Umbra Moscovei în istoria Ucrainei

Republica Sovietică Socialistă Ucraineană

Proeuropeni sau, mai degrabă, rusofobi? În secolul XX, relaţiile între naţiunea ucraineană şi puterea de la Petrograd, mai întâi, şi Moscova, mai apoi, a fost una plină de resentimente şi violenţă, în ciuda aparenţei unei perfecte integrări a Ucrainei în Uniunea Sovietică.

Pe ruinele fostului imperiu ţarist, efemera construcţie statală independentă cu centrul la Kiev (de fapt, două, încercarea ucrainenilor din Galiţia de a forma un stat independent fiind înăbuşită de trupele poloneze) a fost înghiţită de valul revoluţionar şi de războiul ruso-polonez, la sfârşitul căruia s-a constituit Republica Sovietică Ucraineană, parte a noului imperiu creat de Lenin, în timp ce alte teritorii locuite de numeroşi etnici ucraineni au intrat în componenţa Poloniei.

Lupta ucrainenilor pentru un stat independent s-a mutat în exil. Una dintre cele mai active organizaţii, creată la Viena în 1929 şi denumită Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, îl avea drept conducător pe Evghen Konovaleţ, membru marcant al Organizaţiei Militare Ucrainene, constituită la Praga în august 1920. După ce Ucraina de vest a revenit Poloniei, membrii OMU (care avea ramificaţii inclusiv în România) au organizat numeroase asasinate şi atentate asupra unor personalităţi marcante ale epocii, poloneze, ucrainene şi ruse deopotrivă, inclusiv Josef Pilsudski.

Nou creata ONU a perpetuat metodele radicale de luptă ale predecesorilor. În total, între 1921 şi 1939 OMU şi ONU au organizat 63 de asasinate, printre victime numărându-se inclusiv ministrul polonez de interne, Bronislav Pieracki.

În afară de arestările şi urmărirea constantă a militanţilor ucraineni de către guvernul polonez, serviciile secrete sovietice considerau activităţile acestei organizaţii ca fiind extrem de periculoase pentru existenţa Uniunii Sovietice. Şi nu s-au limitat doar  la infiltrarea în rândul organizaţiei. La 23 mai 1938, la Rotterdam, Evghen Konovaleţ a fost asasinat cu ajutorul unei bombe ascunsă într-o cutie de ciocolată de către Pavel Sudoplatov, ucrainean şi agent al serviciilor secrete sovietice.

În memoriile sale, Sudoplatov susţine că Stalin personal a ordonat asasinatul, spunându-i: „Nu e doar un act de răzbunare, deşi Konovaleţ este agent al fascismului german. Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană înainte de a izbucni războiul”.

Colectivizarea impusă de Stalin la începutul anilor `30 a afectat într-o mare măsură Ucraina, lovită de o foamete cumplită, care a lăsat în urmă un număr impresionant de victime.

E uşor de înţeles ce impact a avut (şi are) pentru mentalul colectiv ucrainean tragicul experiment sovietic.

Între 1941 şi 1944, ONU s-a scindat, între cei care militau pentru un stat independent ucrainean (şi care au fost internaţi în lagăre de concetrare) şi cei care au colaborat cu trupele germane de ocupaţie. Divizia 14 SS „Galiţia”, formată în 1943, era compusă, în marea ei majoritate, din etnici ucraineni. Armata de Insurgenţi Ucraineni, o altă organizaţie paramilitară, care din 1943 s-a opus în mod deschis şi trupelor de ocupaţie germane, număra aproximativ 20 000 de combatanţi. La 8 februarie 1944, unităţi ale acestei armate de gherilă l-au asasinat, după o ambuscadă, pe generalul Nicolai Vatutin,  figură importantă în bătălia de la Kursk şi în eliberarea Kievului.

După război, diaspora ucraineană a rămas la fel de activă, ca şi mişcările din interiorul Ucrainei sovietice Ultimul militant ONU a fost arestat la Doneţk în 1958. Toate aceste conflicte şi frământări, derulate pe parcursul unui secol, explică, într-o oarecare măsură, escaladarea tragică a evenimentelor din ţara vecină.

Nu explică, desigur, de ce suntem conduşi de nişte neaveniţi, incapabili să înţeleagă problema gravă ce se derulează la graniţele României. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere; doar că cei afectaţi, în mai mare măsură, tot noi vom fi, cei mulţi şi fără putere de decizie.