Ucraina câștigă războiul. Nu 20% din teritoriul Ucrainei postsovietice, ci ruperea relațiilor transatlantice ar putea fi succesul lui Putin
Până acum, Putin nu a obținut nimic în războiul care-i poartă numele. Chiar nimic. La trei ani de la marea invazie, Ucraina rezistă eroic și se îndreaptă spre o victorie strategică uriașă, cu adevărat istorică, în fața invadatorilor de la răsărit. Acesta este Războiul de independență a Ucrainei față de Imperiul Rus și de occidentalizare definitivă a statului și națiunii ucrainene.
20% din teritoriu, pe care vor rămâne probabil trupele ruse, deși o pierdere nedreaptă și dureroasă, înseamnă un preț mult mai mic decât beneficiile importante pentru viitorul Ucrainei independente, democratice, dezvoltate, orientată cu fața spre Vest.
Generațiile viitoare de ucraineni vor trăi într-o țară europeană, liberă, mult mai dezvoltată (deja este) decât dictatura înapoiată și mizerabilă a Rusiei, având o viață mai fericită și oportunități mai mari decât rușii din imperiul-închisoare al Russkyi Mir, care cad de la ferestre, sunt otrăviți în pușcării sau împușcați pe poduri dacă îndrăznesc să deschidă gura și să spună ce gândesc despre Conducătorul lor.
Chiar și din acest teritoriu ocupat, mai mult de jumătate (Crimeea și o parte din Donbas) fuseseră, de fapt, pierdute din 2014, atunci când nu îmi amintesc ca politicienii din administrația Obama să își fi rupt hainele de pe ei ca să apere Ucraina de raptul teritorial rusesc și nimeni din Europa de Vest, cu Franța și Germania în frunte, nu arăta disperare și mânie ca acum, când unii joacă, de fapt, doar partitura antiamericanismului, la fel de populistă și ea ca partitura trumpismului.
După februarie 2022, cu ajutorul armamentului american și european și cu vitejia soldaților ei, Ucraina s-a apărat cu succes în fața Rusiei și a rezistat.
A fost așadar un război de eliberare față de dominația Moscovei, războiul câștigat pentru consacrarea identității naționale și statale precum și a orientării occidentale a Kievului, adică exact marele coșmar al Kremlinului. Îl vedem acum pe spionul-șef de la Moscova cum se tot agită cu hărți în care propune descompunerea Ucrainei și „desființarea statalității ucrainene”, semn că asta și-au dorit de la început și realizează că vor eșua.
Doar câțiva idioți utili dar marginali din țările vecine (vai, printre ei și un penibil din vechea generație de securiști de la departamentul de externe din România, cu o morgă gravă de „înțelept” și pantaloni roșii) mai cad în capcana Kremlinului, visând revizionism și teritorii ucrainene. Nu funcționează nici acest ultim și disperat apel al Moscovei la dezmembrarea Ucrainei.
Kievul a provocat pierderi imense mașinăriei de război rusești, în care apar semnele epuizării de resurse. Imaginile cu măgari care transportă saci printre liniile rusești, tancurile sovietice ruginite, de 50-60 ani, scoase din depozitele prăfuite ale fostei URSS, camioanele și vapoarele militare vechi, care iau foc chiar și fără să fie bombardate, hoardele de nord-coreeni care atacă „ca gândacii” (cum bine spun ofițerii ucraineni), furturile invadatorilor de prin casele mult mai înstărite ale ucrainenilor, comunitățile de buriați săraci care „prosperă cu primele de 4000 de dolari oferite de Kremlin pe cap de mort”, toate acestea arată starea mizerabilă a Rusiei lui Putin. Dacă Trump ar mai fi avut răbdare 2-3 ani, ținând Rusia în război de uzură și intensificând sancțiunile economice, șandramaua rusească s-ar fi prăbușit. Dar să nu ne grăbim cu concluziile, încă nu există un acord de încheiere a războiului iar europenii ar putea ajuta Ucraina să toace în continuare trupele ruse și să nu semneze nimic.
