Un zid al Târgoviştei pentru Dinu Săraru!

Dinu Săraru a ratat două momente esenţiale ale existenţei sale: unu, că  n-a cerut să fie împuşcat odată cu Ceauşescu, în decembrie 1989, doi, că n-a avut curajul să se împuşte singur, câteva zile mai târziu, când a coborât cu puşca de vânătoare în subsolul casei, pentru a-şi pune capăt zilelor!

Era o bună ocazie de a fi iertat de cei care-l tratează astăzi ca pe un criminal, cu toate că n-a omorât pe nimeni, singurul om faţă de care a nutrit această intenţie fiind chiar dumnealui însuşi.  Asta este cea mai mare greşeală a vieţii sale. Şi mai este una, n-a omorât nici măcar instituţii sau idei. Dimpotrivă, le-a luat, şi pe unele, şi pe altele, de mici şi le-a făcut mari. Asta în timpul fostului regim, pentru că, încoace, în democraţie, li s-au oferit condiţii prielnice să descrească la loc, unele să moară chiar de tot, dacă e să dăm exemplul Teatrului TV sau al Revistei  LiterareTV!

Şi-a mai făcut ceva Dinu Săraru, un lucru la fel de greu de trecut cu vederea, a scris nişte cărţi. Niciuna proastă! Iar două dintre ele de o frumuseţe  năucitoare, fapt ce nu-i împiedică pe alcătuitorii de ierarhii literare şi pe dătătorii de verdicte în domeniu să tacă în mod profund şi ruşinos despre ele! E vorba, dacă n-au aflat încă, de romanele Crimă pentru pământ şi Iarba vântului. N-am zis Nişte ţărani, deşi eu,unul, aş aşeza şi acest roman scris cu patru decenii în urmă alături de cele două, care sunt şi ele tot cărţi cu ţărani, dar cărţi de dragoste, cărţi despre ce înseamnă sentimentul dumnezeiesco-drăcesc al iubirii dintre un bărbat şi o femeie.  Totul e atât de copleşitor în ele  încât te pomeneşti fără voia ta înăuntrul paginilor, tu eşti bărbatul sau femeia despre care se vorbeşte în poveste!  A ta este inima care începe să bată ca nebuna! A ta e pielea ce este atinsă! Al tău este sângele care înfloreşte pe câmpuri, amestecându-se cu iarba, şi urcând dimpreună cu ea până la cer!  Ai tăi sunt ochii din care izvorăşte cerul!  Ale tale buzele pe care picură dulceaţa îndorurată a altor buze! A ta este moartea ce-ţi dă curaj să-ţi comprimi într-o clipă de eternitate toată viaţa!

Dinu Săraru are nu puţine momente când ştie să îmbrace cuvintele în haine de sărbătoare. Şi atunci când scrie, şi atunci când vorbeşte. Dar  „criminalii” ca el trebuie condamnaţi la uitare. Iar dacă asta nu se poate, împroşcaţi tot timpul cu înjurături. Într-o ţară în care se clamează cu neostoită ipocrizie nevoia de renaştere prin toleranţă şi dragoste, cei tineri sunt învăţaţi de magiştri foarte pricepuţi cum să devină experţi  în intoleranţă şi, mai ales, cum să se îndepărteze de trecut prin ură. De un anume trecut, nu şi de cel din care vin respectivii magiştri, căci au fost mai multe trecuturi, din punctul de vedere al prezentului.  Din cel al trecutului însuşi, a fost unul singur, care  i-a cuprins, cu puţine excepţii, cam pe toţi. Dinu Săraru vine din trecutul ăla rău! Poate că aşa o fi! Să admitem că omul duce în cârcă unele vinovăţii, morale, nu de altă natură, vinovăţii menite să-i umbrească imaginea. Dar ce treabă au cu asta cărţile sale? Care să fie mare lor vină de nu li se pomeneşte nici măcar numele? Sau li se pomeneşte doar pentru a putea  fi mitraliat numele omului cu înjurături!

Mă număr printre cei care nu numai că publică periodic pe acest site de bloguri, dar şi citesc ceea ce scriu alţii. Inclusiv ceea ce scrie Dinu Săraru. Mi se face uneori frică de atitudinea unora faţă de importanţa unor teme ce ar trebui să ne intereseze pe toţi, aşa cum sunt identitatea naţională, Biserica,  ţara în care trăim, istoria din care venim, viitorul spre care ne îndreptăm. Temele să fie de vină? Faptul că vorbeşte despre ele Săraru? Credinţa  că sunt un pic şi ale lui, ale lui, nu aleluia!, şi ţara, şi timpul de acum? Aşa cum sunt un pic şi ale mele, ca ale tuturor celor de aici, indiferent de timpul când s-au născut.

Da, Dinu Săraru e foarte, foarte vinovat! Că n-a ratat conducerea Teatrului Mic şi scrierea câtorva cărţi de referinţă, aşa cum a ratat, în decembrie 1989, zidul Târgoviştei. Pentru toate aceste lucruri nu trebuie  iertat! Dar am două veşti pentru cei ce şi-au făcut o profesie din punerea lui sistematică la zid (altul decât cel al Târgoviştei). Una bună şi alta proastă. Cea bună e că omul a trecut de vârsta de 83 de ani, aşa că nu i-au mai rămas prea mulţi ani de trăit. Vestea proastă este că isprăvile lui culturale, între care şi cărţile amintite, îi vor supravieţui!

Nu l-am cunoscut pe Dinu Săraru înainte de 1989. Acum este unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei, fapt care nu mă împiedică să-l preţuiesc,  în tot acest timp, şi pe Andrei Pleşu  şi chiar să mă simt onorat că sunt din acelaşi judeţ cu bunicii săi paterni.

Cât priveşte înjurăturile, care sunt sigur că nu vor lipsi, îmi asum cu înlăcrimată seninătate condiţia de locuitor al acestei ţări şi de trăitor al acestor nu tocmai fericite timpuri!