Un fel de „Adio, domnule Dragnea”

Apropo de greaua moştenire, etern clamată ca fiind motivul pentru care nici de furat nu mai este, PSD-ul a moştenit o ţară divizată. De altfel, este şi unul dintre principalii vinovaţii pentru situaţia actuală, la un simplu pas de un stat eşuat. Dar nu este singurul.

În contextul mai mare, european, este foarte posibil ca demonstraţiile Pieţei şi contextul aferent să păstreze raportul MCV, acea piatră de moară la gâtul României, încă ani buni de acum încolo - sau, cel puţin, cât o mai fi o Uniune Europeană. Acum un an, poate că putea fi şters din notele de subsol ale istoriei noastre recente. Acum şi pe bună dreptate pentru clusterfuck-ul care a însemnat OUG 13 şi aberaţiile suplimentare ale clasei politice... nţ!

Şi momentul e prost să ni se întâmple asta, nouă, ca rumâni. Cam fără drept de apel, suntem martorii unei Europe fără viteză, nu cu mai multe viteze; fără scop, la capătul puterii sale de extindere şi cu o birocraţie care ar face şi învăţarea trigonometriei în cantoneză să pară simplă. Departe de disoluţie, Europa rămâne un teren de joacă pentru un soi de politică absolut străină pentru ai noştri politicieni, la un nivel societal diferit. 

Suntem insulari şi slabi, ţinuţi de aliaţi şi de alianţe într-un delicat balans, o aritmetică mai degrabă cantitativă decât calitativă. Iar profunda noastră dorinţă europeană, proiectul de a fi, în loc să nu fim, s-a tăvălit în lipsa de proiecte de dezvoltare şi o economie la mâna unor baroni locali. Cum dracului să nu ieşi în stradă, când vezi unde duc ani şi ani de abuzuri? 

Cu speranţă falsă, ne vom bate în piept ca dacii liberi peste un an că suntem români, de-a pururi stăpâni peste o voinţă unitară care, în fapt, scârţâie. Politicienii vor încerca să ne declare uniţi, deşi avem un sistem politic absolut îngheţat de fracturări interne în cam toate partidele. Într-o eră în care globalizarea şi democraţia cer stricteţe, domnia legii şi un anumit grad de civilizaţie pe care pur şi simplu nu-l avem, pâinea şi circul vor domina agenda publică.

Toată clasa politică românească, de la cel mai mic userist până la ultimul penelist pro-familion, se uită la PSD şi aşteaptă, ca să ştie cum să reacţioneze. Nu există partid în România, minus eterna eficienţă maghiară, care să nu se vadă rupt, împărţit, chinuit cu bice şi cătuşe. Sunt cele 50 de urme ale lui Bulă, pentru că toată Europa este într-un „mood” mai sado-maso, iar oricât de insulari am fi, lipsa de atenţie face la fel de mult rău ca o implicare atomizată şi proastă. Nu mai vorbesc de insurgenţa Rusiei. 

Paradoxal că întreaga ţară şi aleşii politici, deci reprezentativi poporului, stau în disoluţia PSD-ului. Nu că un PSD puternic ar însemna şi o Românie puternică, dar un nou contract social ar trebui tras undeva. Acest lucru nu se va întâmpla. Stăm, însă, în puterea domnului Dragnea de a menţine aparenţa unei democraţii funcţionale, cu concursul altor instituţii, în principal Preşedinţia, dar şi DNA-ul, CCR-ul etc. Şi toată lumea aşteaptă.. şi aşteaptă... ce?

Suntem la marginea prăpastiei, din cu totul alte motive decât confraţii noştri europeni, dar tot cu o problemă majoră în faţă. Motivele şi vinovaţii sunt, până la urmă, subiecte academice. Contează soluţiile. Personal, nu cred că domnul Dragnea le are la dânsul. A fost un lider mediocru - şi totuşi mai bun decât alternativele pe care PSD le-ar fi înaintat, altfel. Cu domnul Iohannis de partea cealaltă, fără să iau în calcul grupa mică sau pe cea junior, adică PNL şi USR, respectiv, avem o ţară condusă de mediocritate şi fără alternative politice viabile; posibil şi fără viitor, dacă nu se înţelege că un compromis trebuie să reseteze întreaga clasă politică.

Ghinion, cum ar spune domnul Iohannis. Nu se va întâmpla.