Ceea ce vedem acum nu sunt negocierile propriu-zise pentru încheierea războiului. Acestea pot fi eventual doar discuțiile Trump-Putin despre cum văd cei doi încheierea războiului, dar nu negocierile efective. Pentru că negocierile pentru încheierea războiului din Ucraina și noua ordine de securitate europeană nu pot avea loc fără ucraineni și fără europeni. Pace dorește și Ucraina, nu asta este problema. Și europenii. Dar nu orice fel de pace, ci una dreaptă, corectă. Acest război a avut un agresor (Rusia) și o victimă (Ucraina) iar aranjamentele de pace trebuie să reflecte această responsabilitate a invaziei.
Miza esențială a viitoarelor negocieri, cele reale, nu show-ul de televiziune al lui Donald Trump pentru publicul MAGA care mănâncă popcorn în fața televizorului și așteaptă să vadă America great again, o vor constitui garanțiile de securitate pentru Ucraina. Nu teritoriile sunt cele mai importante, așa cum ar crede mulți, ci garanțiile de securitate. Acestea sunt mult mai importante decât teritoriile, pentru că vorbesc despre viitorul Ucrainei. Vorbesc despre perspectivele regiunii și ale Europei. Asta înțelege, de fapt, și președintele Trump când vorbește despre „o pace durabilă”. Să nu uităm că Acordurile de la Minsk (2014 și 2015), intermediate de Franța și Germania în epoca Merkel-Hollande, au fost un eșec tocmai pentru că nu au furnizat Ucrainei garanții de securitate.
Garanțiile de securitate cele mai credibile ar fi (fost), fără îndoială, primirea Ucrainei în NATO. Bun, știm că nu va fi posibil acum, pe termen scurt cel puțin. Și nu din cauza lui Trump, să nu fim ipocriți. Ucraina a avut interzis la primirea în NATO în toți acești ani, tocmai din cauza războiului. Administrația Biden a exclus primirea Ucrainei. Guvernul Olaf Scholz a exclus primirea Ucrainei. Președintele Macron a exclus primirea Ucrainei în NATO împotriva voinței Rusiei, vorbind despre o „ordine de securitate europeană care să țină cont de interesele Rusiei”, deși acum face pe viteazul antiamerican, că așa dă bine acum în Europa. Singura susținerea reală pe această temă, desigur insuficientă, a venit de pe Flancul Estic al NATO.
Planul B al garanțiilor de securitate poate veni însă dinspre europeni. Țările din grupul Weimar+ (Germania, Franța, Marea Britanie, Polonia, Italia, Spania, la care se adaugă Comisia Europeană ca observator), nucleul viitorului pilon european al NATO, pot decide să trimită trupe de menținere a păcii, desfășurate chiar în fața liniei înghețate a frontului. Greu de crezut că trupele ruse ar ataca trupele britanice, germane, franceze, poloneze etc. Nu e simplu de pus în practică nici Planul B, nu sunt clare formula juridică și umbrela coordonatoare (Weimar+, fostul „Triunghi de la Weimar” din 1991, cu Germania, Franța și Polonia fondatoare, extins ulterior, nu este totuși o organizație, ci o reuniune informală), dar nu este nici imposibil. Dacă va exista voință politică, se pot găsi și soluțiile tehnice.
Weimar+ va face multe alte lucruri importante și va articula strategii și decizii esențiale pentru viitorul continentului nostru. Ar fi bine să fim și noi acolo, în acest nucleu european al celor care contează în deciziile pentru viitorul Europei, și ne bucurăm că dintre candidații la președinție Nicușor Dan a propus ca viitorul președinte să inițieze demersuri pentru alăturarea României la formatul Weimar+. Dacă în acest format minilateral sunt deja primele șase țări ca mărime ale Europei democratice, toate membre ale NATO, venirea celei de-a șaptea în ordinea dimensiunii populaționale nu ar face decât să completeze în mod firesc, util și inspirat acest nucleu în sudul Europei Centrale și la Marea Neagră.
