Un pact pentru a trăi frumusețea
0„Sorolla a murit! Trăiască Sorolla!” Preluat dintr-un cotidian spaniol care pe 12 august 1923 anunța moartea pictorului Joaquín Sorolla y Bastida, acest titlu dă numele expoziției temporare găzduite de muzeul omonim de la Madrid.
În vila în care artistul a locuit între 1911 și 1923, atelierul, încăperile principale, nenumărate pânze ale sale, pensulele și diverse obiecte religioase și decorative se regăsesc în configurația originală. Alături de grădina în care picta uneori, vila este una dintre casele memoriale cel mai bine păstrate din Europa. Sub plafonul cu luminator amplu al atelierului, vizitatorii (cu precădere spanioli) cercetează tablourile expuse pe pereții zugrăviți în roșu, după dorința pictorului, încercând să deslușească coordonatele unui talent excepțional. În centrul expoziției organizate în atelier, se află un dosar ce reunește cópii ale articolelor de presă publicate cu ocazia morții și a înmormântării pictorului, în vara de care ne desparte un secol. Din clipa anunțării sale, evenimentul dobândise proporții naționale. Omul pe care Spania îl considera cel mai mare pictor în viață părăsea această lume la doar 60 de ani, după 3 ani în care un accident cerebral îl redusese la o tristă siluetă neputincioasă. Potrivit unuia dintre articole, Sorolla nu își mai recunoștea nici familia, pentru care avusese un autentic cult, făcând-o celebră prin numeroase portrete, și nici opera căreia îi dedicase întreaga viață.
Născut la Valencia, în 1863 și rămas orfan de ambii părinți la 2 ani, Joaquín Sorolla y Bastida cunoaște, totuși, un destin mângâiat de Providență. Talentul nativ îi este intuit devreme, astfel că la 15 ani începe studiile în cadrul Școlii Superioare de Arte Frumoase de la Valencia. Câțiva ani mai târziu beneficiază de o bursă în Italia. La 18 ani explorează Muzeul Prado unde îl descoperă pe Velázquez, a cărui influență se va manifesta vădit în bogata sa portretistică. Expozițiile și premiile europene se înlănțuie, iar în 1909 el cucerește America după ce într-o singură lună, 160 000 de persoane vizitează expoziția pe care o realizează la New York la solicitarea președintelui Societății Hispanice din America. La 46 de ani recent împliniți, Sorolla este în culmea gloriei. Continuă să picteze neobosit, cu precădere în Valencia natală, a cărei senzuală lumină estivală o redă în peisaje neoimpresioniste ușor recognoscibile. Pe parcursul vieții va realiza aproximativ 700 de portrete, onorând solicitările prietenilor și pe cele ale monarhilor, deopotrivă. Astfel, portretele realiste, dar nu mai puțin armonioase, ale regelui Alfonso al XIII-lea și ale soției sale, Victoria Eugenia de Battenberg, împart, azi, sălile muzeelor, cu numeroase alte chipuri ale căror trăsături evocă, uneori, stilul îndrăzneț al lui John Singer Sargent.
Unul dintre articolele care îl omagiau pe Sorolla, expuse în atelierul din casa-muzeu, amintește că artistul fusese membru al Academiei Regale de Arte Frumoase de la Valencia, precum și profesor de compoziție și culoare la Școala de Arte Frumoase de la Madrid. Se poate preda harul? ne întrebăm, inevitabil. Autorul articolului însă menționează că, entuziasmați de venirea maestrului, studenții au trecut printr-o profundă transformare. Picturile triste care păreau „ieșite din subsoluri de muzeu” s-au văzut înlocuite de o pictură „juvenilă, aproape copilărească, inundată de lumină, de acea lumină a Spaniei care transformă în adevărată glorie câmpiile, grădinile, pădurile, viața tuturor ființelor”. Sorolla este, fără îndoială, un desăvârșit maestru al luminii. Îndrăgostit de înșelătoarea și deopotrivă seducătoarea sa forță, înzestrat cu o rară abilitate de a-i percepe fiecare întrupare, el o vânează neîncetat, pentru a prinde negreșit, cu precizie de entomolog, clipa exactă a splendorii sale. Lumea Mediteranei valenciene pe care a consacrat-o de la începutul carierei s-a desfășurat în varii unghiuri și forme în remarcabila expoziție organizată în 2019 de National Gallery, despre care am scris într-un articol anterior.
Dosarul de presă expus în muzeul Sorolla descrie ceremoniile care începuseră odată cu aducerea trupului artistului de la Cercedilla, oraș din apropierea Madridului, unde, în casa uneia dintre cele două fiice, pictorul își petrecuse vara. Presa consemnează detalii ale priveghiului organizat în vila madrilenă, oferind și fotografii. Masca mortuară este expusă în muzeu, alături de factura emisă de firma de pompe funebre care se ocupase de îmbălsămare. În cadrul ceremoniilor oficiale, la care însuși regele trimisese un reprezentant, sicriul fusese însoțit în drumul către Valencia de o suită de personalități. Presa surprindea imaginea unui oraș copleșit de mulțimile care se alăturau convoiului, în acordurile marșului regal interpretat de o compánie a Regimentului din Mallorca. O propunere de omagiere din partea unora dintre discipolii pictorului nu a fost onorată, dar simpla ei existență este relevantă pentru admirația pe care tinerii artiști au arătat-o celui care adorase Mediterana. Ea presupunea ca pe plajele din Valencia, pe care Sorolla lucrase decenii la rând, să fie înfipte catarge purtând bucăți din crepul care acoperise sicriul, pentru a vesti că marea însăși era în doliu...
