Turcia, o alegere imposibilă pentru Summitul NATO din 2018?

Luna aceasta, va trebui luată decizia privind locul unde se va desfăşura următorul Summit al Alianţei, întrebarea fiind dacă va fi sau nu acceptată oferta formală a Turciei. Decizie complicată şi care stârneşte deja puternice controverse.

Primul set de obiecţii posibile priveşte zona strict politică. Într-adevăr, organizarea unui Summit NATO în Turcia ar putea reprezenta, la modul simbolic dar extrem de evident, o acceptare sau o susţinere implicită a tuturor măsurilor luate de guvernul de la Ankara după tentativa eşuată de lovitură militară de stat, măsuri considerate de aliaţii europeni drept excesive, încălcând drepturile omului şi foarte departe de legislaţia europeană care ar trebui să fie respectată de Turcia în calitatea sa de ţaară candidată la aderare. Îşi poate oare permite NATO să ignore semnalele de alarmă transmise de UE în ce priveşte derapajele din politica internă din Turcia, valurile continue de arestări care au ţintit absolut toate sectoarele societăţii sau iniţiative absolut ciudate cum ar fi interzicerea accesului la Wikipedia sau insultele adresate de Preşedintele Erdogan unora dintre liderii europeni?

Sigur că, fie şi numai în virtutea acestui raţionament, realizăm dificultatea cu care se confruntă acum liderii Alianţei. Dar nu este singura dimensiune politică care pune probleme deoarece cea mai importantă dintre chestiuni rămâne tipul de legătură aprofundată pe care Turcia a stabilit-o şi o continuă cu Federaţia Rusă. Un parteneriat strategic care a dus, printre multe altele, la anunţul făcu de ministrul turc al apărării care a spus că au intrat în fază finală negocierile privind cumpărarea de către Ankara a sistemului de rachete S-400 deoarece, spunea ministrul turc citat de Reuters, ţările NATO nu au prezentat până în acest moment o alternativă credibilă la acest sistem de apărare. "Cumpărarea sistemului S-400 este în fază terminală, dar asta nu înseamnă că acest contract va fi semnat mâine dimineaţă...Turcia nu poate integra acest sistem în cel al NATO" .

S-400 are o rază de acţiune de peste două ori mai mare ca cel al sistemelor MIM 10Patriot, este capabil să intercepteze simultan 100 de ţinte (avioane, rachete de croazieră şi balistice) până la o distanţă de 400 Km.

FOTO Sistemul S-400

Desigur, este posibil ca acest acord să nu fie totuşi finalizat, aşa cum susţin acum câteva surse din Bruxelles, tocmai fiindcă apariţia unui sistem rus de rachete interceptoare într-o ţară membră NATO ar constitui o breşă de securitate greu de explicat şi foarte greu de acceptat. Aşa cum greu de acceptat a fost şi iniţiativa turco-ruso-iraniană de a constitui zone de securitate în Siria, încercând scoaterea din ecuaţie a tuturor ţărilor partenere din Coaliţia Globală împotriva terorismului, alianţă din care face partea acum şi NATO.

Există însă un risc de basculare reală a Turciei în zona de influenţă pe care Rusia încearcă s-o creeze, prin absolut toate mijloacele, pe întregul front de est al NATO, începând cu Statele Baltice, trecând prin Ucraina, Moldova, Marea Neagră şi ajungând în Mediterana şi Orientul Apropiat? Cel puţin în acest moment, greu de susţinut această teză cu multe argumente concrete deoarece şi liderii turci ştiu ce ar însemna, în condiţiile unei relaţii tensionate şi incerte cu UE, intrarea măcar pe un început de curs de coliziune cu NATO. Interesele sale tradiţionale de securitate au fst definite în termenii apartenţei sale la NATO şi, în aceeaşi măsură, securitatea flancului de sud-est al Alianţei pivotează în jurul Turciei.

Marea necunoscută a jocului actual este dată de foarte instabila balanţă între acţiunile motivate de logici politice tradiţionale şi cele care se bazează pe o recrudescenţă a ambiţiilor de tip neo-imperial. Fiecare dintre cele trei ţări, Rusia, Turcia şi Iranul, nutresc asemenea ambiţii în paralel cu o certă dorinţă de revanşă împotriva unui Occident care le-a umilit şi subestimat.

Iar Rusia oferă un sprijin amplu celorlaţi doi parteneri ştiind foarte bine că introduce în joc proprii săi vectori de presiune în Orientul Apropiat şi de eventuală destabilizare a NATO, nu numai pe flancul de sud-est, ci şi în întregul său, la nivel de solidaritate politică.

Poate să şi reuşească? Cu certitudine că da, atâta timp cât ar putea miza în continuare pe adâncirea divergenţelor între membrii europeni şi apoi, în plan superior, între aceştia şi SUA. Mai nou însă, cum spun cei de la Die Welt citând surse din statul-major al Alianţei, o serie de ţări membre NATO au afirmat clar că ar respinge ideea de organizare a unui Summit NATO în Turcia, poziţie împărtăşită de Germania, Franţa, Danemarca, Olanda şi Canada. Printre argumente, posibila referinţă la foarte neplăcuta postură în care se află Turcia, stat aliat care a produs o situaţie complet inedită: mulţi ofiţeri de nivel înalt care lucrau în structura de comandament a Alianţei au cerut azil politic în ţările în care activau, informaţie dată de nimeni altcineva decât Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO...E vorba despre 8 ofiţei care au fugit în Grecia şi au cerut azil politic, aţi ofiţeri turci de la baza NATO de la Ramstein au cerut şi ei azil politicîmpreună cu familiile lor, urmaţi de încă (cel puţin) alţi doi ofiţeri detaşaţi chiar la Bruxellles. În plus, oficialii germani au declarat că reflectează la posibila închidere a bazei de la Incirlik unde sunt staţionaţi soldaţi germani după ce unei delegaţii parlamentare germană i s-a interzis accesul la baza respectivă de către autorităţile turce.

Un început de scandal major sau un nou episod al hârâielii interminabile între Turcia şi partenerii săi occidentali, nimeni neavând puterea de a trece la clarificări finale? Răspunsul îl vom afla rapid, cu atât mai semnificativ cu cât turneul lui Donald Trump în Orientul Apropiat dar şi tensiunea de la NATO par să ne apropie de momentul în care, într-un fel sau altul, să se ia o decizie care fie să lămurească jocurile fie să fie un detonator real în această direcţie.