Așadar, Ucraina ar putea câștiga războiul, dacă va primi garanții de securitate. Atunci, dacă perspectivele nu sunt chiar atât de negre pentru Ucraina, care ar fi problema? Ce ne mai sperie? Ei bine, nici nu ne-am fi așteptat în 2022, când a început invazia, de unde putea să sară „iepurele” nenorocit al succesului lui Putin – din eventuala și extrem de păguboasa rupere a relațiilor transatlantice.
Această fractură nu trebuie să se producă. Indiferent cum citim evoluțiile sau involuțiile relațiilor SUA-UE, paradigma strategică a Occidentului transatlantic trebuie să supraviețuiască mandatului administrației Trump II. Ruperea Europei de America sau invers ar fi marele succes al „Războiului lui Putin împotriva Occidentului”, început în 2008, odată cu invadarea-test a Georgiei.
Vom avea curând provocarea „războiului comercial”, a controversei privind tarifele vamale. Probabil, se va negocia și se va trece peste asta, nu întrevăd o confruntare lungă între Trump și europeni pe tema comerțului, ci o negociere reușită și o normalizare în următoarele luni. Interesele pentru afaceri și comerț în spațiul euro-atlantic sunt enorme, de ambele părți ale Atlanticului.
Vom mai avea însă, mult mai greu de soluționat, dilema viitoarei paradigme de securitate a Europei. SUA nu vor ieși din NATO și vor asigura în continuare „umbrela nucleară” pentru aliații europeni. Dar marea întrebare este legată de „securitatea convențională”, adică de forța militară și capacitatea de apărare propriu-zisă a țărilor europene, care trebuie să crească semnificativ.
Nu văd ce este neapărat greșit sau aberant în ce spune Trump aici, „sunteți copii mari acum, aveți bugete dolofane”, nu mai sunteți ruinați ca în 1945 sau emoționați și nepregătiți ca în 1989, aveți state sociale (Welfare State) generoase și ultracostisitoare, care întrețin zeci de milioane de oameni pe asistență socială și pensionări relaxate la vârste incredibil de mici pentru standardele americane ale muncii, de ce ar trebui să subvenționăm noi, americanii, indirect huzureala socială a europenilor? Nu plecăm din NATO, rămânem cu umbrela nucleară, rămânem „opritorul din urmă”, cum se exprimă acum un secretar al noului guvern, adică garantul final, dar este momentul să ieșiți în față, să plătiți masiv pentru propria securitate și să vă asumați răspunderi politice și militare pentru noua ordine de securitate europeană.
„Europa este continentul vostru!”, asta spune în esență administrația Trump II, care rămâne angajată în NATO dar anunță ceea ce știam cu toții de mult, că SUA se pregătesc să înfrunte ascensiunea globală a Chinei și să împiedice obținerea de către Beijing și Partidul Comunist Chinez a supremației mondiale. Despre posibila idee (iluzie?) a unor strategi republicani de a întoarce Rusia din alianța cu China și a o aduce de partea SUA, după modelul Kissinger-Mao din 1971-1972, care a făcut ca RPC să întoarcă spatele URSS și să se apropie de SUA, vom mai vorbi, într-o analiză separată.
Până atunci, să încheiem cu o întrebare – merită oare, chiar și în condițiile prezentate mai sus, cu un președinte atât de neplăcut stilistic vorbind, tranzacțional și contondent la Casa Albă, al cărui mandat se va încheia totuși cel mai târziu pe 20 ianuarie 2029, să rupem relațiile strategice istorice, atât de benefice ale alianței Europa-America? Eu zic că nu. Să ne calmăm și să fim inteligenți. Trece și etapa aceasta. Iar unele din lucrurile pe care ni le spune președintele Trump chiar trebuie să le facem, căci sunt în interesul nostru.
Se încarcă comentariile...