Centenarul morții lui Joaquín Sorolla y Bastida este marcat și de Palatul regal, a cărui expoziție Sorolla prin intermediul luminii, inaugurată în februarie, în prezența regilor Spaniei, poate fi vizitată până pe 30 iunie. Printre curatori se numără criticul de artă Blanca Pons-Sorolla, strănepoata artistului. Cele trei teme ale expoziției sunt „Portrete de familie”, „Portrete regale și grădini ” (aluzie la faptul că, profitând de ocazia cu care îi pictase pe Alfonso al XIII-lea și pe Victoria Eugenia de Battenberg, artistul realizase și picturi ale grădinilor regale din La Granja de San Ildefonso, respectiv Sevilla, expuse tot aici) și „Marea”. De asemenea, expoziția cuprinde pasaje relevante din biografia sa, incluzând fragmente din corespondența cu soția Clotilde, care i-a fost model, și care i-a stat alături din prima tinerețe, susținându-l și, uneori, însoțindu-l în călătorii. „Ești carnea mea, viața mea și creierul meu, umpli tot golul pe care viața mea de bărbat lipsit de sentimentele unui tată și ale unei mame îl avea înainte de a te cunoaște”, îi mărturisea el celei pe care vocația i-o scosese în cale – Clotilde García del Castillo era fiica pictorului și fotografului valencian Antonio García Peris, unul dintre mentorii lui. În altă scrisoare îi descria profunda impresie pe care i-o lăsase Jávea, un orășel de coastă din Valencia, aflat la poalele muntelui Montgó: „Jávea sublimă, imensă, cel mai bun lucru pe care îl știu și pe care îl pot picta. […] acesta e locul pe care mereu l-am visat, mare și munte, dar ce mare!”
Dintre portretele în care cei trei copii ai cuplului, María, Joaquín și Elena, apar atât individual, cât și în grup, la diverse vârste, atrage atenția cel intitulat Convalescența fiicei mele (María la Pardo, Madrid). În această pânză din 1907, îmbrăcată într-un pardesiu cu guler înalt, purtând o pălărie groasă și acoperită cu un pled, adolescenta își privește ferm tatăl care o surprinde la capătul unei experiențe dramatice ce îi oprise pentru un timp activitatea profesională – la începutul anului el refuzase să-și însoțească picturile trimise unor expoziții din Germania, pentru a fi alături de María, bolnavă de tuberculoză pulmonară.
Expoziția de la Palatul regal cuprinde și două încăperi numite „săli senzoriale”. În ele se desfășoară un impresionant spectacol, pe fundalul unei melodii care pare să evoce triumful vieții și al frumuseții. Un neașteptat de fericit produs al realității virtuale, proiectul reunește imagini ale tuturor operelor expuse în celelalte săli, picurând o mișcare armonioasă care potențează dinamica imprimată de mâna artistului. Imperiul mării se întinde seducător, aducând înaintea privirii imaginile copiilor îmbătați de libertatea absolută a valurilor, ale bărcilor de pescuit și ale boilor care trag la edec, precum și plimbările pe plajă, dintre care se desprinde mereu scena dominată de două femei îmbrăcate în alb, topite în coordonată organică a peisajului. Este pânza Plimbare pe malul mării (1909), cea mai cunoscută și reprodusă lucrare a lui Sorolla. El le surprinde pe Clotilde și pe María pe plaja El Cabanyal din Valencia, într-o după-amiază târzie de vară. Scriitorul valencian Vicente Blasco Ibáñez, prieten de o viață al pictorului, descria astfel desăvârșita folosire a culorilor și armonia formelor din opera lui Sorolla: „Acela nu este actul picturii, este să-i furi naturii lumina și culorile.” Citatul însoțește pânza Capul San Antonio. Jávea (1896).
Filmul care rulează permanent în cele două „săli senzoriale” include și pasaje din scrisorile, în grafia originală, adresate de pictor atât soției, cât și prietenilor apropiați, precum și fotografii care îl înfățișează pictând pe plajă, în atelier și în grădina vilei de la Madrid. Într-o fotografie surprinsă în grădinile regale din La Granja de San Ildefonso, își întâmpină privitorii trei personaje – artistul, modelul său, regele Alfonso al XIII-lea în uniformă de husar și imaginea din portretul aproape încheiat.
Dacă Sorolla întruchipează una dintre gloriile Spaniei și dacă opera sa evocă voluptatea de a trăi, ucigând indiferența la splendoarea naturii, cele două expoziții o demonstrează plenar. Fie și doar o privire asupra uneia dintre pânzele expuse aduce în fața spiritului definiția absolută pe care omul care a fost înmormântat cu cele mai înalte onoruri militare ale țării sale și-o dădea lui însuși: „Sunt pictor și nimic mai mult decât pictor.”
Note bibliografice:
https://www.patrimonionacional.es/actualidad/exposiciones/sorolla-traves-de-la-luz
https://www.youtube.com/watch?v=Us7IGnWpwqA
https://www.elespanol.com/cultura/arte/20170407/206729844_0.html
Se încarcă comentariile...
