Dar o face intenţionat, ca o provocare. Rezultatul e comicul de care vorbeam. Partea proastă este când acest fel ilogic de asociere e inconştient. Ceea ce se întâmplă de obicei în limbajul actual.

Inocenţa, duşmanul logicii

O glisare diferită este la Urmuz între planul literal şi cel figurat al cuvântului. Exemplul clasic îl găsim într-o descriere din mica naraţiune intitulată „Pâlnia şi Stamate“: „...o masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi...“. Din nou, absurditatea este voită, în scopul de a atrage atenţia cititorului asupra capacităţii limbajului de a amuza în chip spontan. Dar când unii confundă inocent cele două planuri, n-ar mai trebui să ne ardă de glumă. Inocenţa e duşmanul logicii şi al limbii.

Urmuz îşi scria prozele în scopul de a-şi distra surorile, cărora le citea seara textele lui. Femei cultivate, surorile  gustau, înainte de orice, umorul.

Vă rog să recitiţi cu atenţie un pasaj tot din „Ismail şi Turnavitu“. Puţintică răbdare însă: înainte de a-l reproduce, vreau să vă reamintesc că Urmuz îşi scria prozele în scopul de a-şi distra surorile, cărora le citea seara textele lui. Femei cultivate, surorile  gustau, înainte de orice, umorul.

E sigur că Urmuz, care era un om trist şi care s-a sinucis la 40 de ani, fără a lăsa vreo explicaţie, voia, înainte de orice, să le amuze, dar nu glumind facil, ci ca un adevărat scriitor, deşi nu se ştie dacă chiar voia să fie unul, jucându-se cu cuvintele. Era, de altfel, grefier, iar limbajul cel mai familiar îi era acela juridic, plin, cum se ştie, de clişee ciudate pentru urechile unor necunoscători. Un astfel de clişeu care m-a tulburat dintotdeauna este „vinovat din culpă“, care înseamnă pentru judecători şi avocaţi „fără intenţie“, ceea tocmai vina o scoate din discuţie.

Din jargonul tribunalelor îi va fi venit, cu siguranţă, ideea clişeelor din proze. Şi acum citatul: „Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 şi jumătate dimineaţa, rătăcind în zigzag pe Strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un otgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie“.

Primul lucru care se vede cu ochiul liber este absurdul situaţiei. Vine la rând comicul ei. A rătăci îi sugerează lui Urmuz zigzagul, care e o rătăcire la propriu.  Remarcăm apoi aluziile culte: ora 5 este ora la care iese marchiza la plimbare în viziunea parodică a romancierilor moderni despre romanul tradiţional; finalul e o reţetă de bucate, ca aceea a lui Odobescu despre prepararea plăticii de baltă din „Câteva ore la Snagov“, tot parodică.

Aceste straturi de lectură erau voite de scriitor. Ignorarea lor condamnă un limbaj sofisticat şi stratificat literar şi lingvistic la banalitate. Ceea ce dispare cu desăvârşire este comicul. Cât despre absurd, el se diluează până la abordarea vorbirii urmuziene cu seriozitate şi aplicaţie.